Pentru cele câteva sute de oameni care fie fac parte, fie gravitează într-un fel sau altul în jurul micii scene de stânga din România, Florin Poenaru nu are nevoie de nici o prezentare. Printre cei mai activi intelectuali de stânga din România în ultimii ani, Poenaru e cunoscut nu doar prin activitatea publicistică foarte susținută, ci și prin apetența pentru a discuta temele zilei într-o manieră neobișnuit de polemică. Locuri comune. Clasă, anticomunism, stânga nu face excepție de la această regulă. Nu doar datorită reunirii unor texte publicate anterior, dar și prin prisma celor publicate pentru prima dată în cartea de față și a încadrării pe care Poenaru o dă demersului ca întreg – este vorba, promite el, nici mai mult, nici mai puțin decât despre o istorie alternativă a trecutului nostru recent, cu scopul de „a ne putea raporta la ultimele aproape trei decenii în afara categoriilor de scriere și de gândire” dominante (p. 7).

De la bun început trebuie spus că titlu cărții este înșelător. Nu doar pentru că relațiile de clasă, ideologia anticomunistă și politica de stânga nu sunt ca atare „locuri comune” decât pentru o minoritate, ci și pentru că „metoda” lui Poenaru pare să aibă drept scop principal tocmai scoaterea cu orice preț a subiectelor tratate din balta locurilor comune de orice fel. Chiar dacă nu reușește întotdeauna, până și cei mai apropiați politic și intelectual de poziția autorului se vor simți provocați de acest volum. Fie doar și pentru că, în stil vintage Poenaru, analize de o profunzime uneori uimitoare sunt combinate cu interpretări brutal reducționiste; plină de intuiții și observații dintre cele mai perspicace, Locuri comune nu prea lasă loc de nuanțe și precizie. Acesta e de altfel un cocktail bine-cunoscut deopotrivă fanilor și detractorilor săi. Este și, cel mai probabil, principalul instrument prin care cartea joacă rolul de „practică teoretică” (p. 12), asumat în mod deschis de autor. Altfel spus, Poenaru vrea să-și scuture serios cititorii și, forțându-i să ia poziții pro sau contra interpretărilor sale, asumpția pare a fi că stânga se va decanta cumva de dreapta dominantă. Nefăcând excepție de la regulă, și această strategie este în mod evident cât se poate de discutabilă.

Poenaru anunță din capul locului că își propune să scrie „o altă istorie” a perioadei post-89 – a „tranziției”, cum insistă el să o denumească. Este vorba de „o istorie de clasă” întruchipată de o serie de personaje politice marcante, dublată de o analiză a ideologiei dominante (anticomunismul și apoi anticorupția) și apoi de o evaluare a alternativei stângii și a ceea ce ea a reușit (și nu a reușit) să facă în ultimii ani. Această istorie alternativă se intercalează însă cu o multitudine de subiecte conexe mai mici sau mai mari, lucru care face imposibilă rezumarea adecvată a cărții. Este foarte posibil ca până și cititorii cei mai frustrați cu lectura de ansamblu să considere că un anumit capitol, un paragraf sau o idee sunt cu adevărat impresionate. Merită deci să rezumăm această istorie, mai ales că Poenaru nu o face pe parcursul cărții.

