Vatra-dialog cu Romulus BUCUR: „mi se pare comic să reinventezi roata”

rombucur2

 

– Domnule Romulus Bucur ce înseamnă să fii poet în 2017?

Să scrii poezii, să le publici (infinit mai uşor decît, să zicem, în 1989, mai uşor decît în 1990), să fie citite şi discutate (aici e ceva ce frizează muncile lui Hercule, mai ales dacă ai pretenţia unei lecturi competente şi oneste – nu că n-ar exista persoane care să satisfacă unul sau altul din criterii, ba chiar pe amîndouă, dar presa culturală/literară tipărită e în repliere strategică, în online lucrurile sînt şi nu sînt aşezate, dînd uneori senzaţia de nisipuri mişcătoare).

Cum ia naştere un poem?

În toate felurile posibile. De la un vis în care cineva dictează poemul şi te trezeşti imediat să-l notezi, de la o imagine, de la un vers (propriu sau nu), de la o scenă (văzută sau imaginată), de la tot felul de însemnări pe care le faci de-a lungul timpului, de la butonatul pe tastatură (a maşinii de scris, odinioară, a calculatorului, acum), de la un pariu/o provocare.

Ajunge poezia pe care o scrieţi la cititori?

Sincer, habar n-am. Cumva e ca şi cum, naufragiat pe o insulă pustie, ai scrie un mesaj, l-ai pune într-o sticlă, ai închide-o şi ai arunca-o în apă (ştiu că imaginea nu e din cale afară de originală, dar mă amuză să nu dau sursa ei). Cineva, cîndva, dacă sîntem optimişti, o va găsi, deschide, citi. Sau nu. Un exemplu, ceva mai optimist (deşi vechi de mai bine de douăzeci de ani): la expoziţia dedicată experimentului în arta românească (1996), m-a abordat un june care m-a rugat foarte frumos să-i dau, dacă pot, un exemplar din Dragoste & Bravură, pe atunci recent apărută. Avusese cartea şi, cu ocazia divorţului, o pierduse la partaj.

Cum simţiţi că e receptată poezia contemporană, pe de o parte în calitate de redactor al unei reviste de cultură şi, pe de altă parte, în calitate de autor?

Poezia în general şi cea contemporană în particular reprezintă un fenomen de nişă. Nu ştiu dacă a fost vreodată altfel, decît, poate, în cazul societăţilor tribale şi, apoi, pe calea unei aristocraţii care avea mai mult timp liber decît ceilalţi, s-a păstrat astfel. De o democratizare (rămasă la nivel de tentativă) se poate vorbi odată cu romantismul şi, după aceea, de la Whitman încoace. Da, poezia nu va mai ritma acţiunea, ea va fi înainte, ea va fi făcută de toţi, sună frumos vorbele lui Rimbaud, reluate, mai mult sau mai puţin fidel, de avangarda istorică, dar în continuare poezia trăieşte într-o rezervaţie, cu iluzia marelui ei impact mondial. În fapt, sîntem o confederaţie de triburi, uneori aliate, alteori duşmane, vorbind dialecte măcar parţial inteligibile, încheind alianţe pe care le resimţim ca fiind strategice cu tribul criticilor, cu cel al profesorilor de literatură şi sperînd să recrutăm noi adepţi fideli. Trofeele de odinioară, o pagină în revista x, o cronică semnată de criticul y parcă nu mai cîntăresc la fel de greu ca premiile (văzute, şi acestea, mai degrabă în dimensiunea lor materială), festivalurile internaţionale, traducerile. Şi aici e extrem de greu de descîlcit valoarea de PR, de marketing, de imprevizibile alianţe (şi ruperi ale acestora).

Sunteţi un reprezentant important al optzecismului în poezie. Scriitorii din generaţia dumneavoastră aveau lecturi solide. Cum vi se par, din punctul acesta de vedere, scriitorii de azi?

Cei pe care-i cunosc personal, OK. Despre ceilalţi n-am cum să mă pronunţ. Singura cerinţă pe care o am e ca, indiferent de atitudinea faţă de tradiţie, ea să fie cunoscută: mi se pare comic să reinventezi roata şi trist să te lupţi cu un duşman mort.

– Aţi scris poezie, eseuri şi critică literară. V-aţi gândit să scrieţi şi un roman?

