Postuman/ismul (7/10)

postumanism 7

Ana-Maria Deliu      

Nuclee teoretice în postumanism. Trei momente

În cultura populară, postumanismul s-a fixat ca acel –ism extaziat în fața tehnologiei capabile să transforme omul în  postuman, „post-” cu semnificație dublă de „după” omul natural, urmând omului, și de „dincolo” de capacitățile omului natural, surclasându-l. Cyborgi, inteligență artificială corporală sau noncorporală, realitate virtuală și hyperrealitate – toate fac parte din lexicul deja accesibil asociat acestui postumanism și sunt integrate în imaginarul popular, în filme, muzică, artă (în special, dar nu exclusiv digitală) și cărți.

  1. Postuman-ism

Deși se susține în primul rând pe imagini culturale, acest –ism eminamente estetic își găsește echivalentul teoretic în postumanismul lui N. Katherine Hayles (1999). Curiozitatea ei este orientată către limitele umanului: cât se poate interveni tehnologic pentru a îmbunătăți omul (290), dar și cum să coexistăm cu forme de viață biologice și artificiale cu care împărțim planeta și pe noi înșine (291). Ea pornește de la om ca ființă corporală – noile materialisme circulau deja, de exemplu, teoria lui Elisabeth Grosz (1993) – și denunță „punctul orb” din visul lui Moravec de a transfera conștiința umană într-un computer, pentru că acesta pornește de la prezumția că această corporalitate nu este mai mult decât o carcasă. Hayles o spune printre primii: faptul de a fi într-un corp este un mod de articulare a conștiinței umane, nu doar un recipient al acesteia, însă argumentul ei se rezumă la un determinism biologic (283-4).

  1. Post-umanism

Acestui postuman-ism (-ismul preocupat de ființa hibridă a postumanului) îi urmează, criticându-l, un post-umanism, o gândire care pornește critic de la umanism și proiectul iluminist. Este momentul lui Cary Wolfe (2009), cu una dintre cele mai bine articulate cărți din domeniu, What is Posthumanism?, o ruptură decisivă, dar și un moment nodal. Critica principală adusă umanismului este supralicitarea rațiunii, pe care nu o contestă (postumanismul nu e o mișcare irațională), însă căreia îi atașează inteligență afectivă, corporală, participativă. Există aici premise ale teoriei afectelor și ale noilor materialisme, în sensul că omul care iese din cadrele umanismului înțelege lumea în primul rând prin afect și se înțelege pe sine ca parte integrată din materie, și nu ca un principiu rațional care controlează materia. Noțiunea de control este și ea atacată, odată cu autonomia, manifestarea în act (agency), intenționalitatea – nu pentru ceea ce sunt ele ca finalitate, ci pentru prezumția subiectivității pline care le fundamentează. Pe scurt, acest postumanism urmărește descentrarea omului cartezian (și, de ce nu, liberal) și construirea unui cadru de gândire care să legitimiteze toate formele de viață.

Spre deosebire de cultural studies înrudite (animal studies, eco-theory, bioetică etc.), Wolfe este mai radical, prin aceea că nu acceptă distanța pe care o impune subiectul cunoscător asupra obiectului cunoașterii: „human is, at its core and in its very constitution, radically ahuman and constitutively prosthetic” (xxvi). Deși radicală, teza este explicabilă și are linii de continuitate cu teorii anterioare:

Pe linie postumanistă, Wolfe o acuză pe Hayles de „intensification of humanism” (xv), dar nu face decât să amplifice și să expliciteze mize care existau deja la Hayles, vezi relația corp – conștiință discutată mai sus. De asemenea, Wolfe îi impută lui Hayles „a radical distincion between matter and information, substance and form”, dar textul celei din urmă răspunde cel mai bine la această critică, în legătură cu tehnologia VR: „human functionality expands”, „it is not a question of leaving the body behind but rather of extending embodied awareness in highly specific, local, and material ways that would be impossible without electronic prosthesis” (290-1). Însă sensul pe care îl dă Wolfe protezelor nonumane este mai profund și are legătură cu teza fermecătoare a lui Andy Clark (2003), care vine dinspre științele cogniției: oamenii sunt și au fost întotdeauna „natural-born cyborgs”. Fie că este vorba de bățul cioplit folosit ca o extensie a mâinii, sau de smartphone-urile de astăzi, ceea ce caracterizează homo sapiens este faptul că a coevoluat cu forme de tehnicitate și materialitate care sunt radical „non-umane” și care sunt totuși parte integrantă a omului (xxv, Wolfe). Mergând mai în urmă pe linie postumanistă, se pot identifica asemănări chiar și cu cyborgul subversiv și controversat al lui Donna Harraway (1985), prin dereglarea limitelor identitare.