Povestea începe de fapt în anii ’50, când sunt puse bazele „dezvoltaționismului comunist românesc” ca urmare a unei relative ruperi a comuniștilor români de „linia moscovită a stalinismului” (p. 40). Având drept scop „modernizarea rapidă a țării pe baze industriale”, acesta a dus în scurt timp la conturarea unei noi structuri de clasă a României postbelice, unde rolurile principale erau jucate de „birocrația de partid și de stat”, „tehnocrația industrială” și „proletariatul industrial”, cu „țăranii” și „intelectualii și artiștii” în roluri secundare. Până în 1990, confruntarea propriu-zisă de clasă a fost întârziată de alianța dintre acestea împotriva unui „grup mic format în jurul lui Ceaușescu”, care reușise „capturarea la vârf a partidului” (p. 31). Tensiunile premergătoare lui 1989 aveau drept sursă acest conflict dintre practic toate clasele și „grupul” Ceaușescu, la origini revoluția fiind de fapt o încercare de răsturnare a regimului, transformându-se doar apoi, pe parcursul evenimentelor din decembrie, într-o mișcare „împotriva sistemului ca atare” (p. 34). La momentul revoluției, niciuna dintre clasele din rolurile principale nu era capabilă să preia de una singură puterea, de unde și ecumenismul politic din primele luni ale lui 1990, întruchipat atât în FSN, cât și în figura tutelară a lui Ion Iliescu, care era totuși un reprezentant „tipic” al „birocrației de partid și de stat” (p. 29). Lupta de clasă a explodat în cele din urmă odată cu evenimentele din Piața Universității din acel an, dând tonul conflictului dominant al următoarelor două decenii și jumătate dintre fosta birocrație de stat și de partid, pe de o parte, și tehnocrația industrială, pe de cealaltă, cărora li s-au aliat muncitorii industriali, respectiv intelectualii. Acest conflict s-a formalizat prin ruptura FSN și trecerea lui Ion Iliescu în fruntea alianței dintre fosta birocrație de stat și de partid, pe care acesta o reprezenta direct, și muncitorimea industrială, pe care o reprezenta electoral. Potrivit lui Poenaru, această alianță a fost de fapt un instrument prin care PSD (atunci PDSR) și-a putut urmări scopul principal: constituirea și reprezentarea unei clase a capitaliștilor locali, în dauna (practic totală) a muncitorilor industriali.

De la acest „moment fondator” (p. 54) și diagnosticarea eșecului lui Ion Iliescu ca „om de stânga”, sărim destul de ciudat direct în anii 2000, când PSD apare ca o construcție oximoronică, cu dubla funcție de reprezentare a capitaliștilor locali și de partid comprador, facilitând privatizarea masivă în favoarea capitalului străin. Mai mult, prin „măsurile neoliberale” care au însoțit această combinație neobișnuită, PSD-ul condus de Adrian Năstase a „creat” „segmentele de clasă care au votat împotriva sa” (p. 63). Alegerea lui Traian Băsescu din 2004 a fost rezultatul întoarcerii împotriva PSD (și a nou-apăruților baroni locali) a clasei de mijloc care a fost creată de chiar guvernarea Năstase. Fosta tehnocrație industrială a ajuns astfel la putere, personificată de Băsescu, care a devenit „adversarul capitaliștilor autohtoni” și promotorul clasei de mijloc și a capitalului străin, dar și susținătorul „siguranței statului”. Criza a însemnat atât apogeul, cât și sfârșitul politic al lui Băsescu, austeritatea împingându-l pe acesta la marginea luptei politice, lăsând locul liber unei noi generații de figuri politice, reprezentate mai ales de Victor Ponta și Klaus Iohannis. Prin aceștia doi, „mica burghezie” („parveniții”, specialiștii în „micile ciupeli”) ajunge la putere, însă această ascensiune e mai degrabă de fațadă, pentru că epoca post-criză marchează „autonomizarea birocrației de stat” (mai exact, a aparatului de forță al statului), care deja în timpul mandatelor lui Traian Băsescu era „chemată să înlocuiască politicul”. Această autonomizare și evacuare a politicului rezultă într-un „autoritarism de stat” nu foarte diferit de autoritarismul de dreapta din ce în ce mai răspândit în Europa și în lume, doar că în România acesta este bazat pe ideologia particulară a tehnocratismului și anticorupției (întruchipată de Dacian Cioloș). Conflictul dintre tehnocrația industrială și capitaliștii locali, dominant în primul sfert de secol de după decembrie 1989, cu origini în dezvoltaționismul comunist demarat în anii ’50, este înlocuit de cel dintre birocrația de stat și „burghezia națională”. Triumful primeia „a însemnat de fapt înlocuirea unei burghezii naționale postcomuniste (acel amestec eclectic de politicieni și oameni de afaceri, mai precis a legăturilor dintre aceștia…) cu oligarhia birocrației de stat, care, deși nu mai puțin coruptă, este din capul locului plasată în afara oricărui joc politic sau control popular” (p. 105). Pe acest teren, lupta politică propriu-zisă pare a se purta între actori (Klaus Iohannis și Liviu Dragnea) care, insistă Poenaru, nu-și pot depăși instinctele „provinciale” – nici nu prea ar avea cum, din câte se pare, fiind vorba de instincte „de clasă”. Cam ăsta ar fi punctul în care suntem astăzi, cu un spațiu politic golit de conținut, în care tehnocratismul care vrea să elimine politicul în favoarea birocrației de stat se confruntă cu provincialismul care nu prea înțelege politicul dincolo de propriile interese mărunte și imediate.

