Mihai-Dan CÎRJAN – O altă Europă: internaționalismul fascist al celui de-al doilea război mondial

dan-cirjan-small

 

„Ne adresăm prietenilor noștri suprarealiști, dispersați în lumea întreagă și, ca în marile naufragii, le indicăm poziția noastră exacta: 44º5′ latitudine nordică, 26º longitudine est.” (Gherasim Luca și Trost, Dialectica Dialecticii: Mesaj adresat mișcării internaționale suprarealiste, 1945)

Acestea vor rămâne printre cele mai dramatice cuvinte ale mișcării suprarealiste românești. Scrise în 1945, la o primă privire ele par a anunța perioada de izolare culturală de după instalarea primului guvern comunist, ruperea legăturilor cu mediul cultural european, desprinderea de marile dezbateri europene. Naufragiul. Ar fi o perspectivă ingenuă: așa cum remarcă chiar Trost și Luca, perioada de izolare nu începuse deloc atunci, ci odată „cu războiul imperialist când, separați de prietenii noștri, nu am mai auzit nimic de ei”. Pentru cei doi, ruperea legăturilor culturale avusese loc cu mult înainte și aparent nu avusese deloc nevoie de instaurarea comunismului. La fel de important, însă, cu greu se poate găsi în acest scurt text al suprarealismului târziu vreo nostalgie europeană, vreo ambiție spre Europa ci cel mult un internaționalism acut întrerupt brutal de fascismul european: „cerem o poziție anti-naționalistă excesivă, de clasă la modul concret și scandalos de cosmopolită.” Cosmopolitismul scandalos, cu apetențe globale, venea însă și din faptul că Luca și Trost trăiseră perioada lor de izolare chiar sub semnul Europei, o altă Europă decât cea care apare în cultura românească de azi. Nu atât Europa liberală a recentelor proteste românești, sau cea a „integrării europene”, nu Europa drepturilor omului, ci o Europă a prieteniei inter-fasciste, trâmbițată de organele de propagandă antonesciene, dar regăsibilă în tot atâtea contexte, de la Lisabona la București. Și oricât de scurtă durată, această „Nouă Europă” a internaționalismului fascist, poate fi esențială în decelarea rolului social pe care acest imaginarul geopolitic european încă îl are astăzi.

Pentru mulți ani după 1989, Europa nu a mai avut nevoie de o pledoarie în România. Chiar și acei intelectuali liberali care, precum Adrian Marino, au încercat să justifice așa-numita „integrarea europeană” cu un oarecare patos argumentativ au fost încet-încet marginalizați. În fond, ce nevoie ai de un discurs intelectual pro-european când ai la îndemână atâtea fantezii geopolitice? Poate de aceea vaca sacră a culturii românești pro-occidentale, Eugen Lovinescu,1 a fost o figură ce aparține mai degrabă sfârșitului de secol XIX, discursului său naturalist și fanteziilor sale modernizatoare. Ca și pentru acesta, imaginarul pro-european al culturii române s-a exprimat printr-o botanică a analizei culturale mai degrabă decât de o sociologie: democrația liberală, adoptarea de instituții europene, lupta anti-corupție, toate aceste plante ce încearcă să supraviețuiască în asprul sol balcanic.

Fără nici o îndoială, ar fi ușor de a acuza caracterul eurocentric al acestor fantezii ale Europei, felul în care cei aflați la marginea Europei au preluat atât de ușor chiar și imaginarul ei colonial, „poziția lor subalternă alocată pentru ei în matricea imperială a puterii.”2 Nu e greu de văzut orientalism, auto-colonizare, colonialitate sau desolidarizare cu alte periferii în discursul elitelor noastre intelectuale și politice „moderne”. Mult mai dificilă ar fi ignorarea lor, poate. Și poate nu e greu de observat, astfel, cum identitatea culturală a „modernității românești” s-a dezvoltat într-un dialog cu o Europă ce nu a răspuns poate decât arareori. Însă nu aceste mize importante sau poate esențiale vor fi evocate aici: în fond, istoriografia se mișcă în ape mult mai puțin adânci și mult mai modeste. Analiza „modernității” ne este parțial interzisă: la fel și generalizările ce decurg din adoptarea acestui termen ca instrument de lucru.3

