KOCSIS Francisko – Trei antologii recente

singuratate gonflabila

E îmbucurător să constaţi că apar tot mai multe traduceri din „vecinătatea interioară”, că tot mai mulţi tineri se mişcă dezinvolt între cele două literaturi – română şi maghiară –, vehiculând informaţii, idei, tipare tehnice, atitudini, convingeri şi, nu în ultimul rând, identitate culturală. În deceniul postrevoluţionar, punţile culturale, construite anterior prin efortul remarcabil al unor generaţii de traducători extrem de merituoşi, au fost bombardate fără milă, alteritatea devenind brusc pricină de iritare, suspiciune, respingere ab initio, orice argument fiind retezat din faşă de aroganţe naţionaliste păguboase pentru toate părţile. Dar bineînţeles că tăvălugul interesului politic nu ţinea seama de infimul profit de bună înţelegere realizat de „cărăuşii de cultură”, cum îmi place să le spun acestor oameni dedicaţi, şi a demolat în graba mare şi ceea ce prinsese o pojghiţă instituţională şi se putea, eventual, consolida. Mă refer aici, concret, la fosta Editură Kriterion, condusă foarte îndelungată vreme de un director cu adevărat de excepţie, Domokos Géza. În perspectivele şi priorităţile societăţii de astăzi, „momentul Kriterion” pare irepetabil. Mai întâi pentru că s-a năruit un cadru instituţional care putea orienta, forma, selecta şi promova oameni competenţi, valoroşi, exigenţi, şi-apoi pentru că o asemenea tentativă de reapropiere nu se poate face fără susţinere publică, fără politici culturale coerente, fără respect şi interes reciproc. Au existat şi după acest moment de ruptură oameni de cultură care s-au dedicat fără rezerve traducerii, dar au fost mai puţin vizibili, fără vreo vină reproşabilă lor. În condiţiile drastic schimbate, găsirea unei căi eficiente de promovare a eşuat mereu. Ar trebui să-i amintim aici pe Anamaria Pop, Marius Tabacu, Cseke Gábor, Lövétei Lázár László, Paul Drumaru, Demény Péter ş.a. (Îmi iau îngăduinţa de a aminti aici şi propria mea antologie, Efectul admiraţiei. Poeţi maghiari din Transilvania, Editura Ardealul, 2006.) De când s-a mai domolit bătălia cu rafale de gloanţe oarbe şi s-a ridicat generaţia care abia face primul sfert de veac de viaţă, şi-au făcut simţită prezenţa în spaţiul publicistic literar numeroşi traducători tineri, printre cei mai merituoşi şi mai activi i-aş aminti pe cei despre care voi vorbi mai jos, Andrei Dósa şi Mihók Tamás.

Prima dintre antologiile la care m-am oprit se intitulează Singurătate gonflabilă. Prozatori maghiari din Transilvania, antologie şi traducere de Judit E. Ferencz, cu o prefaţă de George Volceanov, care îi aduce un binemeritat elogiu lui Domokos Géza, un om cu merite incontestabile în promovarea culturii române în rândurile minorităţilor, dar şi în sens invers, a culturii minoritarilor din România.

Sub aspectul selecţiei, antologia este eterogenă, adunând la un loc autori din epoci şi şcoli diferite, reprezentând inevitabil orientări estetice care îi diferenţiază evident, în primul rând ca atitudine şi limbaj. Singurul regret pe care l-am încercat a fost că nu am descoperit nici un criteriu de selecţie, deşi admit că şi subiectivismul e un criteriu destul de bun când vrei să propui opere, scrieri de excepţie (de regulă dintr-o specie, de data aceasta proză scurtă), nu autori. După cum cred, în cazul acesta a funcţionat, cel mai probabil, filtrul lecturilor anterioare, impresiile lăsate în sensibilitatea traducătoarei având un cuvânt hotărâtor de spus în alcătuirea sumarului. Nu vreau să amintesc nume care consider că ar fi avut loc în antologie, pentru a nu etala un alt subiectivism, care ar putea leza sentimente, antologia are meritele ei aşa cum e, şi cel mai important este chiar acela că există, că s-a realizat, iar cel de al doilea e că propune o traducătoare cu resurse remarcabile, cu un admirabil simţ al limbilor pe care le foloseşte.

Trebuie să mai amintesc că fiecare autor beneficiază de un scurt, dar util, medalion biobibliografic, cu cele mai relevante informaţii privitoare la parcursul cultural.