Completând acest peisaj, Poenaru dedică în total patru capitole ideologiilor care au însoțit și întețit luptele de clasă de după 1989. Dacă anticorupția e băgată la pachet cu autonomizarea birocrației de stat, făcând totuși notă discordantă în prima parte a cărții printre alte șapte capitole dedicate figurilor politice de mai sus, anticomunismului îi este rezervată o parte separată a cărții, care este, fără discuție, și cea mai reușită. Atât anticomunismul, cât și anticorupția, susține Poenaru, sunt ideologii în spatele cărora se ascund cele două mari conflicte de clasă ale ultimelor decenii (vezi mai sus). Astfel, anticomunismul care a înflorit în România începând cu Piața Universității 1990 a „recodificat” lupta dintre tehnocrația industrială și capitaliștii autohtoni sub forma unei „lupte culturale”. După cum ni se arată prin intermediul unei analize a modului în care au fost instrumentalizate arhivele fostei Securități după 1989, anticomunismul a ajuns de fapt să preia nu numai metoda, ci și starea de spirit caracteristică Securității, întreținând „suspiciunea și delațiunea introduse de Securitate (…) prin chiar acțiunile celor mai vocali critici ai săi” (p. 188): „darea în vileag, demascarea, denunțul cu scopul încarcerării și tragerii la răspundere” sunt trăsături marcante atât ale Securității, cât și ale anticomunismului postdecembrist. Apogeul este atins cu lupta împotriva așa-zisei „nostalgii” față de perioada comunistă, o bună parte a populației fiind văzută ca suferind de această „maladie a memoriei”; prin această luptă, anticomunismul își asumă un proiect de îndoctrinare în masă, edificând și mai mult reproducerea practicilor regimului împotriva căruia se autodefinește. Moștenirea anticomunismului, astăzi înlocuit de anticorupție, constă în reticența fundamentală față de redistribuire economică și eliminarea limbajului de clasă din spațiul public. Împotriva poziției inchizitoriale a anticomunismului față de trecut, Poenaru sugerează în mod repetat ratarea posibilității unei înțelegeri adecvate a trecutului și, prin intermediul acesteia, a unei „reconcilieri”. Nu aflăm, din păcate, nimic despre ce ar fi presupus o asemenea reconciliere, nici măcar în liniile cele mai mari, propunerea fiind mai degrabă retorică.

În fine, partea a treia a cărții e dedicată mișcării de stânga din România, care își datorează existența unei duble reacții de la sfârșitul deceniului trecut — față de anticomunism și față de combinația criză plus austeritate. Neînvățând probabil din lecția lui Ion Iliescu, despre care aflăm la începutul cărții că a suferit de aceeași problemă, stânga a avut însă un fel de păcat originar de natură ideologică, crezând mai ales într-un capitalism „cu față umană” în dauna unei lupte cu adevărat antisistem. Mică, fragmentată și lipsită de resurse, stânga românească nu a putut să aibă un avânt prea mare, colapsând în cele din urmă odată cu alegerile prezidențiale din 2014. În mod ironic, odată ce ideea de stânga capătă o minimă legitimitate în spațiul public, mișcarea de stânga se divizează în stânga „establishment” (care urmărește mai degrabă integrarea pe plan personal în cercurile dominante de dreapta, fără a mișca însă vreun deget ca să le transforme în mod real) și stânga „independentă” (care, fiind și mai lipsită de resurse, cade complet victimă apetențelor morale „mic-burgheze” și, încă și mai bizar, unei „moșteniri culturale țărănești” care o caracterizează). Nici nu poate fi vorba ca stânga independentă să fie o stângă antisistem reală, din moment ce nu constă decât într-o multitudine de grupuscule disparate, ce au mai degrabă o funcție de socializare decât una propriu-zis politică și organizațională. De remarcat că povestea stângii e scrisă explicit dintr-o poziție de implicare directă a autorului, care nu se exclude pe sine de la acest diagnostic. La fel ca cea a reconcilierii cu trecutul, soluția reluării unei „disidențe de stânga” pentru a ieși din această situație este mai degrabă postulată decât detaliată și argumentată. Asta și pentru că e cam greu să-ți revii, dacă până la urmă totul se reduce la ineluctabila origine de clasă (mai ales dacă e și una „mic-burgheză”) și la grelele „moșteniri culturale țărănești”. Chiar și așa, cartea se încheie printr-un fel de gest de pace, cu un interviu care ar trebui să (re)facă legătura (presupunem, din interiorul stângii independente) dintre „bărbații de stânga” și „feministe” — pentru cunoscători, un conflict intern scenei de stânga recurent în ultimii ani. Codat fiind, acest gest corespunde abordării depersonalizate și uneori stânjenitor de abstracte pe care Poenaru o face stângii autohtone, fără îndoială încercând să se pună la adăpost de „gura lumii” (despre care aflăm că e o trăsătură distinctivă a stângii românești ca atare, rămășiță a „moștenirii culturale țărănești” etc.).

