Poeme de Ioana Diaconescu, Radu Florescu, Ioana Șerban, Eugen Bunaru și Dumitru Crudu

Ioana DIACONESCU

ioana diac

Nevăzut

Mi se frîng degetele precum ceara

Cînd scriu nu văd această frîngere

Cineva îmi ascunde în inimă

Misterul înserării fără stingere

Numai înfrîngeri şi cîştiguri

În sfîşierea damnată a dimineţii care nu se lasă alungată

Eu scriu şi nu contează că ziua se luptă cu amurgul

Îmi aruncă pe mîini

Mari pete de sînge amurgul reflectat mereu seamănă cu urma unei crime

„Mîinile pline sînge pe piept mi le-am şters”

Scriu uneori pe aer

Ca aerul mi se face memoria şi uit cu disperare

Ceea ce cred că n-aş putea să uit

Şi mi se ia discursul ca pedeapsă

Ca trădătoare a surorii mele albe

Pe care scriu de la începutul vieţii

Semne adesea de neînţeles

Infirmă fără ele aş fi ca trupul fără membre

Devenit invizibil

Cînd nimeni n-are milă

Nevăzîndu-l

Furtuni de zăpadă

Nevăzutul îmi răsuceşte în piept o capcană

Sub zăpada prea albă un cuib de pasăre

Într-un pustiu de fulgere şi ninsoare sperînd într-o dispariţie

Lentă a mea privind cerul

Zăpada violentă de departe aduce a ninsoare

Pe trupul meu gol se depune cu asiduitate

Numai ochii încălzesc pămîntul

Cra-cra hohoteşte corbul mai păstrează din penele mele negre

Mai lasă îngerii tot acolo ajungi

Leul alb coamă albă colţi albi

Se apropie de mine ca de balconul Julietei

Mi-am spus că e o altă arătare a îngerului

Aşa mi se păru credeam cum am crezut întotdeauna

Că ochii lui fosforescenţi aruncă inimii mele bruma de mizericordie

Rămasă undeva pierdută în instinctele-i primare

De sălbatic devorator

În timp ce speram cum spun într-o dispariţie lentă

Mi-am simţit sfîrşitul exploziv uluitor

Cu greoi paşi felini

Stîrnind furtuni de zăpadă

De coasta mea se lipea mă ademenea

Adulmecîndu-mă tigrul

Bloc operator

În cereasca larmă ţi se pare că trăieşti în vis

Te prinde în marginea lui înclinată gata să se răstoarne

Peste eterul sfărîmat în mii de bucăţi din

Gigantica diademă spartă de însuşi Zeus

Trasezi un culoar o culoare în diagonală

Peste abdomenul bolnavului

Voinicul tresare în somnul indus de otravă

Şi nu moare încă

Operezi în vintrele deschise

Care arată ca moartea de frumoase

Culori incredibile fanate violacee ţi se deschid în palmă

Şi scapi bisturiul

O elipsă unduitoare de stele se mişcă pe cer

Şi mai jos pe patul predestinat

Inima şi alte organe la vedere

Trofeele aurorei orbită

De propriile-i ultime izbucniri de raze

În urcare

În lumina de lună

O carapace de solzi te închide

Foarte încet şi feroce

Pe cerul arzînd

O casă de raze-n furtună

Cuprinse în ziduri

Îţi pare acum adăpostul

Aflat pe cale în urcare

Şi urci pe sălbatice ruguri

Întocmai ca pe trepte

Ca pe căile nopţii desprinse

Dală cu dală dintr-un amestec cutremurător

Un frig ca de moarte

Îţi intră pe uşă

În timp ce deşertul te încinge

Cu dogorîtoru-i ogor

De pe care culegi numai ruguri

Şi spini cu-nspinarea în floare

Încît nici nu ştii cum te prinde

Şi frigul din casă

Şi văpaia pustiului

Căruia îi rămîi călătoare

 