Desigur, cea mai elaborată proteză umană este, în cheie deconstructivistă – Derrida, o altă linie de continuitate cu Wolfe – chiar limbajul, acest construct pe care îl folosim și care nu ne aparține. Suita de influențe poststructuraliste îi numără și pe Deleuze (devenirea­-animal), Latour („nu am fost niciodată moderni” poate fi parafrazat în „nu am fost niciodată postumani”, am coexistat întotdeauna cu alte moduri de existență – premodern, postuman) și, poate cel mai important, Foucault și celebra lui afirmație din Arheologia cunoașterii: „omul este o invenție de dată recentă.” O altă linie de gândire vine dinspre sistemele sociale ale lui Niklas Luhmann, mai puțin operaționalizată de filologi, dar care are ca punct comun cu poststructuralismul miza de a nu localiza sensul în dihotomia om – biologic.

Miza de a arăta continuumul natură – cultură este și aceea a lui Rosi Braidotti (2013, tradusă la Hecate în 2016), care recurge la Latour, Badiou și Žižek pentru a se opune abordării „clasice” poststructuraliste, aceea a social-constructivismului (prin aceasta, există o linie directă între acest timp de postumanism și ultimul moment, după cum vom vedea).

Înainte de a deveni ceea ce este astăzi, ultima oprire este postumanismul critic al lui Stephen Herbrechter (2013), care pornește de la Nietzsche (On Truth and Lies in an Extra-Moral Sense) și, evident, de la poststructuralism (critical theory), pentru a afirma exact ceea ce detestă Braidotti: postumanismul ca discurs și sistem de semne (deci un construct social) care emerge odată ce ideea de postantropocentrism e luată în serios (8). Din acest motiv, Herbrechter nu admite determinismul tehnologic, afirmând că tehnologia este deja inscripționată (pentru a folosi o expresie poststructuralistă) în contextul nostru socio-cultural (24-5).

  1. Turnura nonumană

Ultimul moment se întâmplă chiar acum și intră sub cupola de nonhuman turn (Richard Grusin, 2015; Bruce Clarke, 2016). Negația e folosită întocmai pentru a radicaliza descentrarea omului „umanist” și pentru a accentua indistincția între uman și nonuman, din perspectiva unei ontologii orientate către obiect. Se păstrează premisa post-umanismului, „[h]umanism deconstruct itself whenever «the human» is observed not as a unity but as an assemblage” (141, Clarke), precum și o mare parte din referințele teoretice (evident, teoria asamblajului – Deleuze, Latour –, noile materialisme, teoriile afectului).

Linia de continuitate dintre Grusin și Braidotti este convingerea lor că ființele și obiectele sunt mai mult decât structuri de semnificare și coduri (modelul lingvistic cu care lucrau poststructuraliștii), sunt mai mult decât constructe sociale, pentru că modelul constructivist „strips the world of any ontological or agencial status (xi, Grusin). Într-adevăr, ceea ce reclamă acest tip de postumanism este recunoașterea unei manifestări în act de tip „cyborg”, adică distributivă și hibridă (xv). Abia acum omul își regândește radical noțiuni ca libertate, autonomie, intenționalitate, în funcție de o lume în care este actor alături de alte forțe manifeste, și pe care nu o mai regizează (actor-network theory – Latour –, teoriile haosului).

Braidotti, Rosi. The Posthuman. Polity Press, 2013.

Clarke, Bruce, și Manuela Rossini, editori. The Cambridge Companion to Literature and the Posthuman. Cambridge UP, 2016.