Privită în ansamblu, Locuri comune surprinde deci o istorie coerentă, surprinzătoare în detaliu și, corespunzător ambițiilor autorului, oarecum inedită. În România își găsește un oarecare corespondent în textele mai vechi ale lui Vladimir Pasti. La fel ca Pasti, Poenaru încearcă să facă o analiză de clasă a trecutului recent pornind de la teoriile „noii clase” și, mai general, de la critica socialismului de stat ca societate de clasă din anii `70 și `80. Din moment ce mediul intelectual din România nu a produs nicio astfel de analiză empirică la vremea respectivă (și nici de atunci încoace), Poenaru e forțat să reproducă și stilul vag și destul de anecdotic al lui Pasti. Chiar dacă și-l asumă explicit, analiza lui Florin Poenaru este însă considerabil mai problematică. Acest lucru rezultă mai ales din metoda aleasă, de a merge de la biografii individuale, evenimente și fenomene de suprafață, la relații de clasă, fenomene sociale și procese politice de ansamblu. Din moment ce nu le studiază propriu-zis pe acestea din urmă, preferând mai degrabă să le deducă efectiv din primele, rezultatul este o analiză prea rigidă, care se sprijină de prea multe ori pe simpla afirmație în loc de demonstrație și care abundă în suprainterpretări, goluri și inadvertențe.

Deși dedică mai multe pagini pentru a ne convinge de particularitățile practicilor autobiografice ale lui Ion Iliescu, care chipurile reproduc un etos al birocrației de stat din care făcea parte acesta, Poenaru pierde din vedere că aceste trăsături (căutarea continuității și a coerenței, eliminarea contradicțiilor și inadvertențelor, motivul personajului care răzbește împotriva tuturor opreliștilor, pretenția de a scrie direct istoriografic despre sine însuși ș.a.m.d.) sunt mai degrabă generale genului (auto)biografic — un fenomen descris de Pierre Bourdieu sub numele de „iluzia biografică”. Ceea ce arată Poenaru despre autobiografia lui Ion Iliescu nu este că Ion Iliescu era un membru „tipic” al birocrației, ci că autobiografia sa e un exemplu tipic de autobiografie. La fel, argumentul cum că Victor Ponta s-a folosit de și a investit în relațiile de familie pentru a acumula diverse resurse și funcții e ceva specific „mic-burghez” este cât se poate de straniu, din moment ce relațiile de rudenie au această funcție practic indiferent de clasa socială (și burghezii, și proletarii procedează la fel, chiar dacă cu mijloace, consecințe și implicații cât se poate de diferite). Deși Poenaru insistă că modul în care utilizează noțiunea de „mic-burghez” (care, în lipsa unei definiții minimale, rămâne cu totul opacă) nu presupune vreo judecată morală, acest lucru este practic imposibil de susținut dacă citești doar două propoziții (oricare două!) din capitolul despre Victor Ponta. E surprinzător totuși că „parvenitismul” și „micile ciupeli” „tipic” mic-burgheze nu își fac simțită prezența în cazul stângii românești, deși ni se spune insistent că nimeni nu poate scăpa acestei stigme de clasă.