Pentru că nu stă în intenţia mea de a face o analiză a literaturii cuprinse în această antologie, ţin doar să mai amintesc autorii incluşi, în ordine alfabetică: Demény Péter, Demeter Szilárd, Ferencz Zsuzsanna, György Attila, Láng Zsolt, Márton Evelin, Molnár Vilmos, Mózes Attila, Nagy Zsolt Koppány, Pap Sándor Zsigmond, Potozky László, Selyem Zsuzsa, Szabó Róbert Csaba, Szilágyi István, Tompa Andrea, Vida Gábor, Zsidó Ferenc.

*

liniste pace

A doua antologie este linişte, pace, perversiuni, happiend. tineri poeţi maghiari din Transilvania, traducere de Andrei Dósa, cu o prefaţă ironic-sarcastic-persiflantă a lui Szántai János, dar care trebuie luată în serios (îmi aminteşte de poezia jucăuşă a lui Szilágyi Domokos, Vară, în care avertizează într-o manieră asemănătoare). Liniile paralele nu se întâlnesc în infinit se intitulează prefaţa în care axioma nu vizează geometria, ci grupuri umane. În cazul nostru concret: românii şi maghiarii care împart spaţii care se întrepătrund, dar cele două comunităţi „sunt agăţate ca nişte rufe la uscat pe sfori trase paralel”, nu comunică. Imaginea mea cu cele două oraşe într-unul singur, strânse într-un cerc, precum simbolurile yin şi yang, o redescopăr aici. Şi redescopăr delimitarea teritorială care aproape că operează şi cultural, deşi nimeni nu urmăreşte un asemenea scop. Iată cum contrage Szántai în câteva rânduri o întreagă epocă: „poezia maghiară din România (şi o putem «teritorializa» cu oarecare nonşalanţă istorico-geografică, zicând «din Transilvania») îmi pare, în ansamblu, un film oprit undeva în anii şaptezeci ai secolului trecut. Gândire, poetică, mize, structuri, tehnică, ce vreţi. Să se înţeleagă corect: nu vreau să zic că în armata poeţilor maturizaţi de atunci nu au fost/sunt buni, foarte buni, chiar geniali. Se întâmplă. (My favourite, de exemplu, Szőcs Géza, poetul absolut). Vorbesc de starea de fapt în general. Evident, au existat şi momente extraordinare, ca apariţia grupării clujene Előretolt Helyőrség după revoluţie (cu reprezentanţi de excepţie ca Orbán János Dénes, Fekete Vince, László Nóémi, Lövétei Lázár László etc.), o grupare extrem de coerentă care a rupt legăturile cu marea tradiţie poetică maghiară din Transilvania, dar care parcă a venit ca un tsunami, a azvârlit imagini noi, ciudate, chiar violente pe ecranul împietrit, dar apoi filmul acela vechi, cu uşor miros de mucegai, s-a reluat. Revitalizarea, pentru a nu ştiu câta oară, a Cercului Literar Bretter György sub bagheta lui Ferenc André şi a lui Benji Horváth marchează un nou punct cardinal”. Ca apoi să continue pe un ton şi mai acid: „…există societăţi cu membrii – mai ales din categoria celor über/hiper/super/arhi/ultraintelectuali – care vorbesc şi se comportă ca şi cum nu ar fi paralele, deşi, de fapt, cam sunt. (…) Literaţii români şi maghiari se cam cunosc între ei, însemnând în majoritatea cazurilor că românii au auzit câte ceva de Petőfi, Arany, Ady şi alţi poeţi canonizaţi. Şi de Kertész (nobelist minoritar, emigrat), de Esterházy, poate de Bartis şi Dragomán. Şi invers, maghiarii au auzit de Eminescu, Coşbuc, Slavici (hopa, ăla ştia ungureşte, nu se pune) şi alţii. Ok, au auzit şi de Müller (altă nobelistă, şi ea minoritară şi emigrată) şi Cărtărescu, că e faimos ca şi cum ar fi în posteritate. The rest – mai ales dacă vorbim despre literatura mai tânără şi chiar tânără – is silence”.

L-am citat cu plăcere, ca să nu reiau lucrurile spuse şi răsspuse de mine de-a lungul anilor. Mă bucur să constat că nu sunt izolat, că nu numai eu am văzut lucrurile în această lumină. Dar optimismul acestui domn sarcastic e molipsitor, pentru că el nu vrea decât să ajungă la „decretul” din final: axioma paralelelor nu stă în picioare, aceste societăţi post-paralele au început să comunice, dovadă chiar antologia aceasta, care cuprinde 9 foarte tineri autori (unii dintre ei nici n-au debutat încă în volum, fiind prezenţi doar în presa literară, mult mai remarcabil, bănuiesc, decât lasă antologia să se simtă), tot în ordine alfabetică: Ferenc André, Botond Fischer, Mária Magdolna Gondos, Gothár Tamás, Benji Horváth, Ágnes Kali, Árpád Kulcsár, Zalán Serestély şi László Edgár Varga. Nu ştiu dacă miza pe ei este la fel de mare ca pe gruparea clujeană a anilor nouăzeci, dacă vor reuşi să bruscheze cu aceeaşi forţă comoditatea în care s-au instalat poeţii „maturizaţi” de-acum, dar au un atu colosal: au de partea lor timpul şi tinereţea. Depinde de ei ce vor face cu ce li se cuvine de la natură. În ce-l priveşte pe Andrei Dósa, s-a străduit să-i transpună onest, ca niciunul să nu pornească în periplul din limba de adopţie cu vreun handicap. În plus, a întocmit pentru fiecare o scurtă prezentare, cu informaţiile strict necesare.