În grozăvia care mă împarte

Încă o pajişte arsă încă un rînd secerat

De sub pămînt creşte iarba albastră şi mă cuprinde cu braţele moi

Cel nevăzut mă striveşte în fără seamăn

Îmbrăţişarea lui

Şi scriu cu mîna prinsă în carnea cuvintelor despicată

Trec peste cîmpuri de pagini cuvinte

Ce îmi sunt date uneori fără înţeles

Cel nevăzut mă strînge în braţe şi nu mai am de ales

Din trupul meu fug şi cred c-am scăpat şi alunec

În grozăvia care mă împarte

Între iubire şi moarte

De partea cui să rămîn mi-o spune pajiştea arsă

Fumegînd încă în carnea paginii de carte

În vacarmul tăcerii mele

O fantă a timpului

O pânză subţire

Necunoscutul un munte de sare

Mîntuitoare lacrimi închegate

Şi ei tot mai credeau că mă înspăimînt înfruntîndu-l

Îmi tăiasem părul şi îl acoperisem

Mă sugruma o pînză subţire

De departe nici nu părea să se vadă

Din cerul negru aprins o roşie rază

Săgeată fierbinte lumina din care fugisem

Flacără mîini îngheţate degete străvezii

Muşcate de ger de dinţii fragezi ai puiului de lup care creştea

Într-un an cît alţii într-o zi

Cu lacrimi de sînge îşi plîngea pîngărirea

Odată cu prima sfîşiere a cărnii crude

Aruncată de haita care uitase puiul de lup în pădure

Aşa cum i se întîmplă unui lup adevărat

Aşa cum spune legea nescrisă a lupilor

În timp ce prin acestea toate trecusem

În timp ce urcasem muntele de sare

Acoperit de pînza subţire

Acum aruncată la fiare

Silfidă

Un mers aerian mă apropie de pămînt

Planez peste miraculoasa mare de flăcări

Pletele mi se aprind se sting de inima lui

Nu mai sunt o silfidă mi-am părăsit

Perechea aeriană duhul aerului

Din aurifera scorbură răpită am fost şi ce bună îmi este

Pămînteana răpire

Nu mai sunt o silfidă mi-am schimbat pielea

Cea veche a căzut ca pielea şarpelui

Un voal care-i înfăşoară braţele

Cum febra mea îi trece în suflet şi în sînge

În fosforescentul întuneric

Cînd îl ascund pe inimă adînc în coşul pieptului

Şi cînd de trup aripile silfidei se desprind

Amara noapte se desfăşoară în voluptatea ei

Silindu-mă să uit şi sunt din nou înaripata care scapă

În zborul ei într-o capcană a norilor unde îl aflu iar şi mă transform

Din nou silfidă şi tot aşa pînă la capătul cutremurării din care

A mă trezi

Nu vreau

Leul în iarnă

Căzînd în iarnă am visat de mine şi de tot

Lumina albă răsfrîntă în marginile Lumii

Vegherea mea pe largi întinderi negre

Visînd la alb şi oxidînd văzduhul cu întunecimea lor

Fiară adormită sufletul meu se ridică sub forma unei flori

În timp ce eu respir egal în somn şi rădăcina ei cuprinsă lin de moarte

Se arcuieşte-n sinele ce pare acum

Al Celuilalt

Stihii aduc vrăjite păsări uriaşe cu clonţul salvator dar plin de sînge

Inima mea tresare într-o parte a pieptului

Care nu e al meu

Atunci de ce o simt

O stranie poveste se tot ţese în timp ce eu visez cuprinsă în spaţii

Dusă în spinarea păsărilor – fiara care au hotărît

Să-mi lase Viaţa

 

***

 

Radu FLORESCU

florescu

Scene  de viaţă

ziua întîi

nu contează că ţi-au uitat numele .

nu contează cum te-ai pierdut

prin livezile fără fructe ani în şir.

atîta ştii.

că au trecut şi alţii pe aici.

au trecut cu mult înaintea ta.

cu mult înaintea lor.

cînd locul tău de casă era gol.

cînd locul tău în lume era un vis

sau o tăcere prelungă.