Cu excepția parțială a capitolului despre Ion Iliescu, analiza de clasă e redusă deci la anecdotic și se bazează pe faptul că personajele alese sunt exemple „tipice” ale unor clase sociale, biografiile și trăsăturile personale ale acestora fiind rezultate la fel de „tipice” ale unor istorii și conflicte de clasă (cât de „tipici” pot cu adevărat să fie niște președinți și prim-miniștri, nu face, din păcate, obiectul vreunei discuții). O consecință a acestei strategii e reducerea relațiilor și trăsăturilor de clasă la relațiile și trăsăturile indivizilor supuși analizei. Aparent paradoxal, cealaltă consecință e reducerea indivizilor în cauză, a trăsăturilor și acțiunilor lor, la niște stereotipuri de clasă. Deși descrie evenimente concrete în care indivizii respectivi au jucat un rol decisiv, Poenaru nu le acordă acestora nicio posibilitate de a alege și a acționa altfel. Asta nu pentru că alegerile și acțiunile lor ar fi supradeterminate de o serie întreagă de constrângeri structurale și circumstanțiale, ci pur și simplu pentru că ele trebuie să reproducă un anumit etos sau ideologie „tipice” unei anumite clase. În loc să înțelegem contextul concret în care a luat naștere „dezvoltaționismul comunist românesc”, ni se sugerează destul de explicit că acesta era consecința directă a unei proaste înțelegeri a ideii de comunism. În loc să înțelegem contextul concret al formării FSN și al evenimentelor de pe parcursul lui 1990, ni se spune că zarurile erau aruncate de la bun început, odată ce Iliescu a fost contaminat de ideologia neoliberală, pentru că credea în mecanismul „cibernetic” al pieței (un argument tipic pentru „socialismul de piață” popular printre reformiștii socialiști de la vremea respectivă, care avea totuși cam puțin de-a face cu ideologia neoliberală); odată alegerea făcută, Iliescu e prezentat ca fiind complet lipsit de putere (ceea ce nu îl oprește pe Poenaru din a-i atribui o vină considerabilă pentru modul în care au decurs lucrurile în primul deceniu postdecembrist). Ceilalți nu beneficiază nici măcar de acest privilegiu al păcatului originar. Sunt pur și simplu automate de clasă.

Acest lucru nu ar fi o problemă atât de mare dacă ar reieși la finalul unei analize structurale foarte complexe. Nu este cazul, însă; ba chiar din contră. Analiza contextului în care acționează respectivii indivizi este cel puțin secundară, creându-se o circularitate implacabilă: relațiile de clasă în abstract sunt utilizate pentru a scoate indivizii concreți din analiză, iar apoi indivizii abstracți sunt folosiți pentru a scoate relațiile de clasă concrete din analiză. Bineînțeles, lucrurile nu funcționează tocmai ca unse. Atenția cel puțin superficială acordată anilor `90 este frapantă, conflictul acerb dintre cele două aripi ale FSN, victoria CDR din 1996 și importanța acestora în trasarea liniilor directoare ale anilor 2000 fiind complet exterioare analizei. Privatizările din vremea lui Adrian Năstase nu sunt legate de imperativele aderării la Uniunea Europeană, ci sunt atribuite unor interese vădit contradictorii (și capital local, și comprador), fără ca această contradicție evident discutabilă din punct de vedere teoretic și empiric să suscite vreo analiză suplimentară. Victoria lui Băsescu nu e atribuită revirimentului forțelor care au dus la victoria lui Emil Constantinescu (căruia și cărora nu li se acordă nici măcar un rol de figuranți minori în această „istorie de clasă”), ci este explicată ca un rezultat paradoxal al acțiunilor lui Adrian Năstase (clasa de mijloc apare ca o creație de novo a anilor 2000, nu ca moștenitoarea „tehnocrației industriale” aflată deja în plin avânt în anii `90). Mobilizarea împotriva lui Victor Ponta din 2014 apare ca „fără precedent”, nu ca o repetiție deja obositoare a episoadelor electorale 1996 și 2004. „Comisia de tăiat hârtii” a guvernului Cioloș apare ca nici mai mult, nici mai puțin decât o tentativă de săpare a „birocrației de stat” (care include, se pare, atât aparatul serviciilor secrete, cât și personalul de la cel mai mărunt ghișeu), și nu ca o încercare ieftină de consolidare electorală a „tehnocrației”. În fine, atât succesele, cât și eșecurile stângii nu apar decât ca oglindiri ale unui etos mic-burghez și ale vreunui atavism cultural dubios, nu ca rezultate ale unor acțiuni strategice și tactice într-un context concret — importanța „gurii lumii” nu e o „moștenire culturală țărănească”, ci un efect direct al unor mecanisme psihosociologice clasice în cazul grupurilor mici care se simt atacate din exterior, un efect inerent în mecanismele de comunicare predominante (mai exact, al facebook-ului), sau al unui nivel scăzut de educație politică; până la reminiscențele rurale sau esențele comportamentale mic-burgheze, pot fi înșirate zeci de explicații mai plauzibile și mai materialiste, adică legate de structuri și procese așa cum există ele de fapt. Altfel spus, totul pare „ca și cum aici ar fi vorba de o împăcare dialectică de concepte, și nu de înțelegerea unor relații reale!”¹