*

antologia 3

La început de an 2017, Mihók Tamás a tipărit la editura Syllabux din Budapesta o antologie consistentă, de 325 de pagini, din poezia generaţiei douămiiste, A kétezres nemzedék, cu o scurtă prefaţă a traducătorului, lămuritoare pentru cititorul maghiar, în care explică modul în care s-a structurat volumul, el nefiind traducerea unei antologii existente, ci selecţii personale din volumele autorilor. Pe lângă acest travaliu, pentru Mihók a reprezentat un ajutor şi antologia realizată de Daniel M. Marin, Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc (Editura Paralela 45, Piteşti, 2010), alături de numeroasele studii apărute în revistele literare. Antologatorul consideră că poeziile cuprinse în volum se numără printre cele mai reuşite realizări ale acestei generaţii, chiar dacă în viitorul apropiat ea va mai produce, cu certitudine, opere remarcabile. Se evidenţiază latura biografistă şi cinică a poeticii acestei generaţii, particularităţi care îi conferă credibilitate, dar creează şi premisele individualizării. Fără a fi nominalizaţi, se afirmă că mulţi comentatori ai fenomenului literar românesc susţin că generaţia douămiistă se sprijină pe aceeaşi tradiţie de substanţă a liricii naţionale ca şi autorii anilor şaizeci sau optzeci. Dacă prin asta se afirmă că generaţiile se continuă fără conflicte sau că toate generaţiile se întorc la un fond originar, avem un incident, dar cred că nuanţa trimite, de fapt, la individualizarea fiecărei generaţii faţă de precursori, fondul originar fiind reprezentat doar de limba comună pe care o folosesc.

Tot în ordine alfabetică, cea mai democratică, de fapt, antologia lui Mihók îi cuprinde pe Marius Aldea, Constantin Virgil Bănescu, Svetlana Cârstean, Rita Chirian, Dan Coman, Ana Dragu, Domnica Drumea, Teodor Dună, Gabi Eftimie, T.S. Khasis, Claudiu Komartin, Ştefan Manasia, Dmitri Miticov, Vlad Moldovan, Ruxandra Novac, Cosmin Perţa, Dan Sociu, Răzvan Ţupa, Radu Vancu, Mihai Vieru, Miruna Vlada, Elena Vlădăreanu, Gelu Vlaşin.

Dar Mihók simte că lista lui, deşi e destul de lungă, nu conţine multe nume care ar fi îndreptăţite să se regăsească pe ea (reproşurile nu vor veni din partea comentatorilor, ştie şi el asta), de aceea mai adaugă, în scurta sa prefaţă, o listă a absenţilor (care trage prea greu!). Ca şi în celelalte două situaţii, nu voi comenta opţiunile, merituos este gestul şi efortul în sine. Tot ce s-ar putea adăuga: drumul a fost deschis, se pot face alte antologii, se pot privilegia alte opţiuni.

Nu am avut posibilitatea de a colaţiona toate textele, dar acolo unde am putut, nu ascund, am făcut-o cu curiozitatea celui din branşă şi nu am nici o reţinere în a spune că Mihók a devenit un tălmaci priceput de imagini, nuanţe, sensuri şi nu e zgârcit cu efortul, nu se opreşte la transpuneri facile, caută cele mai favorabile înlănţuiri de expresii, cele mai sugestive construcţii verbale.

________

  1. Singurătate gonflabilă. Prozatori maghiari din Transilvania, antologie şi traducere de Judit. E. Ferencz, prefaţă de George Volceanov, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2016, 188 p.
  2. linişte, pace, perversiuni, happiend. tineri poeţi maghiari din Transilvania, traducere de Andrei Dósa, ediţie îngrijită de Ştefan Baghiu, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2016, 144 p.
  3. A kétezres nemzedék. Kortárs román költészet, Mihók Tamás fordításában (Generaţia douămii. Poezie românească contemporană, în traducerea lui Mihók Tamás), Editura Syllabux, Budapesta, 2017, 325 p.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 23-26]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s