Grusin, Richard, editor. The Nonhuman Turn. Univ. Of Minnesota Press, 2015.

Hayles, N. Katherine. How We Became Posthuman: Virtual Bodies in Cybernetics, Literature, and Informatics. Univ. Of Chicago Press, 1999.

Herbrechter, Stefan. Posthumanism: A Critical Analysis. Boomsbury Academic, 2013.

Wolfe, Cary. What is Posthumanism?. Univ. Of Minnesota Press, 2009.

 

***

Laura Pavel

 

Critica lui „post” – cum am devenit „filo-umani”

 

Pornesc de la ultima întrebare a anchetei, şi reformulez ceva din focarul de dezbatere prezent acolo: dacă putem argumenta că începe să existe şi la noi, timid, un discurs postuman, un corpus de teorie postumanistă, ar fi asta o sincronizare binevenită, ori o „subjugare”? Merită să ne „autocolonizăm” – glumind puţin de astă dată cu termenul-metaforă al lui Kiossev – atunci când adoptăm iarăşi o idee care aparent nu ne priveşte, care poate că nu e mai mult decât un jargon academic în vogă?

Întrebările de aici şi cele din anchetă par să fie retorice, ele îşi conţin nu doar câte un răspuns, ci şi un nonrăspuns, să-i zic aşa; sau nu se pot „rezolva” decât într-o aporie. Doar că despre astfel de aporii s-au scris în ultimele vreo două decenii tomuri întregi de teorie culturală occidentală, de antropologie, de estetică postumanistă. Au apărut şi continuă să apară studii de politică identitară despre cum recunoaştem un celălalt postuman (ca în cyberfeminism, sau în discursul tip postgender), apar dezbateri de bioetică pe seama transumanismului radical (se discută, în studiile despre dizabilităţi, cât sunt de acceptabile unele enhancements corporale care ar salva, dar ar şi abandona şi depăşi omul… uman). O parte a studiilor culturale occidentale nu par să împărtăşească vreun dubiu că am fi deja postumani, ci mai degrabă – pentru a o parafraza pe Katherine N. Hayles, cu faimoasa How We Became Posthuman (1999) – chestionează „cum” am devenit aşa, deci întrebarea este: cât de etică e raportarea la postumanitate, la separaţia dintre informaţie şi materialitate, la un alt tip de subiectivitate, fie întrupată (embodied), fie fluctuantă şi decorporalizată (disembodied).

Cum şi cât a pătruns din astfel de dezbateri la noi, în anii din urmă? În 2007, apare la Polirom o doctă cercetare în sfera studiilor culturale, cartea Luciei Simona Dinescu, Corpul în imaginarul virtual, în fond o sinteză a mai multor teorii contemporane despre identităţile hibride, virtual-corporale, autoarea pledând pentru un „postumanism critic temperat”. Dar ultimii vreo doi-trei  ani sunt la noi perioada fastă în care a început, mai ales prin traduceri, amenajarea câmpului pentru o teorie asupra unui „dincolo-de-uman” (postuman, inuman, antiuman). Din 2014, apare „Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste”, revistă ştiinţifică independentă, open access. În 2016, apare la Editura Hecate, în traducerea lui Ovidiu Anemţoaicei, Postumanul lui Rosi Braidotti, un fel de reţetar pentru subiectivitatea „nomadă” din era postantropocentrică, a „antropocenului”. Tot în 2016 apare la Humanitas, în traducerea lui Vlad Russo, Deschisul. Omul şi animalul, a lui Giorgio Agamben, din care selectez un citat simptomatic pentru ceea ce filosoful veneţian înţelege prin mecanism antropologic umanist – unul care astăzi se învârte, ironic, în gol: „Mecanismul antropologic al umanismului este un dispozitiv ironic, care confirmă absenţa la specia Homo a unei naturi proprii, ţinând-o suspendată între o natură cerească şi una pământească, între animal şi uman – suspendându-i deci şi fiinţa veşnic între mai puţin şi mai mult decât ea însăşi”.