la fel ca şi atunci

doar cerul şi pămîntul

se strecurau în amiezile tale tîrzii

şi erai atît de singur că nimeni

nimeni altcineva

din lumea asta

nu voia să-ţi ia locul.

ziua a doua

e drept că viaţa mea s-a amestecat prea mult

cu viaţa voastră. şi nici măcar nu a fost simplu.

gîndurile mele au crescut prea mult

în capul vostru

şi nu ne-am mai înţeles.

au fost uneori exerciţii de dragoste

exerciţii de logică

apoi au fost cuvintele voastre crescute adînc

în capul meu

pînă am urlat de durere.

dar nici un cuvînt nu a fost

de rămas bun.

au fost în schimb cîmpii nesfîrşite

semănate cu moarte

pentru care am luptat toţi. pînă la ultimul.

ziua a treia

nu ai ştiut unde să te opreşti. ai călătorit singur

într-o lume numai a ta.

ai ales la fel ca toţi ceilalţi.

numai dragostea ta a dat semne de oboseală

scrijelind pereţii cu unghiile.

zile la rînd

ai adunat în sîngele tău vieţile altora.

acum te-ai oprit.

în buzunarul de la piept

o fotografie

cu tine pe genunchii morţii.

ziua a patra

nu mai vorbesc cu nimeni.

asta pare să fie regula casei

sau viaţa mea trăită de la o zi la alta

sub varul tot mai ud al pereţilor.

îmi fac curaj

şi apăs cu palmele crăpate de muncă

o rază de soare care se strecoară prin geam.

mă rănesc uşor.

dar soarele ca şi moartea

lucrează de la exterior spre interior

ca un ceas deşteptător defect.

îmi fac curaj. la ora deja stabilită

un pumn de analgezice

îmi înfloreşte în sînge.

după  prospect

pînă la ziuă vindecă încet

frica de oameni.

 

ziua a cincea

scrii în continuare despre viaţă şi moarte.

în universul acesta

atît de familiar şi plin de gropi

te întorci

în fiecare dimineaţă.

ceva se declanşează în tine

e ca şi cum ai căuta prin capul tău

o lume perfectă

o picătură de sînge veche de mii de ani.

dar prin capul tău trec toţi. cît e ziua de lungă

ei vin şi pleacă.

ca să faci faţă

vorbeşti o limbă neştiută de nimeni.

ziua a şasea

fără să-ţi pese te duci tot mai departe.

departe de marginea patului

de tocul uşii

de fereastra închisă în tine.

îţi mai rămîne

amintirea primelor nopţi de la terapie intensivă

cînd monitoarele transmiteau veşti online

despre sufletul tău rătăcit.

acele zile m-au învăţat

să respir

să păcălesc febra

să accept răceala altor mîini

durerea de cap. mirosul de var.

toate astea m-au împăcat atunci

cu moartea

cu stolurile mari de ciori care zburau

pe culoarele spitalului

pe tavanul camerei

fie că era luni marţi sau duminică.

ziua a şaptea

cu tot zgomotul de aici cu toată lumea din preajmă

sînt zile la rînd cînd trăiesc în mintea altcuiva.

incapabil să-i rostesc numele

tac şi-l observ.

are profilul unui războinic ursuz coborît

din varul pereţilor.

el se hrăneşte din spaimele mele

din nopţile nedormite care-mi atîrnă sub pleoape.

cu mîini de lemn îmi bate în piept

pînă se face ziuă.

ca un nod în gît îmi trăieşte viaţa.

ziua a opta

o să-ţi aminteşti muşcătura ca pe un capăt de drum

cu oameni la tot pasul

cu norii agăţaţi la ferestre.

n-o să-ţi fie uşor

dar o să-ţi aminteşti de toţi. şi de toate.

de felul în care se încheagă apele la marea moartă

de felul în care somnul a pus stăpînire pe tine.

o să-ţi aminteşti mulţi ani muşcătura

ca pe un trofeu

ca pe un nor de musculiţe albastru

în jurul inimii.

ziua a noua

noaptea aceasta ca un perete de valium

în care moartea se înghesuie

după o gură de aer.