Poate cel mai ciudat lucru este însă absența practic totală a oricărei idei concrete de capitalism în toată această istorie. Din moment ce economia și instituțiile (precum și, cu excepția unor referiri vagi, capitalul și munca) lipsesc cu desăvârșire, pretenția unei analize materialiste — într-adevăr, a unei analize de clasă — este cel puțin exagerată. De altfel cartea nici nu ar trebui citită așa și, odată eliberați de această povară a „istoriei de clasă”, am putea vedea că avem de fapt de-a face cu o analiză politică și ideologică vie și perspicace. Nu e de mirare că cele mai închegate și valoroase capitole sunt cele despre anticomunism, acestea fiind și cele mai explicit orientate spre analiza ideologică în absența pretențiilor unei analize de clasă mai mult sau mai puțin sofisticate.

Chiar și acceptând că ne aflăm în fața unui set de analize politice stilizate, și nu a unei analize de clasă în adevăratul sens al cuvântului, rămânem cu marele semn de întrebare al „tranziției”. Mai exact, este cât se poate de bizar că Florin Poenaru alege drept cheie de boltă a cărții această noțiune vetustă, de a cărei reciclare ne putem cu siguranță lipsi și care nu a fost niciodată legitimă pentru stânga. De ce? Pentru că, așa cum insistă și Poenaru, „tranziția” este un concept pur ideologic, menit să justifice transformările politico-economice dezastruoase de după 1989 prin caracterizarea lor drept tipice unei perioade intermediare, căreia urma să i se succeadă raiul pe pământ al capitalismului occidental. Însă, împreună cu întregul eșafodaj terminologic și epistemologic care a însoțit-o (cunoscut și sub numele de „tranzitologie”), „tranziția” nu a spus și nu spunea nimic despre ce se întâmpla de fapt, totul fiind filtrat prin această perdea ideologică a prezentului ad interim. Deși recunoaște acest lucru, Poenaru nu vede nicio problemă în a prelua termenul tocmai pentru a scoate la iveală „partea întunecată a tranziției” (p. 9). Totodată, el se distanțează de tranzitologie, însă, inevitabil, o face într-un mod cât se poate de neconvingător, ajungând să reproducă de fapt argumentele tranzitologilor. Acest lucru este vizibil în următorul fragment:

