Al. CISTELECAN – Între ataraxie și angoasă

alcistelecan

 

Dintre optzeciști, măcar că mai sunt cîțiva (dar nu mulți) cu grave probleme de mobilizare și de productivitate, Romulus Bucur e ursul cel mai greu de stîrnit și de urnit. Cînd, în 2008, și-a scos la Aula o antologie de poeme alese (care alegea, de fapt, tot ce scrisese și chiar și așa abia făcea cît un volum optzecist standard), încheiam, cu oarece scepticism, că lui Romi îi ”mai rămîne doar să și scrie”. Lucrul părea să se și întîmple, căci în anul următor Tracus Arte îi publica O seamă de personaje secundare; era însă un semn înșelător, căci îndată după aceea Romi a intrat într-o lungă hibernare, încheiată abia în 2015 prin Arta războiului (tot la Tracus Arte), volum – și el – cu ”poeme vechi și noi”. E ceva obișnuit la Romulus, care de fiecare dată o ia, parcă, de la început, îngînînd mai întîi cîteva refrene tematice deja decantate și dîndu-și, în acest fel, tonul pentru a intra în ritmul incantației. Pentru galeria lui de personaje secundare nu se întoarce însă chiar la materia ”amintirilor din copilărie și adolescență”1, cu care și-a garnisit primul volum, și nici nu mai face paradă cu ”orgoliul de tînăr barbar” cuprins de ”moliciune”2 de pe-acolo. Dar consemnează și aici ”mici istorii cu aspect biografic,”3 într-o programatică și consecventă subversiune la majusculele din istoria și morfologia poeziei. Asta pentru că Romulus Bucur a fost dintotdeauna – și a rămas – dușmanul jurat al emfazelor și entuziasmelor, proclamînd în locul lor, ca virtuți vizionare, lehamitea, lenea și insignifianța. Combatant în cauza derizoriilor și partizan al anhedoniilor (prefăcut, firește, întrucît dimpotrivă, fiind de fapt un senzual al detaliilor), Romulus stinge orice elan și pune notația la cota zero a vibrației și iradianței, căutînd dinadins cel mai eminent minimalism conotațional. E o prefăcătorie și asta, căci decepțiile consemnate sec, anemiile existențiale notate frust încep numaidecît să zumzăie într-un fel de spleen incantatoriu și să devină o lehamite-drog; ba chiar încep să freamăte metaforic și să se ridice, oarecum pe nevăzute, la condiția unei reverii deceptive destul de înflorite. Că poetica anti-entuziastă a lui Romi e o ”sfidare în numele blazării, plictisului,”4 cum zice Gheorghe Grigurcu, ori, din contră, o pură incantație de deceptivități și de reculegeri ataraxice, e greu de decis. Fapt e că Romulus începe un reportaj sec de gesturi și întîmplări mărunte care alunecă pe nesimțite (vorbă să fie!) într-o reverie rafinată a absenței și se adună, încetul cu încetul, într-o viziune a anorexiei existențiale: ”am șters din calculator/ poemul/ am criptat scrisorile/ și am uitat parola/ am distrus hîrtiile/ s-a șters/ literă (cu) literă/ linie (cu) linie/ totul   rămîne/ o cenușă fină/ ca scrumul de țigară/ aderînd la suprafața/ unor făpturi de aer/ ce-mi fac semn cu mîna/ din depărtare” (cîntecel secret./doar noi doi îl înțelegem). (E o problemă să citezi din Romi, întrucît nu se pot reproduce artificiile de grafică a scriiturii pe care le folosește el). Dar nu acesta, al epuizării vitale și sentimentale, e sensul în care e angajată poezia lui Romi; din contră, Romi e un voluptuos, un senzual, un colecționar de momente, scene și instantanee; e, în realitate, un maestru al voluptăților deceptive iar poezia lui e un album definitiv al acestor fascinații stoarse chiar și din destrămările de sine. Principiul poetic e cel al tezaurizării clipelor, al resuscitării lor prin ”înghețare”; oarecum în felul lui Mircea Ivănescu, și el construiește cadrul și scenografia unei clipe pe care poezia o eternizează; scoate, așadar, efemerul din condiția lui și-l proiectează în tezaur: ”să ne imaginăm o masă/ poate și două scaune/ pe ea o ceașcă de cafea/ (detaliile le lăsăm în suspensie)/…/să privim totul/ ca prin flacăra tremurătoare/ a unei lumînări/ să ne gîndim că nu contează timpul/ ci doar cuvintele ce-ngheață-această clipă” (Pe o temă dată). Oricît de labile par criteriile consemnării, temelia ei e pusă pe o poetică tare, de esență, în fond, romantică, în ciuda disimulărilor retorice și a ostentațiilor de insignifianță.