Nu de puține ori, însă, discursurile despre „modernitate” și „Europa” au jucat un rol important în structurarea de relații sociale, de alianțe sau strategii politice, în adjudecarea de resurse. Astfel, dincolo de marcajul unor structuri sociale „profunde” (colonialitate, dependența, auto-colonizare etc.) ele au avut și un rol diferit, înscris într-o temporalitate medie, măruntă poate, în care diferiți actori sociali au luptat pentru resurse sociale, iar în această luptă discursul despre „Europa” s-a dovedit esențial. Acesta este cazul astăzi în contexte precum Ungaria, unde ideea de „valori europene” și de „întoarcerea la Europa” este folosită pentru a întrema o opoziție pe cât de diversă, pe atât de neputincioasă în fața forțelor de dreapta și a fascismului. Aceasta a fost cazul în Ucraina, unde referințele la „moștenirea” europeană au fost folosite pentru a justifica o alianță nefericită dintre forțele liberale și extrema dreaptă. Dar aceasta este cazul și în Franța, unde „Europa” e cuvântul de ordine pentru a reface un status-quo depășit de dezastrul sistemului post-gaullist de partide. Firește, în contextul actual referințele la „Europa” păstrează în umbră întregul șir de instituții pe care Uniunea Europeană le-a creat în ultimele decenii: angoasanta junglă instituțională prin care, fără a fi de fapt un stat, UE a reușit să „să subcontracteze” diferitele funcții de autoritate și (re)distribuție economică ale celei mai bogate regiuni economice a lumii.4 Alături de pattern-urile socio-culturale despre „a fi european”, a vorbi despre Europa înseamnă a invoca această stranie rețea de instituții conexe ce, în diferite feluri, structurează câmpul politic. Mai mult ca oricând, din Scoția până în Ucraina, identitățile politice se definesc în funcție de atitudinea față de „Europa”.

  1. Europa Centrală ca efect al crizei

E de aceea greu de regăsit acest puternic impact semantic, structurant, în discuțiile românești despre Europa ale anilor douăzeci. Europa nu este niciodată absentă, însă nici nu organizează profilul politic al țării ca subiect de dezbatere și de definire a identităților politice. Valul de represiune anti-comunistă ce va străbate România după 1918 aduc în prim-plan un discurs civilizator ce va opune Vestul unui Est violent și instabil:5 la fel și proiectul mandatelor și reconfigurarea lumii coloniale, prezente, oricât de limitat, în discursul românesc. Însă ideea unei lumi multipolare în care întâietatea economică a Londrei a fost înlocuită de New York va fi din ce în ce mai prezentă, ducând chiar la un soi de malaise culturală a „declinului Europei”. Centralitatea Statelor Unite în politicile economice internaționale, pretențiile globaliste ale Ligii Națiunilor, fac conceptul de Europa să își piardă, cel puțin temporal, întâietatea sa anterioară. Politica internațională românească, la fel ca și imaginarul său geopolitic, e dominată de marile instituții internaționale ale perioadei: de Liga Națiunilor și încercările de reconstituire a etalonului de aur, ambele concepute ca proiecte cu pretenții globale. Atitudinile politice se definesc în funcție de acestea, ca în marea dezbatere despre stabilizarea monedei ce a dominat a doua jumătate a anilor douăzeci.6 Între timp discuțiile despre raportul Europei de Est cu restul continentului au loc fie sub forma alianțelor politice precum Mica Înțelegere, fie sub forma războaielor de influență economică dintre Franța, Germania și Anglia în această parte a lumii, cu Liga Națiunilor jucând un rol central în adjudecarea acestor conflicte. Dacă lectura noastă este corectă, într-un fel abia criza capitalistă de după 1929 va duce la o discuție despre Europa ca dezbatere politică centrală.