Tranziția nu este o stare temporară, o perioadă de trecere între un trecut damnat și un viitor mereu incert și evaziv, ci o formă și o problemă politică de sine stătătoare. (…) două au fost impedimentele majore pentru care tranziția nu a putut fi recunoscută ca atare și gândită în sine ca fenomen distinct. Primul impediment a fost dificultatea de a-i trasa granițele. Dacă momentul său de debut este de regulă incontestabil și plasat simbolic în 1989, nu același lucru se poate spune despre punctul său de încheiere. Când se termină tranziția? Sau, mai bine zis, ce moment, ce eveniment sau ce semn anunță finalul tranziției? Această indeterminare, această lipsă de închidere formală și oficială a perioadei de tranziției a împiedicat transformarea ei într-o epocă de sine stătătoare și, prin urmare, într-un obiect de analiză. Or, tocmai aici este de fapt miza: tranziția nu poate avea un moment conclusiv clar delimitat, pentru că ea nu este de fapt o construcție temporală, ci una ideologică. Tranziția nu se poate termina niciodată, întotdeauna mai este ceva de făcut, astfel încât destinația întrezărită la orizont se depărtează, nu se apropie, pe măsura înaintării. Al doilea impediment, mai substanțial, pentru care tranziția nu a fost recunoscută și gândită ca atare s-a datorat faptului că ne aflăm imersați în ea, trăim în imediatul și contemporaneitatea ei. În plus, suntem mereu mai preocupați, pe bună dreptate, să-i facem față și să ne găsim locul în ea, decât să reflectăm de la distanță în ceea ce-o privește. Împletindu-se cu viața noastră, tranziția a devenit parte inextricabilă din aceasta, prin urmare reflecția asupra ei a semănat foarte mult cu cea pe care o avem asupra propriilor noastre vieți: extrem de fragmentară, sub impulsul momentului și de regulă sub presiuni concrete mai urgente și mai fundamentale. (p. 11)

„Tranziția” ca fenomen sau perioadă sui generis, care merită deci studiată ca atare. Acesta este fără doar și poate fundamentul tranzitologiei. La fel cum este și ideea „tranziției fără sfârșit”, tranzitologia căpătând importanță numai odată ce era clar că „tranziția” va dura mult mai mult decât se credea inițial, fiind de fapt prelungită la nesfârșit, drept consecință directă a tipului aparte de societate care lua naștere după 1989. Tranziția ca stare în care oamenii de rând sunt „imersați”, ca mănunchi de procese care ne sunt ascunse tocmai pentru că ne sunt prea aproape și care, așadar, necesită un efort special de cercetare și analiză, acesta deosebindu-se de reflecțiile (științifice sau nu) obișnuite, care nu reușesc să înțeleagă epoca tocmai datorită specificului ei tranzitoriu. Acestea erau părți integrante din discursul de legitimare a tranzitologiei și, implicit, a noțiunii de „tranziție”.

Bineînțeles, „tranziția” (și tranzitologia) nu suportau prea bine nici criticile de stânga, nici criticile antropologilor (ambele fiind domenii de la care Florin Poenaru se revendică). Însă abandonarea „tranziției” de către foștii tranzitologi a avut loc numai odată ce realitatea în sine nu mai părea să justifice termenul. Contrar a ceea ce spune Poenaru, „tranziția” și tranzitologia sunt clar circumscrise din punct de vedere istoric, chiar și șefii tranzitologiei autohtone recunoscând că aderarea la Uniunea Europeană din 2007 punea capăt în mod oficial „tranziției postcomuniste”. Nu era vorba doar de un moment simbolic, ci de acumularea unor transformări economice și instituționale profunde care începuseră din prima parte a anilor 2000. Altfel spus, intrarea în această perioadă pe traiectoria dezvoltării dependente, despre care vorbește Cornel Ban², a pus capăt „tranziției” nu numai în România, ci și în întreaga Europă Centrală și de Est. Din acest moment, majoritatea tranzitologilor (incluzându-i aici pe specialiștii în „postsocialism” sau „postcomunism” — în ultimă analiză, două eufemisme pentru „tranziție”) au început în sfârșit să vorbească dezinvolt despre capitalism în regiune. Cei care vorbesc despre „tranziție” la modul serios după 2007 nu sunt decât foștii tranzitologi care nu au reușit să-și reorienteze carierele și universitarii și jurnaliștii blocați în clișeele ideologice ale anilor `90.