Dar tocmai cu acestea operează Romulus Bucur ori de cîte ori se surprinde în vreo transă melancolică ori nostalgică; orice cădere în astfel de stări substanțiale e imediat sancționată de o paradă a detaliilor cotidiene și destrămată metodic (Iulian Boldea vorbea de un ”instinct parodic”)5, într-o încercare de a scăpa de iradianța celor ce amenință confortul insignifianțelor și lăfăitul în insignifianță: ”trecutul e o magmă din care apare/ cîte un moment o figură o stare/ e un cîine bătrîn care încă te-ar mai recunoaște/ nu știi cît o s-o mai duci deși/ ți-l amintești din vremea cînd era cățel/ repari dimineața plutitorul rezervorului de la budă/ schimbi adică sîrma/ care-l leagă la locul său/ parcurgi mintal bibliografia kenneth koch robert/ frost/ îți zici, vorba filosofului/ domle livresc mai e cotidianu’ ăsta.” Caricarea propriei stări, destructurarea ei prin deturnarea în derizoriu nu-i însă decît contrapunctul care subliniază ireversibilitatea și ireductibilitatea stării atacate subversiv. Romi e realist pentru a nu se vedea că, de fapt, e visător; e agresiv cu propriile stări pentru a ascunde faptul că nu poate scăpa de ele; face exerciții de cinism pe sine spre a nu băga nimeni de seamă că e mereu pe punctul de a fi rănit. Scrie și transcrie malițios platitudini ale cotidianului – cu verva trîndăvelii și cu entuziasmul apatiei – spre a nu se vedea că angoasa lui fundamentală și freatică e viziunea – nu doar sentimentul – neantului: ”în centrul lumii e un punct/ în centrul punctului nimic/ în centrul nimicului o femeie/ în centrul femeii de asemenea nimic/ acolo încerci tu să intri” (Probleme ale liricii – poem-desen, firește, cercuri concentrice cu o mică portiță de acces). ”Dintr-o uimire netrucată” zicea Dumitru Chioaru6 că ies poemele (mai de început) ale lui Romi; dintr-o angoasă pe cît de acută pe atît de trucată ies cele de acum. Un întreg aparat deconstructiv e pus în funcțiune pentru a mina consistența stărilor și a face să eșueze fascinația anxietății; firește, aparatul e programat fără greș în a eșua.

Romulus Bucur e (alături, aș zice, de Virgil Mihaiu și Traian Ștef) un expert în instantaneele senzuale, în epifania senzuală ca atare. Dar mai ales în scenele și scenetele senzuale (de nu mai mult, dar, de fapt, sigur mai mult). Mircea A. Diaconu zicea că poetul trăiește din ”farmecul discret al perceperii vag senzoriale a lumii”,7 dar în realitate senzualitatea lui Romi e ofensivă și e chiar una din cauzele eficiente ale poemelor. Toate cîntecelele sunt madrigaluri jucate pe linia senzualului și-n general conspectele de real au euforia senzuală a notației cît mai crude. Cu atît mai mult e cazul în poemele care aplică direct în senzual, poeme legate într-un fel de epos amoros, de istorii cu protagoniste de alcov în care fluiditatea senzațiilor se străvede sub cruzimea realistă a detaliilor: ”te mîngîie cu nesfîrșită/ gingășie zîmbește enigmatic/ mișcîndu-se leneș/ în lumina caldă a dimineții/ ca și cum ar înota în miere” etc. Dacă nu protagonist de alcov și el, Romi e, în orice caz, un reporter de alcov extrem de performant și persuasiv.