eu în mijlocul camerei simulînd

după pofta inimii

viaţa în doi.

ziua a zecea

acolo unde se tînguie moartea

tu îţi faci curaj.

unii ar crede că o nouă estetică

pune stăpînire pe dulapul cu haine

sau pe grădina de portocali

din spatele casei.

eşti tot mai convins.

pînă la urmă slăbiciunea ta

adună în mijlocul casei

un morman de rufe murdare.

ziua a unsprezecea

 

cu lacrimi în ochi s-au întors toţi.

au ştiut pînă în ultima clipă

că tu eşti acela.

au pariat în numele tău

dar zarurile de pămînt

nu s-au rostogolit pe masa goală.

atunci au pariat pe casa ta

pe femeia ta

pe sîngele tău subţire ca apa

dar zarurile de pămînt

nu s-au rostogolit pe masa goală.

hotărîţi au pariat pe zilele tale

pe gura ta uscată atinsă de arşiţă

pe gîndurile tale topite sub frunte

dar zarurile de pămînt

au devenit una

cu mîna

care le aruncă.

ziua a douăsprezecea

poate eşti în al nouălea cer şi asta-i călătoria vieţii tale

poate ai obosit şi nu mai vrei

acest peisaj cu dealuri şi fluturi.

poate sîngele tău nu mai vrea cuminecătura

zilei de mîine.

tu vii de aproape.

trupul tău o adunătură de morţi uitaţi sub pămînt.

toate astea se întîmplă cu voia femeii din casă

care în fiecare zi pune pe masă

o bucată de cer

învelit în ziar. bucuria ta

o călătorie în zori

peste marginile zdrenţuite ale gurii.

ziua a treisprezecea

 

eu pe malul unui rîu aşteptînd să-mi treacă viaţa.

ea pe malul celălalt îmbrăcată în hainele mele

făcîndu-mi semne disperate cu mîna.

între noi doi un soare roşu

cît inima unui copil pe patul de moarte.

de sub ape nici un cuvînt.

de jur împrejur pămîntul

ca un ceas deşteptător.

Psalm

oricine ar întreba despre mine

nu veţi şti

să răspundeţi.

eu am venit

am trăit

am plecat

cu mult înainte

de a se lumina de ziuă.

 

***

 

Ioana ŞERBAN

Ioana Serban

 

Ce se ştie despre vieţile artiştilor

Părinţii tăi au născut mila şi ea i-a ucis şi i-a înlocuit cu alţii

şi povestea s-a sfârşit aici

tu abia te născuseşi

tu creşti în spatele poveştii eşti anexa

ai un ochi înfundat

nu ai frică pentru că frica era în poveste şi ea s-a sfârşit

nu ai speranţă pentru că şi speranţa era în poveste şi s-a sfârşit

nu ai istorie pentru că şi istoria

ai vrea să mai găseşti undeva milă

să te înlocuiască şi pe tine

să lase la fel doar ochiul înfundat din care să

curgă ceva

Negru şi Acru şi Aţos

pe mal o familie se pozează la picnic.

Ceea ce-ai trăit şi te-a durut:

devine inutil – devine util de pus în artă – devine eye-candy pentru public –

devine citat prin care altcineva să se laude şi să-şi demonstreze o teorie personală –

devine icon pentru eşecurile altora –

şi-atunci devine un alt eşec al tău –

devine inutil.

Circuit castrat: nu-s neapărat convinsă că ceilalţi trebuie să se întâlnească

cu golul din mine sau

golul meu cu interesele lor

interesele mele scrâşnesc fie prea mult fie prea puţin

atenuate de căderi

linsul rănilor e cel care dă formă lucrurilor

şi banca pe care stau a devenit mai rotundă

cu o ţepuşă în locul acela de care nu mă apropii

care-ar putea fi eu

inventează-ţi ceva ce-ţi seamănă şi fă ce vrei (adică uită!)

dacă nu – te va înghiţi –

şi mai sunt şi alte lucruri pe care ţi le explici cât

îţi potriveşti rochia

în spaţiile largi ni se aliniază resturile şi traumele şi

salvatorul din noi

umăr la umăr

ceilalţi trec printre

nici nu-şi dau seama

Mereu aştepţi s-ajungi acasă la ceva inutil

care să te trântească în trupul pe care nu-l arăţi lumii

să te zdruncine în capul pe care nu-l arăţi lumii

să-ţi calce în picioare aşteptările pe care nu le-arăţi lumii

să dea foc drumului pe care-ai ajuns acasă la ceva inutil

apoi să ieşi în oraş aşa cum te ştiu toţi

şi să nu fii prins.