Aceasta va fi rezultatul unei crize a statelor est-europene ce va problematiza rolul lor în configurația liberală a interbelicului. Este vorba de impactul crizei datoriilor publice,7 anunțată deja de problemele avute de țări ca Austria sau Ungaria în anii douăzeci. Cerințele austere ale etalonului de aur, profilul de export al Estului sau cheltuielile imense ale procesului de reconstrucție postbelică vor face țările estice să devină din nou o zonă „problemă”, o zonă a instabilității financiare. În felul acesta, „Europa Centrală și de Est” ajunge să câștige un soi de consistență semantică neașteptată, proiectând-o ca o unitate economică aparte. Departe de a fi o simplă problemă regională, instabilitatea sa economică este văzută ca afectând întregul sistem monetar internațional, cerând astfel un nou tip de intervenție economică, o regândire a politicilor ortodoxiei financiare a anilor douăzeci, a relațiilor financiare și monetare.8 În cadrul nenumăratelor conferințe despre „refacerea economiei mondiale” ce au loc în timpul crizei economice, „Europa Centrală” sau „Europa Dunăreană” apar ca una din piesele esențiale ale reformei sistemului liberal. Această resemantizare a Estului își găsește de multe ori expresia în diferite proiecte de colaborare internațională: Andre Tardieu sau Edvard Beneš propun idea unei zone economice „dunărene”, bazată pe acorduri comerciale speciale. În paralel vor avea loc dezbateri interne între țările acestei regiuni precum conferința de la Varșovia din 1930 a statelor europene agrare9. Cei care au cea mai consistentă politică asupra acestei probleme sunt firește țărăniștii români ale căror idei despre „Europa agrară” încearcă să ofere o nouă modalitate de a regândi relațiile economice internaționale și rolul României în cadrul acestora. Ideea unei „Europe agrare”, incluzând statele est-europene era deja prezentă în cadrul Internaționalei Verzi din Praga,10 alianța partidelor țărăniste, unde Virgil Madgearu ocupa un rol central ca unul din cei mai interesanți gânditori populiști al relațiilor economice. Însă după 1929, ideea unei Europe agrare devine mai radicală în propunerile sale: ea includea nu numai o anumită atitudine fața de centralitatea agriculturii ca obiect al dezvoltării economice, ci și reconfigurarea rolului băncii centrale11 în noile state europene, organizarea relațiilor de schimb la nivel global și chiar un control internațional al prețurilor. Madgearu propune aceste idei în conferințele internaționale ale perioadei, însă rezultatele sunt minimale. E vorba în primul rând de opoziția marilor producători de grâne de peste ocean (Canada, Argentina) ce fac ca aceste planuri să se piardă printre nenumăratele propuneri ale epocii de reconstituire a economiei globale.

Există un soi de eleganță politică și intelectuală în aceste eforturi țărăniste eșuate, în dimensiunile lor globale și apetența lor pentru detaliile economice și legale ale pieței internaționale. „Europa agrară”, mai mult decât un proiect dedicat al burgheziei sătești, mai mult decât discursul nostalgic-pășunist al centrului politic al Partidului Țărănesc, apare dimpotrivă ca un ambițios program politic la scară internațională. E vorba de o eleganță și ambiție ce contrastează puternic cu dihotomia tot mai prezentă în sfera publică românească dintre „internaționalismul” liberului schimb al anilor douăzeci, și proiectul naționalist al „autarhiei economice”.