Structural, cel puțin în măsura în care aceasta se vede din răspunsul la impulsuri, Romi e un truver calificat, unul care acționează cu promptitudine doar la instinctul erotic și la cel războinic (sau la ambele deodată). (Dragoste și bravură, cum zicea în titlul unor cicluri anterioare). Se vede și mai limpede această structură în Arta războiului, parcă programatic structurată pe cele două traverse (și programatic divulgată în poemul-tablou de pe coperta a III-a). Ciclul care dă numele volumului n-are multe de-a face cu manualul lui Sun, dar e o replică de rafinament kavafian, cu vag substrat din peripețiile – posibile – ale legiunilor din Dacia. Acest substrat referențial e puțin important (deși activ), cel puțin în raport cu substratul adevărat de angoasă apocaliptică din care ies poemele: ”aerul e rece.   și apa./ o bucată de pîine și una de carne uscată// fumul unui sat arzînd în depărtare// cîmpia asta e atît de liniștită/ încît îți vine să-ți întinzi mantaua/ la pămînt și să te culci pe ea/ cu scutul și casca pe partea stîngă/ cu lancea la îndemînă   în dreapta/ să visezi că șezi la capătul/ istoriei cu picioarele atîrnînd în abis” (XI). Întreg ciclul e un artefact de rafinament, un dialog cu Kavafis, o novelă de misionar la capătul lumii (și al vieții totodată), cu scrupul de detalii creditabile. O narațiune în tablouri, dar susținută de o poetică în care eroismul sacrificial al scrisului capătă din nou intensități romantice: ”rînduri scrise de o mînă/ ce ține stilusul/ ca pe o sabie/ și tabula ca pe un scut” (V). Fără sintaxă eroică, parînd în continuare orice emfază metaforizantă și părînd un scriitor de inerte, Romulus Bucur trăiește, de fapt, în religia sacrificială a poemului ca iluminare (”flacăra albastră a lamei/ ce peste-o clipă/ îți va lua viața,” artă poetică) și vede, consecvent, poezia ca tezaur salvator al efemerelor: ”poezia e ceva despre lucrurile trecătoare/ altfel te-ai așeza în fața unei pietre/ și ai sta/ și ai sta/ pînă ai deveni totuna cu ea”. Reportajele lui de cotidiene, făcute cu migală provocatoare și cu vervă caustică (și autoironie amară, firește), sunt doar o linie fragilă de apărare în fața unei angoase fundamentale: ”să speli vasele e oricum mai bine/ decît să faci ordine prin cameră/ nu riști să dai de vreo fotografie/ cu tine și frate-tu/ cînd erați copii/ și să realizezi că de fapt/ el a murit acum trei săptămîni”. Orice mijloc e bun ca protecție împotriva acestui curent subteran al angoasei, fie el și o cacofonie care compromite pathosul ca atare al stării (de fapt, doar îl ascunde): ”Ca katharsisul pe care îl simți/ atunci cînd plătești o amendă/ așa-mi aminteam noaptea-aceea/ cînd, ridicîndu-se-n două picioare,/ pe umeri punîndu-mi altele două/ Cerber privindu-mă-n ochi mă-ntreba/ de nume și unde mă duc…” etc. (Adio. La Axiopolis). La aceste întrebări fundamentale, absolute, se străduiește Romulus Bucur să amîne răspunsul. Dar poemele lui se învîrt numai în jurul lor, într-o incantație realistă – ba chiar cinică uneori, prin brutalitatea notațiilor – de exorcizare a angoasei. Ataraxia lui Romulus Bucur e cea a unui cîmp minat.

________________

[1]Radu G. Țeposu, Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ediția a III-a, Prefață de Al. Cistelecan, Editura Cartea Românească, București, 2006, p. 167.
2 Eugen Simion, Scriitori români de azi, IV, Editura Cartea Românească, București, 1989, p. 551.
3 Ion Bogdan Lefter, Începuturile poeziei postmoderne (1977-1985), Editura Paralela 45, Pitești, 2016, p. 22.
4 Gheorghe Grigurcu, Poezie română contemporană, I, Editura revistei ”Convorbiri literare”, Iași, 2000, p. 151.
5 Iulian Boldea, Poeți români postmoderni, Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2006, p. 98.
6 Dumitru Chioaru, Developări în perspectivă, Editura Cartea Românească, București, 2004, p. 33.
7 Mircea A. Diaconu, Poezia postmodernă, Editura Aula, Brașov, 2002, p. 103.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 14-15]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s