Tentacule sunt siguranţele altora.

Ziua ne vânturăm prin săli albe de artă contemporană

noaptea ne imaginăm aceste săli şi muzeele şi fabricile înghiţite de vegetaţie

cumva nu mai cred nici în imaginea sălii albe nici în

realitatea vegetaţiei devoratoare

dar între ele două am destul loc să-mi

fac un culcuş

poţi fii autist faţă de orice

dar nu şi faţă de propriii părinţi

şi de ceea ce ei descarcă peste tine

noaptea biografia mea umple doar partea superioară capul

şi ventriculul stâng

şi zona aceea devine roşie

sexul – invizibil

păcatul îl face altcineva

artistul femeie are muşchi şi penis

artistul bărbat se vinde

artistul femeie se vinde într-un trup de bărbat

aştept să înghită vegetaţia totul

păcatul să-l facă altcineva.

 

***

 

Eugen BUNARU

bunaru

 

Ora inexistentă

Călătoream pe genunchi

Se anunţa un anotimp monahal

cu flori ne-înarmate holbându-se

pur şi simplu la rugăciunea din urmă

Ici-colo tăcerea părea să cedeze

în ţipete coerente de fostă mamă

în mici vaiete înghiţite între fălci

adânc mirositoare

Călătoream pe genunchi

Câte-o pasăre se oprea gravidă

ciugulea cu atenţie din rană

Mă poticneam de o grămăjoară

înflorită de moaşte ori mă izbeam

de behăitul unui miel pascal

ce tot păştea în lumina albă

povestită cândva de apostoli

când toate orele se opriseră

– ca şi astăzi – la o oră inexistentă

***

Biserica s-a golit, în fine,

de lumea sporovăitoare

E linişte acuma, e bine

Poţi murmura în tine

însuţi o rugăciune

Te închini la icoane

conversezi cu chipurile sfinţilor

învăluite aurìu în muţenia lor

bizantină. Prin vitralii,

smerită, lumina, ea însăşi,

se închină.

 

 

***

Erai o poamă bună

Te gustam uneori

pe-nserate în cămăruţa

din spate a bătrânei doamne

în timp ce-i ascultam

cu ochii împăienjeniţi de plăcere

răsuflarea uşoară ca o melopee

răsfirată din cine ştie ce lumi

paralele din cine ştie ce paradis

 

 

Maidanezii din zonă…

Boschetarul Ion se aciuieşte de ceva timp prin boscheţii

din Cimitirul Eroilor de pe Calea Lipovei. Dimineaţă de

dimineaţă îşi propteşte bărbia sură într-o bâtă noduroasă

şi aşteaptă în faţa capelei. Aşteaptă morţii. Îi aşteaptă cu un aer

blazat, de ins plictisit. Uneori, o ţine aşa într-un căscat fără sfârşit.

Păi da, ce să facă şi el ?… Asistă mereu şi mereu la aceeaşi

şi aceeaşi poveste… Uneori, i se tulbură şi lui privirea. I se umezesc

ochii, îşi simte fruntea îmbrobonată. Ce naiba, doar n-am îmbătrânit

degeaba – îşi mormăie, atunci, în barbă – d’aia trăim, să şi murim,

când ne vine ceasu’. Apoi, azvârle cât colo, a dispreţ suveran,

un scuipat gros, şi trage un gât zdravăn de tărie; îşi scoate şapca jegoasă,

se scarpină în creştet, o întoarce pe dos, o aruncă pe pământ şi aşteaptă.