Intervențiile tot mai violente ale Ligii Națiunii în finanțele României după 1929, la fel ca și măsurile de austeritate luate la presiunea creditorilor externi, favorizează o lectură naționalistă a conflictelor economice internaționale. Prin ea internaționalismul entuziast al elitelor anilor douăzeci, încercările lor de reconstruire a etalonului de aur, rolul important acordat Ligii Națiunii în relațiile economice (în special în Estul Europei), încep să fie percepute nu numai ca semne ale unui proiect global politic eșuat, acela de a reconstrui status-quo-ul liberal pre-1914.12 Pentru mulți actori de dreapta din marile partide, ca și pentru dreapta fascistă, ele apar ca o altă fațetă a procesului etern prin care „finanța internațională” încearcă să submineze autonomia și suveranitatea națională. E o lectură din care, firește, antisemitismul nu este deloc absent, dar care reușește în aceeași măsură să lege ideea de autonomie economică sau de măsuri anti-piață de un proiect naționalist hard-core. Nu e de mirare, deci, că majoritatea ideilor de planificare economică (pe cât de diverse, pe atât de vagi) ale perioadei sunt propuse de dreapta interbelică. Aceasta vede în planificare un soi de ruptură cu liberalismul haotic al anilor douăzeci, cât și o afirmare hotărâtă a spiritului național: ruperea dependenței economice a României de marile centre financiare și, în concluzie, destrămarea dominației „finanței evreiești”. E vorba de ceva mai mult decât de politica „prin noi înșine” a liberalilor români, bazată pe politici tarifare în cadrul unui sistem de schimb ce rămânea, în linii mari, liberal și dominat de piață. Noile propuneri economice aduc cu sine și un aer modernizator, inovativ prin care „economia națională autarhică” este integrată experimentelor economice din Germania, Italia, sau SUA New-Deal-ului. Nu e vorba doar de a folosi măsuri tarifare pentru a încuraja industria internă, ci de a reconfigura în totalitate lor relațiile dintre producție, distribuție și consum. Dimensiunea socială a acestor discursuri de dreapta este idealul corporatist al colaborării interclasă: sprijinul reciproc dintre capitalul românesc și muncitori în lupta comună împotriva finanței străine sau, mai modest, împotriva „intermediarilor” locali ai pieței. Această legătură puternică dintre naționalism și un proiect economic „autarhic”, cu vagi măsuri anti-piață și un puternic discurs modernizator și anti-liberal, va fi marea moștenire a crizei economice.

  1. Noua Europă și conservatorismul modernizator

Ea va fi rafinată și reformulată mai ales după 1940. Regimul Antonescu va prelua acest modernism economic anti-liberal și îi va adăuga o alură europeană, esențială în legitimarea regimului de-a lungul războiului. Discursul unei „Noii Europe”, din care România făcea parte alături de Germania nazistă și aliații săi, reușea să redea un soi de patos internaționalist diferitelor proiecte fasciste care, de la Lisabona la București, dominau continentul. Aparent era un soi de regăsire a „Europei națiunilor” pașoptistă, însă într-un registru violent de data aceasta, marcat de rasism și militarism. Era vorba de acea mirare încântată cu care vorbea și Zelea-Codreanu când regăsea în Franța, „patria iudeo-masoneriei”, un spirit francez național, neîntinat de „străini stricați” sau de „statul masonic francez”.13 Dincolo de localismul tradițiilor naționale exista o Europă fascistă „profundă”, marcată de „ctitorii Noii Europe”14 și de munca depusă de organizațiile fasciste. „Noua Europa” era o Europă „tare”, civilizatoare, militaristă, ce reușea să își revină din „dominația semitică” printr-un efort colectiv al națiunilor europene. Ea se definea atât în contrast cu comunismul asiatic, cât și cu elitele liberale ce creaseră un „sistemul plutocratic imperialist” după Primul Război Mondial, demantelând proiectul național.15 Anti-liberalismul românesc era integrat astfel unei familii europene politice, dar și unei noi configurații economice.16 Firește, discursul despre noua Europă a națiunilor era o formă de legitimare a alianțelor economice și militare în care Romania era antrenată.

Însă acesta era departe de a fi singurul său aspect, era mai mult decât oportunism în acest discurs. Europa națiunilor cuprindea un complex șir de colaborări în domeniul social și al relațiilor de muncă, dar și un nou profil cultural. Vizitele constante ale ministrul german al muncii, R. Ley,17 colaborările cu organizațiile culturale italiene se adăugau la munca depusă de Ministerul Român al Propagandei pentru reimaginarea acestei noi Europe. Între timp articole despre Spania franchistă, despre Franța lui Petain, chiar despre Finlanda18 și Croația mișcării Ustaša veneau a reconfigura imaginea unui continent în care România părea a ocupa un loc central alături de marile națiuni ale Axei și aliații lor. Retoric, era vorba de un spațiu al egalității fasciste, în care colaborarea politică, economică și socială ar fi asigurat infrastructura instituțională a unei noi Europe. Așa cum a arătat Benjamin Martin,19 Germania și Italia lansaseră deja serie întreagă de instituții culturale cu scopul de a promova această nouă Europă tradițională, conservativă, în opoziție cu modernismul interbelic. Reprezentanții români erau un contingent important din această nouă reconfigurare continentală a culturii promovată de instituții precum Camera Internațională de Film sau Uniunea Europeană a Scriitorilor.

