Ion MUREȘAN – Despre Inexplicabil

ion muresan

E foarte simplu: prin  inexplicabil se înţelege ceva ce nimeni nu-şi poate explica. Mai mult, inexplicabilul e ceva ca un fel de „scutire medicală” de explicaţii. Inexpicabilul este ceva ce toată lumea acceptă, după ce a făcut vizibile încercări de dezlegare a nodului, cum să-i zic, „cosmic”  (broboane de transpiratie pe frunte, ochii închiși  „a meditație”), că este… inexplicabil. Am constatat că omului (în cazul în care se nimererşte ca omul să fie român) îi place să lenevească în inexplicabil ca bivolului în tău. Ştie el din experienţa sa îndelungată că inexplicabilul cum vine aşa se şi termină: inexplicabil.

Reprezentarea mea plastică despre noțiunea de inexplicabil la români este următoarea: „Gânditorul de la Hamangia” își ridică capul din palme, își îndreaptă spatele, bineînțeles că se aud gemete și pârâituri de oase anchilozate de stat în aceeași poziție de opt mii de ani, privește spre cer (nu în zadar o comisie UNESCO l-a desemnat ca fiind unul din cele zece artefacte cu care ar trebui să ne prezentăm la o întâlnire cu extratereștrii) și rostește cu o voce gravă, limpede și oarecum îndurerată: INEXPLICABIL!

Şi, în fond, de ce să-ţi baţi capul cu inexplicabilul, când sunt atâtea lucruri pe care ţi le-ai explicat deja şi nu ţi-a folosit la nimic faptul că ţi le-ai explicat.

Eu o să încerc să arunc o geană de lumină asupra inexplicabilului mic, a unui grăunte de inexplicabil, a  inexplicabilului „de firmă”, inexplicabilul oarecum organizat, instituţionalizat.

Nu demult am făcut o călătorie la Budapesta. Am luat trenul de la Cluj şi am tot mers. Inexplicabil, trenul a pornit de la Cluj la ora înscrisă pe bilet. Şi, am ajuns la granița cu Ungaria. Şi am trecut de graniţă. După ce am trecut de graniţă, trenul a început să meargă lin şi leneş. Nu tu taram-tam-tam. Mergea ca pe pernă de aer. Iar în gări staţiona tihnit. Şi am ajuns la intrarea în gara Keleti. M-am uitat la ceas: ajunsesem cu o jumătate de oră mai repede. Ei bine, trenul a stat la intrarea în staţie o jumătate de oră. Iar când am tras la peron, m-am uitat din nou la ceas. Ei bine, era ora de sosire scrisă pe biletul meu.

După trei zile m-am întors în România. Trenul a gonit ca nebun, ca lovit de „dor de casă”. A gonit până aproape de graniţă, în staţia P. Unde s-a oprit. Şi a stat. A stat vreo 45 de minute. Şi, inexpicabil, nimeni din tren nu s-a impacientat. După 15 minute a început, brusc, să sune în vagon un semnal de alarmă. Şi nimeni nu s-a impacientat. Şi a sunat afurisitul de semnal sonor vreo 5 minute, de s-a trezit şi fiica mea. Ea tocmai se întorsese din Franţa. A făcut ochi şi m-a întrebat: „Au venit cu prăjiturica?”. Brusc, mi-am dat seama că omul are un contor al timpului (ceas?) care funcţionează şi în timpul somnului. „Păi, mi-a explicat aia mică, în Franţa, dacă trenul opreşte inexplicabil mai mult de 20 de minute, apar nişte indivizi care te servesc cu o prăjiturică, cu o ciocolăţică, sau dacă inexpicabila oprire durează mai mult de o jumătate de oră, îţi aduc micul dejun sau cina, după caz: un pacheţel cu alimente pentru supraviţuire. Şi îşi cer scuze”.

I-am spus că nu e cazul. Am pus vorbele ei pe seama faptului că mintea ei nu ieșise complet din somn.

În sfârşit, au sosit conductorii, au luat lumina şi după 5 minute au oprit şi semnalul de alarmă. (Fiică-mea a fost încântată de sunetul alarmei pe întuneric, căci „e mai de efect”, a spus ea. Şi a fost dezamăgită când „s-a dat lumina” şi alarma a încetat. Ba chiar a închis ochii în speranța că întunericul va declanșa din nou alarma). Cert este că trenul a intrat cu ceva întârziere în România. Altfel nu-mi explic de ce la graniță s-a sărit peste controlul paşapoartelor.

În România, trenul a mers fără oprire, gâfâind şi scuturând ca o căruţă şi dând din ultimul vagon cu disperare ca o căţea în călduri din coadă, până la staţia Cluj. Staţie în care, inexplicabil, a intrat la ora scrisă pe biletul de călătorie. Şi, culmea, nimeni nu s-a impacientat.

Sunt, aici, două strategii feroviare: cea ungurească şi cea românească. Strategia ungurească constă în a trece pe bilet o oră de sosire care să suporte neprevăzutul. La ei trenurile întârzie ca să ajungă la fix. Un prieten, răuvoitor, mi-a spus că trenurile din Ungaria spre România stau mai mult în staţii pentru ca românii să creadă că Ungaria e o ţară mare şi că e nevoie de multe ore pentru a o străbate. La noi (am experienţa a nenumărate călătorii la Bucureşti), dacă trenul stă o oră într-un câmp ori între munţi, cu o oră întârziere ajunge în staţia de destinaţie. Ceea ce mi se pare corect, e ceva explicabil, logic. Nu e ca la unguri. Nu-i vorbă, avem şi noi o bună porţie de inexplicabil. Inexplicabilul e echitabil împărţit între popoarele lumii. La noi, chiar dacă trenul nu stă deloc pe traseu şi aleargă non-stop, ca nebunul, tot întârzie o oră. Dar cum tot românul ştie că e o chestiune inexplicabilă, chestiunea e ca și explicată.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, p. 6]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s