Cu picioarele sub cur, ca un Buddha în transa meditaţiei. Aşteaptă

şi el, ca tot omu’, să-i cadă ceva, să-i pice, uite-aşa, de pomană,

ce naiba! Să-i curgă şi lui niscaiva gologani, vreo hârtie

mai acătării… Dumnezeu să-l ierte! Bogdaproste! mai aruncă

el în stânga, mai aruncă în dreapta. Aşa-i viaţa!… o mai face el

pe înţeleptul. Sunt zile când abia pridideşte tot şchiopătând

de la un mort la altul. Până îl apucă seara. Mai e şi concurenţa asta,

neloială, bolboroseşte Ion. De ceva timp, se-adună, de pomeni,

la porţile ţintirimului, toţi necalificaţii din cartier!

Bucuria lui cea mare e, totuşi, duminica, la 12 fix, când, pe aleea

principală, îi întinde mâna domnul doctor profesor Titus,

care-i lasă discret, totdeauna, în palmă, una de o sută  şi, în timp

ce se-ndepărtează, să pună o floare şi o lumânare la căpătâiul soţiei,

îi zice, din mers: ce mai e nou, măi Ioane? Apoi, fără să mai aştepte

răspunsul, domnul profesor Titus dispare, ca o nălucă, parcă nici n-ar fi fost.

Se strecoară printre crucile albe, cu chipuri zâmbitoare: trecătorule,

 opreşte-te o clipă… Boschetarul Ion se are de milioane cu toţi morţii

din cimitir – nici vorbă să-i fie lui frică, vreodată, nici măcar în plină

putere a nopţii. E drept că, mai mereu, roiesc în jurul lui, ba mârâind,

ba dând din coadă, – ce mai, bodyguarzi straşnici! – toţi maidanezii

din zonă.

 

 

În aerul mut                    

                        In memoriam Ioan Crăciun

Încet-încet siluetele noastre încep să dispară

şi chipurile noastre somnolând în bărbile albe-bonome

până-n ţărână încep să se mistuie într-un fel de ceaţă

într-un fel de zare. Haide să cântăm la vioară, abandonaţi,

de-acum, pe câmpurile imense, scufundate în crepuscul,

de-o parte şi de alta a căii ferate, ca în filmele neorealiste

din anii ’50. Haide să smulgem cu arcuşul măiestru

capriciile lui Paganini din chiar sufletele şobolanilor

ce foşgăie noaptea sub podul municipal! S-aruncăm dincolo

de zidurile putrede trandafiri şi garoafe, s-aruncăm petale grele

de crini direct în curtea abatorului unde încă planează

în aerul mut ca o lebădă răgetele vitelor cu spinările

cutremurate de adierea neştiută a morţii.

 

 

***

Azi m-am dus la mormântul

poetului Gheorghe Pruncuţ

M-am tot chinuit minute în şir

să-i aprind creştineşte o lumânare

la căpătâi. N-am reuşit din pricina

rafalelor buimace de vânt.

Pe bancă, încet-încet, mi-am amintit

de boemă, de Ioana, de tanti Bibi,

de credinţa lui donquijotescă

în poezie. Am lăsat lumânarea neaprinsă

sub cruce şi am plecat spre ieşire.

Pe alei, m-am trezit murmurând:

Vine primăvara domnilor creştini!

 

 

Flash

Sunt bine mersi: înfipţi în cazematele lor

sunt vipuri politice vedete culturale

marţafoi (cu gulere albe) pe la multinaţionale

au câte-o casă două-trei de vacanţă

în zone ecologice în toiul pădurilor virgine

(rarisim tulburate de arípa vreunei păsări de import

de saltul vreunei veveriţe ori căprioare transbordate

direct de pe tărâmuri exotice)

acolo mai trag discret câte-un chef de chef

ei între ei la sfârşit de săptămână

Sunt un fel de boşi ai cetăţii au mereu un cuvânt baban

de spus în trebile ţării; privesc de sus, din cer, la tot felul

de nătăfleţi care nu s-au ales cu nimic de pe urma revoluţiei

Sunt bine mersi în palatele lor cu grădină japoneză

cu apă limpede-limpede în piscină în care-şi bagă

din când în când picioarele şi-şi bălăngăne burţile albe

ca într-o oglindă sinistră la sfârşit de săptămână.