În 2015 se traduce intens la noi din antropologia filosofică a lui Bruno Latour: editura Tact publică, în traducerea şi cu o postfaţă de Bogdan Ghiu, celebra Nu am fost niciodată moderni. Eseu de antropologie simetrică. Pentru Bruno Latour, umanismul nu face întotdeauna dreptate umanului, iar dualismele specifice modernităţii ar trebui abandonate: dacă e să acceptăm o „Constituţie ne-modernă”, cea din Nous n’avons jamais été modernes, nu am mai avea societate şi natură, sau subiecţi şi obiecte, luate separat, ci societăţi-naturi, cvasi-obiecte şi cvasi-subiecţi, precum şi un „parlament al lucrurilor”. Tot la Tact apare în 2015, în traducerea lui Alexandru Matei şi cu postfaţa lui Patrice Maniglier, şi impresionantul text-performance, procesual, deschis al aceluiaşi Latour: Cercetare asupra modurilor de existenţă. O antropologie a modernilor. Spicuiesc, din enormul text care colcăie de sugestii pentru cercetări deopotrivă antropologice, estetice, ecosofice, o frază despre antropocen şi Gaia: „…Cum am putea oare defini ceea ce caută această natură a ANTROPOCENULUI, când tocmai că nu-i mai pasă de noi, ci de ea? (…) Dacă Gaia este împotriva noastră, atunci ceea ce ne este permis nu mai e mare lucru”. Rămâne de văzut cine va fi ispitit, la noi, să preia şi să dezvolte sugestii latouriene asupra subiectivităţii şi a vorbirii nonumanilor, asupra antropocenului, a Gaiei. În interviul pe care i l-a acordat lui Alexandru Matei în finalul Cercetării asupra modurilor de existenţă, Latour declară elegant că oamenii Europei de Est i se par pregătiţi să reconsidere critic, „de la zero”, ceea ce li s-a livrat sub numele de modernitate. De văzut!

În fine, pentru a reveni la teoria autohtonă despre umanism/postumanism/antiumanism, şi mai ales la legătura acestei dezbateri cu regândirea modernităţii şi a rostului umanioarelor şi al literaturii: o carte-eveniment mi se pare Elegie pentru uman. O critică a modernităţii poetice de la Pound la Cărtărescu, a lui Radu Vancu (Humanitas, 2016). Înăuntrul modernităţii ar coexista, după Vancu, două pulsiuni, cea filo-umană şi cea anti-umană. Desigur, viziunea lui Vancu asupra unei modernităţi anti- şi filo-umane, în dualismul ei, poate stârni polemici îndreptăţite. (Recent, în rev. „Cultura” din 8 dec. 2016, Vasile Mihalache face o invitaţie la dialog de pe o poziţie teoretică divergentă, în eseul său Creatura tuturor lucrurilor. Descriere critică pentru uman: omul umanist, victimă a propriilor naraţiuni şi fanstasme apocaliptice – cele despre moartea umanioarelor, a esteticului –, ar trebui să se confrunte cu „monstrul” postuman, rezultat al estetizării unei realităţi mereu mai virtuale). Tensiunea dialogală şi stilul empatic al Elegiei pentru uman provin din „perplexitatea revoltată” în faţa ideii că un Mr. Hyde anti-uman a fost mereu prezent, ba chiar că atâţia scriitori şi artişti (mare parte din avangardă etc.) au „evacuat” umanul din imaginarul lor şi au instituit, cu o pasiune „politic suspectă” (vorba lui Naphta al lui Thomas Mann), un fel de Muzeu al Anti-Umanului. Propunându-şi să discute tipologiile de scriitori filo-umani (confesivii, sacralii, corporalii, maximaliştii), Radu Vancu îşi asumă un gest critic şi teoretic „restaurator”, iar tonul discursului nu e demitologizator şi „suspicios”, ci revoltat sau „elegiac”. În orice caz reconstructiv şi, aş zice, curatorial, deci având toate caracteristicile a ceea ce unii ar numi azi o abordare „post-critică” sau postcriticistă. Întrucâtva, aş asocia Elegia pentru uman cu metoda „compoziţionistă”, recuperatoare, non-critică promovată de Bruno Latour în al său Compositionist Manifesto. Cotitura (nu neapărat o schimbare de paradigmă) postumanistă poate face loc, în era diverselor turnuri de tip post, unei metode „filo-umane” şi filo-umaniste – nu critica anti şi post, ci asupra lui anti, asupra lui post. Teorie (post)critică restauratoare, amelioratoare şi restitutivă, care vrea nu atât să deconstruiască sau să divulge ceva, cât să repare şi să reinstituie.