Da. Chiar două – aflate, ambele, în diferite faze de elaborare. Sau puse bine, la rece. Oricum, am publicat fragmente din ambele. Sper să am destulă perseverenţă să le şi duc la capăt. Altceva despre ele nu am de gînd să spun.

Poate fi stimulată creativitatea? Dacă da, cum?

Da, poate. Dar nu mă simt în măsură să dau reţete. Doar o indicaţie sumară: atenţie, simţuri ascuţite (chiar şi din cele un pic mai neobişnuite, cum e cel al limbii, al formei, al culorii), empatie – înţeleasă ca dispoziţia de a te plasa în mintea, sufletul, pielea celuilalt.

Cioran spunea că „nefericirea e starea poetică prin excelenţă”. Dumneavoastră ce părere aveţi?

Atunci cînd vorbim de starea poetică, ar trebui să înţelegem că nu există o stare poetică. Una standard, în orice caz nu – riscăm să o confundăm cu un clişeu al stării poetice. E foarte greu de exprimat acest lucru prin cuvinte: e starea de comunicare nemediată între mine şi realitate, între mine şi poem, o iluminare de o clipă în care lucrurile îşi dezvăluie esenţa, după care revin la ce-au fost, păstrînd totuşi o urmă a acelei esenţe.

Consideraţi că scrisul are valenţe terapeutice?

Da. Nu. Pe baza experienţei personale – singura care contează, în ce mă priveşte – nu pot răspunde.

Vă rog să ne recomandaţi trei cărţi pe care le consideraţi lecturi obligatorii.

Trei e un număr magic. Prea mic, totuşi, pentru o listă de lecturi. Deci: Don Quijote, Decameronul, O mie şi una de nopţi. Doi ori trei – din canonul clasic chinez (şi un pic de la marginea lui): Shuǐhǔ Zhuàn (Pe malul apei/ Osîndiţii mlaştinilor), Xī Yóu Jì (Călătorie spre Soare Apune/ Însemnare a călătoriei spre vest), Liaozhai Zhiyi (Ciudatele povestiri ale lui Liaozhai/ Întîmplări extraordinare din Pavilionul Desfătării). Trei ori trei: Winnie the Pooh, Alice in Wonderland, Peter Pan. Şi nu e vorba de lecturi obligatorii, ci doar sugerate. Ar mai intra Shakespeare, Homer & alţii şi pornisem de la cifra trei.

La ce lucraţi în prezent?

Cred că e exagerat verbul a lucra. Mai degrabă, încasez dividende pentru ceea ce am lucrat de-a lungul timpului – balanţa e cînd pozitivă, cînd negativă. Altfel, urmez, simultan, nişte destul de vagi proiecte, literare şi academice, în diverse stadii de realizare. Adică, un volum de versuri care era cam 85 la sută gata acum doi ani, cînd m-am trezit să public Arta războiului, o carte la care ţin foarte mult, dar faţă de care cred că mă fac vinovat prin lipsa răbdării – scriu în continuare, din cînd în cînd, cîte un poem ce ar aparţine ciclului central al cărţii şi, dacă trăiesc suficient de mult, poate o să iasă un volum doar din aceste poeme. Mai am un proiect, de care nu m-am apucat (şi, în consecinţă, nici mie însumi nu mi-l menţionez prea des): dacă iese, va fi minunat, dacă nu, nici nu se va şti, decît sub formă de zvon neconfirmat, de existenţa lui. Dividende: zilele astea am primit pdf-ul (şi variantele de copertă ale) unei cărţi de eseuri care stă să apară; tot aşa, de curînd, am trimis editurii varianta finală a volumului Opera poetică.

Dacă ar fi să vă reprezentaţi poezia sub forma unui obiect, care ar fi acesta?

Nu ştiu. Să zicem, o piatră care-mi apare în faţă în mijlocul drumului. O dau deoparte, mă aşez pe ea, mă gîndesc s-o folosesc într-un fel oarecare – de pildă, s-o pun în traistă şi să o pun la temelia unei case, a unui templu, să-mi cîrpesc gardul cu ea, să o arunc după cineva care mă atacă. Se pot face atîtea lucruri cu o piatră. Ca şi cu orice altceva.

 

Dialog realizat de Laura DAN

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 12-13]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s