 

 

***

Atunci am ridicat cu luare aminte paharu’

de pe măsuţa ce tremura şi cu fruntea îmbrăcată rece

în sudoare am sorbit meticulos din vinu’ roşu

în care se pitise asfinţitul de soare. Ştiam că totul

nu era decât o fantezie ieftină, o farsă crasă a unui

biet păpuşar ce s-a topit brusc printre perdele.

Poate a zbughit-o – şi basta! – pe uşa din dos, cum

se obişnuieşte în situaţii dubioase ca asta. Am sorbit

mai departe din vinul ce tremura înţelept în pahar.

În cele din urmă, am auzit, prin geam, foarte clar,

paşi grăbiţi violând tăcerea tam-nisam.

O bună vreme, mi-au rămas pe retină siluete bizare

fâlfâind, parcă din aripi, în lumina de neon ce fredona

monoton deasupra limuzinelor adormite-n parcare.

 

 

***

Când te întorci, de unde te întorci, aşa nemişcată,

(zici că-i lipită de poartă cu aracet), îţi aruncă peste mustăţi

o privire sastisită, distrată, ermetică: mă rog, iar ai trezit-o din somn!…

Apoi închide – dispreţ total! –  pleoapele şi toarce, iarăşi,

în visul în care tocmai te lasă, încă o dată, să-i treci, pitic-pitic,

pe sub mustăţi, încât ai putea tu însuţi să crezi şi să vezi – o clipită, două –

că e doar o pisică, în blana-i ba neagră, ba albă, ce tocmai toarce de zor,

mereu şi mereu, acolo, în prag, şi te-aşteaptă, vicleană, pe dinainte

să-i treci, tiptil-tiptil, pe sub mustăţi.

 

 

Seară literară (la Mall)

Am ascultat poeţii şi poetesele

Îşi recitau cu patos

poemele. Făceau gesturi

haioase cu mâinile prin aer.

I-am ascultat

dintr-o mică mulţime

(de gură-cască) ce forfotea

în jurul microfonului.

Unii aveau braţele încărcate

(plase, sacoşe, baxuri cu beri,

ape minerale).

Unii azvârleau (în treacăt)

măscări câte-o privire piezişă

 

***

 

Dumitru CRUDU

crudu

***

Cu sora mea mâine voi merge la  institutul oncologic la un nou control, unde merge  o dată la trei luni, după ce a rămas însărcinată, deşi nu avea voie, şi medicii de acolo se tem că o să moară, pentru că i-au spus să nu rămână însărcinată, dar ea a rămas alegând să nască, chiar şi cu preţul vieţii, va avea doi gemeni, deşi riscă

să moară, ea este mai mică decât mine cu 17 ani, şi ea are deja patru copii, iar eu niciunul, un timp am crezut că e mai proastă decât mine, în copilărie o purtam în cârcă, dar acum merg cu ea pe la medici, imediat după moartea mamei, cam la o lună după, când a murit mama încă nu ştia că e însărcinată, ea m-a chemat acasă, fără să-mi spună de ce, fără să-mi spună că a murit mama, spunându-mi că e ceva urgent, eram la iaşi, unde am mers să văd un spectacol de teatru, pe care şi aşa nu l-am mai văzut,