 

 ***

Olga Ştefan

 

Emoţia postumană

 

Postumanismul e, în multe privinţe, un nou romantism: favorizează genuri sintetizate din elementele rudimentare ale basmului (fantasy, young adult science fiction). Virtualia este nu de puţine ori gândită în termenii visului (o să numesc doar blockbusters: Vanilla Sky, Matrix, Inception), actantul principal este un promotor al valorilor trecutului (Oryx şi Crake, Never Let Me Go) sau un cineva confruntat cu statutul lui de om and then some (deci tot un fel de Prometheus Unbound, iar Ihab Hassan scrie despre asta în 1977, în Prometheus as Performer: Toward a Posthumanist Culture). Mă gândesc doar la introducerea lui Hayles la How We Became Posthuman („You are alone in the room, except for two computer terminals flickering in the dim light. You use the terminals to communicate with two entities in another room, whom you cannot see. Relying solely on their responses to your questions, you must decide which is the man, which the woman”) şi realizez că inclusiv atitudinea critică în faţa postumanismului rămâne una principial romantică. Suntem reduşi, în postumanism ca şi în romantism, la ipostaza de entităţi fragile, ale căror graniţe sunt uşor de manipulat, alterat, provocat. Primul are însă avantajul de a fi eye-candy.

Am obiceiul să merg de-a lungul zidului, cu frică, şi pe vârfuri, în jurul acestui -ism. Mi se pare un soft genial cu prea mulţi bugs ca să merite instalat/integrat şi să funcţioneze la parametrii lui potenţiali. O dată pentru că nu poţi evita o imensă acoladă conceptuală care te trece prin apele tulburi ale umanismului şi ale problemelor pe care le ridică, iar asta e perdant, ca să nu zic plictisitor. Încearcă să îi explici unui copil de 15 ani postumanismul pornind de la Geneză. Apoi, dacă ţi-e mai la îndemână s-o iei direct prin lanul de secară al manifestului cyborgic al Donnei Harraway sau prin hăţişurile sfârşitului istoriei, rişti să fii amendat pentru superficialitate şi dezinformare. Suntem, deci, tot în plin proces de debugging, habar nu avem ce putem face din postumanism în afara unor powerpointuri care să îi demonstreze proxima utilitate, marea promisiune.

Tao Lin îşi începe un poem cu: „i will create a new category/ on my instant messenger buddy list/i will call it/ people i like who don’t like me back‘/ and i will move your screen name into that group”, şi îl încheie existenţialist cu imaginea celor doi care se vor fi uitat demult, cold and alone, beautiful and alone in their coffins, iar asta e suficient ca să ne facă să izbucnim: sensibilitate postumană! emoţie postumană! „H8 is the one for me/ It gives me all I need/ and helps me co-exist/ With the chill (…) Space dementia in your eyes and/ Peace will arise/ And tear us apart/ And make us meaningless again” cântă Muse şi ziceam acum cinci-şase ani că ei reuşesc performanţa de a acoperi şi exploata fiecare emoţie postumană. „Emoţie postumană” am căutat ieri pe Google, şi nu am găsit nimic.