Însă dacă în domeniul cultural Noua Europă era reprezentanta unui tradiționalism Volkist, conservator, antagonică modernismului, în domeniul economic și social ea propunea un profil cu totul diferit. De-a lungul anilor treizeci, Germania nazistă devenise simbolul unei modernități economice și tehnologice simbolizată în mare parte de Planul de Patru ani și de puternica intervenție a statului în viața economică. Alături de experimentele economice lansate de Roosevelt sau de fascismul italian, acestea făceau din Germania simbolul unei noi modernități industriale, în puternic contrast cu liberalismul etalonului de aur și al Ligii Națiunilor. În spațiul românesc această aura de modernitate industrială, de nouă eră economică, fusese sporită de influența pe care organizațiile economice germane o aveau în spațiul economic românesc, la fel ca și de oportunitățile de studiu oferite de Germania nazistă. Încă dinainte de război ele asigurau o rețea instituțională complexă de soft-power care influențase puternic elitele economice ale României.20

Astfel, dacă profilul cultural al Noii Europe era puternic ancorat în conservatismul unui discurs Volkist, profilul ei economic și social se îndrepta spre un modernism tehnologizant, influențat de discuțiile despre planificare economică și raționalizare industrială. Era vorba însă și de un modernism social, în care lipsa de interes a liberalismului față de problema socială era contrastată de corporatismul naționalist al statului. Statul antonescian asigura pacea socială printr-un pact social al cooperării naționaliste dintre clasele sociale. Muncitori, țărani și elitele românești se puteau regăsi, dincolo de diferențele lor economice, în proiectul național al unei economii moderne, autarhice. Acesta asigura atât independența de piețele financiare internaționale și imperialismul lor economic, dar și față de clasele mijlocii „alogene” ce, conform discursului naționalist, monopolizaseră capitalul intern. Nu degeaba marele proiect social al guvernării Antonescu va fi acela de a crea o „clasă de mijloc” românească, văzută ca fondul social pe care noul stat se putea baza, ca pătura socială care ar fi asigurat stabilitatea noului regim. Principalul instrument al acestui program social va fi legislația anti-semită a epocii: legile de românizare a economiei.21

Această viziune a României ca parte a unei Noi Europe fasciste și modernizatoare își va găsi expresia cea mai violentă în discursul ce va însoți războiul anti-sovietic. În cadrul unor reviste precum Munca sau Cuvântul Mareșalului către Săteni, campania militară devine un război pentru civilizația europeană distrusă de comunismul sovietic. Drumul armatei române prin Uniunea Sovietică devine o oportunitate pentru o antropologie aproape colonială, în care portrete dezumanizante ale cetățenilor sovietici vin să întărească caracterul sacru al misiunii naționale. Ca parte a Noii Europe, armata română este imaginată ca făcând parte dintr-o misiune civilizatoare, de răspândire a valorilor europene într-un teritoriu barbar, în același timp asiatic și evreiesc. Nicicând statul român nu s-a identificat mai puternic cu ideea de erou civilizator al Europei, nicicând iluzia apartenenței la „civilizația europeană” nu a dus la violențe mai tragice.

Firește, narațiunea unei Noi Europe de națiuni egale nu va fi decât o narațiune. Alianța României cu Germania nu va fi niciodată una dintre doi egali, în ciuda afirmațiilor naive ale cabinetului Antonescu. Ideea autonomiei economice atât de mult căutate părea cel puțin iluzorie în momentul culminant al dependenței de economia Reichului. Chiar și ideea unei clase de mijloc românești va părea mai mult un eșec. În ciuda violenței legislației românizării statul român părea a nu avea capacitatea de a asigura un transfer de capital atât de extinsă. „Românizarea” proprietăților imobiliare și chiar a unităților de producție se va lovi de zidul constant al unei birocrații ineficiente și mult prea greoaie.22

 

  1. Mecanismele sociale al discursului european

Cu toate acestea, discursul Noii Europe va fi prezent până la sfârșitul regimului. Persistența sa nu este întâmplătoare: el asigura un minim de consens ideologic pentru grupuri sociale ce altfel păreau a avea foarte puțin în comun. În domeniul economic, alianța cu puterile Axei și economia de război asigura comenzi fructuoase din partea statului pentru un capital industrial foarte puternic politic. Aparatul represiv antonescian promitea o liniște bine-venită în fața oricăror proteste muncitorești, în timp ce sistemul de credit tot mai controlat de BNR făcea minuni pentru industrie.23 În același timp însă, discursul despre noua clasă mijlocie românească asigura un suport major atât din partea micii burghezii orășenești de etnie românească, cât și din partea birocraților și „profesioniștilor” români. Legile românizării ofereau avantaje imense pe piața de credit, pe cea imobiliară, la fel ca și noi poziții în administrația de stat.