La câteva paragrafe după ce argumentează pe larg că „tranziția” nu este de fapt tranzitorie, neavând propriu-zis un sfârșit, Poenaru susține, surprinzător, că „secvența deschisă de momentul fondator 1989 pare că se apropie de final. La aproape trei decenii de la Revoluție, tranziția, și nu comunismul, reprezintă acum trecutul nostru recent” (p. 13). Mai târziu, aflăm despre „amurgul tranziției din 2014” (p. 36). Sfârșitul „tranziției” și, efectiv, zenitul tranzitologiei (momentul bilanțului, al „analizei critice”, al întrebărilor despre „ce va fi după?”³) sunt decalate cu șapte ani, din 2007 în 2014. De ce? Putem deduce pe parcursul cărții că 2014 marchează trecerea de la conflictul dintre tehnocrația industrială și capitaliștii locali la cel dintre birocrația de stat și burghezia națională; trecerea de la anticomunism la anticorupție ca ideologie dominantă; și ascensiunea unei noi generații de politicieni și a provinciei (și, să nu uităm, a provincialilor) la centru. Capitalismul lipsește însă din această întreagă poveste, ceea ce nu era cazul cu tranzitologia clasică, care manifesta un interes explicit, deși distorsionat, față de economia politică a transformărilor de după 1989. Victoria pirică din 2007 a acesteia din urmă măcar se baza pe anumite evaluări economice și instituționale, nu strict pe analiză ideologică și mutații din câmpul politic. Decalarea arbitrară a „sfârșitului tranziției” până în proximitatea actului de luare a cuvântului e tipică pentru rămășițele tranzitologiei de după 2007.

Reciclând noțiunea de „tranziție”, Florin Poenaru cade și în capcanele ideologice ale acesteia. Locuri comune poate fi citită cu plăcere și de cei mai înfocați adepți ai ideilor de interimat nesfârșit și de luminiță de la capătul tunelului, ai capitalismului impur, ai unui excepționalism românesc și ai inferiorității inerente unei țări parazitate de „mic-burghezi” (parveniți, provinciali, nu ca în Occident — vezi atât capitolul despre Liviu Dragnea, cât și partea despre stânga românească). Cum aflăm de altfel de la bun început: „tranziția a fost o cursă măsluită, un joc trucat, un meci cu rezultatul cunoscut dinainte (…) [pentru că] distincția dintre învingătorii și învinșii tranziției nu s-a făcut la finalul acestui proces, ci chiar de la debutul său” (p. 10). „Tranziția”, deci, nu capitalismul ca atare! Un argument clasic al tranzitologiei și una dintre moștenirile sale ideologice de durată, cu care Poenaru cu siguranță nu e de acord, dar pe care ajunge să le susțină implicit, din moment ce, ca toți tranzitologii, preferă să vorbească numai despre „tranziție” și mai deloc despre capitalism.

Fără discuție, stânga ar trebui să se debaraseze complet de noțiunea de „tranziție”, așa cum ar trebui să abandoneze și analizele scolastice făcute sub pretextul „teoriei”, și culturalismul mascat ca analiză de clasă (nici ridiculizarea a priori a „mic-burghezilor”, nici „moștenirea culturală țărănească” nu au ce căuta într-o asemenea analiză). Stânga ar trebui, în schimb, să respingă obscurantismele și impresionismele de orice fel, inclusiv pe cele autoinduse, în favoarea unui raționalism fără menajamente, să îmbrățișeze acuratețea empirică și rigoarea analitică, din care ar rezulta o politică mai puțin susceptibilă la „gura lumii” din interior și mai puțin vulnerabilă față de ostilitățile din exterior. Altfel spus, o (analiză) politică de stânga mai sinceră cu sine însăși, mai eficientă și mai adecvată contextului concret în care ne regăsim astăzi. Locuri comune nu face acest pas, însă ne permite să ne dăm seama că trebuie să-l facem. Altfel, stânga românească riscă să rămână, nu doar politic, ci și intelectual, pentru totdeauna o speranță în statu nascendi.

_________

 

^[1] Karl Marx, Bazele criticii economiei politice, vol. 1 (București: Editura Politică, [1857-1858] 1972), p. 23.

² Cornel Ban, Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc (Cluj: Tact, 2014).

³ Vezi http://bibliotecadesociologie.ro/download/zamfir-catalin-2004-o-analiza-critica-a-tranzitiei-ce-va-fi-dupa-iasi-polirom/.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017]