Emoţia este componenta cea mai greu de cuantificat în ţesături preocupate de coerenţe tehnologice (te întrebi cu ingenuitate: Ce te emoţionează aici? Ruina, alienarea, distanţa, insolitarea, „the estrangement”? În ce proporţie trebuie să existe un discurs al acestora pentru ca textul tău să devină mai mult decât o poveste cu machines that think?). Este, cred, şi cea care îi permite, de pildă, genului S.F. să supravieţuiască dincolo de paraliteratură. Suplineşte carenţe tehnice, naivităţi şi incongruenţe în toată „poezia” alienaţilor branşaţi la maşinării, cu inimile steampunk şi fiziologii alterate. Este şi cea mai dificil de decriptat. Greu separi seminţele bune ale emoţiei generate de condiţia identitară postumană de sentimentalismele de rangul doi, care implică pur şi simplu o intrigă ce demonizează tehnologia, şi e suficient să te uiţi la foarte multe animeuri cu pretexte hi-tech şi romance ori să citeşti serii ca Deliurium (în care creierul este alterat ca să blocheze emoţiile de tipul iubirii romantice) sau The Uglies (în care corpul şi creierul sunt alterate ca să răspundă unor standarde seculare de frumuseţe), ca să înţelegi că, în lipsa unui inventar întocmit cu instrumentele adecvate, graniţa dintre sensibilitatea postumană ofertantă şi alinturile pe teme postumane (gadgeturi, extreme body alterations şi romance) marcate de o absolută sterilitate e foarte, foarte fină. Aş spune că se reduce la o chestiune de aftertaste.

În loc de namedropping, am încercat să întocmesc o listă de teme pe care o arheologie a epocii noastre le va valorifica, la un moment dat, ca exponate, pornind de la insight-urile noir ale prietenilor mei de pe facebook:

Ataşamentul faţă de prelungirile tehnologice ale persoanei sociale, faţă de actant ca şi faţă de avatarii săi din virtual.

Deschiderea tandră spre o sensibilitate de copil a maşinii, alintul conversaţiilor cu Siri, joaca de-a anularea de relaţii în termeni contractuali de tipul: Your status will be lost upon salvation.

Nostalgia paginilor not found, a blogurilor abandonate şi a paginilor de myspace lăsate în paragină.

Felul în care yahoo ne-a înghiţit mailuri şi conversaţii semnificative.

Faptul că by deleting an archive anulezi lucruri mai reale decât realitatea ta diurnă, iar asta nu te mai nelinişteşte demult.

Valoarea ultimativă a prezenţei sau absenţei noţiunilor abstracte ca prietenia şi dragostea, reificate de coduri care îţi permit să le vezi şi experimentezi statistic via social media.

Triburile de gameri.

Tristeţea chipurilor luminate albastru de ecrane.

Glumele în care salvarea unei vieţi se face în jpg. sau pdf.

Micile inserturi deştepte care ne provoacă mizele cotidiene.

Că tu, postumanule, nu eşti „făcut din pământ şi nu visezi să te întorci în pământ” (vezi Donna Harraway) şi asumi fantezia nemuririi într-o bază de date sau un stick pe care să îţi stochezi amintirile sau rating în timp real, self worth la un click distanţă, coşmaruri în care eşti expus pe internet şi tot ce ai văzut în Black Mirror în general.

Emoţia patchworked ca monstrul lui Frankenstein.

Reflecţii despre cât de departe putem merge şi cum putem colapsa.

Parte dintre angoase fac subiectul poeziei scrise după 2000, şi mă gândesc la proiecte ca cel al lui val chimic, al Ruxandrei Novac, al lui Vlad Moldovan, Gabi Eftimie şi, mai recent, Alex Văsieş, cu toate că eu intuiesc în textele lor mai degrabă o fascinaţie faţă de decorul postuman, concurând fascinaţiei pentru placelessness, uniformizare, confuzie socială, generation gap, o tendinţă de a-i întrebuinţa postumanismului metaforele fără să le integreze unei viziuni coerente, fără să le asume pe deplin. În plus, câtă vreme atitudinea postumană continuă să fie salutată ca o marcă a originalităţii, a inovaţiei (şi practicată ca atare), suntem departe de a vorbi despre coagularea unui postumanism românesc sau despre posibilitatea de a-l recepta şi teoretiza altfel decât mimetic, în acord cu exigenţe care îi pierd din vedere specificitatea. Până la urmă, înconjuraţi de gadgeturi, branşaţi la social media, jumătate dintre copiii care scriu încep prin a imita nu poezia rece a lui Siri, ci, tributari unei paradigme revolute, dar ciudat de rezistente, pe cea a lui Nichita Stănescu.

 

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 108-112]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s