şoferul de taxi mi-a vorbit tot drumul, îmi povestea că nu trebuie să te ataşezi de nimeni ca să nu suferi, în asta el credea, şi se dădea pe el drept exemplu, îmi spunea

că el nu o să sufere niciodată dacă cineva îi va sfeterisi maşina asta, pentru că el nu ţine la ea, cum nu ţine la nimic din lumea asta, pentru că îl doare în cot de toate, nimic nu-l atinge, de aia nici n-a suferit când soţia sa l-a părăsit, iar copiii săi

i-au trântit uşa în nas, gonea maşina cu toată viteza, fără să-i pese că ar fi putut intra în vreun copac de la marginea drumului sau poate voia să-mi demonstreze

că nu-i pasă, de aceea şi gonea aşa de tare, de un singur lucru îi părea rău în viaţa asta că au fost lucruri de care i-a părut rău, în timp ce-mi vorbea eu mă întrebam de ce oare m-o chemat sora mea acasă, ce s-o fi întâmplat de-i aşa de urgent, dar ea nu a vrut să-mi spună la telefon, când am intrat în Flutura şoferul încă-mi vorbea

despre cum lui nu-i pasă de nimic în viaţa asta, încă îmi vorbea când m-a lăsat în poartă, unde soră-mea m-a întâmpinat cu faţa scăldată de lacrimi

ploua, şoferul de taxi şi-a înghiţit cuvintele când a înţeles unde m-a adus, i-am dat o sută de dolari, de zece ori mai mult decât costa drumul, şi l-am lăsat să plece, dar el nu a vrut şi a rămas să ne ajute, cu una cu alta, în după-amiaza aia când a uitat să mai fie indiferent şi a fumat ţigară de la ţigară, plângând în pumni alături de mine, un om necunoscut care nu a cunoscut-o pe mama mea, unde mergea abia acum ştia, dar eu nu i-am zis să rămână, dar el a rămas, fără să-şi dea seama că-şi contrazice flagrant filosofia sa de viaţă,  şi plecând doar atunci când am mers cu toţii să ne culcăm, nevrând sa ia niciun ban de la mine, şi întorcându-mi înapoi suta aia
de dolari, pe omul ăla nu l-am mai văzut niciodată aşa, sunt oameni pe care nu o să-i mai vedem niciodată la fel, după ce am rămas singur un nor de ţânţari m-a atacat,

dimineaţa am mers cu sora mea la institutul oncologic, la un nou control şi medicii i-au spus că dacă vrea să trăiască, ar trebui să facă avort, dar sora mea nu a vrut, alegând să moară, decât să-şi omoare copilul din burtă, şi a născut doi gemeni, dar nu a murit, lăsându-i pe medici cu gura căscată de acolo de unde este mama mea cred că e mândră de sora mea

când părăseam Flutura, pe drum m-am întâlnit cu şoferul de taxi urcând dealul pe jos, nu ştiu cine i-a furat maşina aşa cum şi mie cineva mi-a furat lacrimile de pe

obraji

***

unchiul meu iacov nu avea copii trăia într-o casă de la marginea pădurii „avea o plantaţie de vie în grădină şi diabet” zâmbea întruna şi gâfâia când vorbea dându-mi de fiecare dată pe ascuns câte ceva ca să nu-l vadă mătuşa ileana care-mi dădea doar sfaturi  trăiau într-o casă de pe ţuguiul dealului unde se termina satul şi mai departe începea pădurea şi necunoscutul o dată l-am surprins  după un copac plângând în pumni şi am plecat înapoi ca să nu mă vadă când mă gândesc acum la unchiul meu iacov îl asemăn cu aburul care se înalţă deasupra unei ape care dădea în

clocot

***

în pod bunica anica dosea  pâine uscată trecuseră treizeci de ani de când scăpase de  foamete dar în podul casei suia mereu scara cu o pâine în mână de la magazin revenea cu şase pâini cinci pentru noi şi una o urca în pod adunase în pod atâta pâine că ar fi putut mânca o jumătate de an tata o certa mereu că strânge pâine în pod dar ea oricum suia pe scară cu o pâine în mână când s-a aprins acoperişul şi casa i-a ars în vâlvătăi bunica a suferit cel mai tare după pâinea arsă din pod  teama a întors-o pe dos şi nu şi-a regăsit liniştea decât atunci când iar începu să suie scara cu câte o pâine în mână  după moartea ei ne-a rămas un pod plin cu pâine pâinea din

cer

Din volumul în lucru ( POEZII VERZI)

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp.  72-81]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s