La fel de important însă, noul discurs despre Europa oferea o soluție războaielor culturale ale interbelicului. Alegerea dintre o Europă liberală și o România tradițională fusese evitată prin reinventarea complexului semantic al „Europei”. Noua Europă permitea atât o cultură tradiționalistă, cu accente poporaniste și adularea „națiunii” dar și un modernism instituțional marcat de experimentele economice și sociale fasciste. România putea fi modernă și tradițională în același timp, localistă și „internațională”. Dezbaterile interbelice între moderniști și tradiționaliști puteau fi depășite printr-o nouă structură semantică în care cele două elemente își puteau regăsi cu ușurință complementaritatea. Acest colaj ideologic era mai mult însă decât o „pace culturală”, ea avea puternice efecte sociale. Ea permitea integrarea în cadrul aparatului de stat a grupuri diferite de intelectuali, care vor sprijini cu entuziasm regimul: de la sprijinul acordat de asociațiile de ingineri sau de contabili la foștii gândiriști cu accente spiritualiste. Tehnocrați fascinați de idealul modernist al României puteau să stea la aceeași masă cu idealiștii spiritualiști de ieri. Firește, era vorba aici de o doză majoră de oportunism, însă acest oportunism era condiționat de sinteza ideologică abracadabrantă realizată de regim, de fuziunea a tipuri de discursuri ce până atunci păruseră antagonice. Noua Europă asigura pentru acești intelectuali atât promisiunea localismului naționalist, cât și aproprierea de o Europă fantomatică, civilizatoare, personificată acuma de regimurile fasciste. Însă mult mai important, pentru ei, ca și pentru mica burghezie birocratică sau pentru marele capital românesc, Noua Europă asigura accesul la diferite resurse: de la creditele oferite în cadrul campaniei de românizare, la noi oportunități pe piața imobiliară. Alături de regimul său discursiv, ambiguitatea discursurilor despre Noua Europă permitea o serie de oportunități sociale care asigurau stabilitatea regimului, oferind un orizont ideologic pentru baza sa socială.

Dincolo de diferite structuri sociale profunde (colonialitate, dependență), un astfel de discurs era integrat unei temporalități medii, „mărunte” în care era vorba de legitimarea de alianțe sociale și de strategii politice concrete. Firește, e dificil de acordat unui astfel de discurs al Noii Europe fasciste și modernizatoare un rol cauzal fix, bine determinat, însă importanța sa în legitimarea statului antonescian nu poate fi negată. Poate tocmai priceperea acestei funcții sociale a dus la reînvierea sa în țări precum Ungaria, Polonia de politicieni abili ca Viktor Orbán sau Jarosław Kaczyński. Cazul maghiar este poate cel mai clar, în măsura în care Europa pentru care vorbește regimul Fidesz seamănă incredibil de mult cu Noua Europă interbelică. Din nou este vorba de lupta împotriva internaționalismului liberal personificat de finanțiști evrei, din nou un puternic anti-comunism este amestecat cu lupta împotriva „forțelor globaliste” sau a dușmanilor liberali dinăuntru. Din nou ideea unei Europe a națiunilor, marcată de un discurs cultural Volkist este amestecată cu viziuni modernizatoare despre o economie digitalizată sub controlul statului maghiar. La fel ca în textele interbelice, care inspiră de fapt programul Fidesz, ideea unei clase de mijloc maghiare este născocită ca sarcina socială majoră a statului, organizând politici familiale și economice. Europa plăsmuită de dreapta maghiară sau poloneză este una „forte”, violentă, îmbibată de „valori creștine”, mândră de trecutul său colonial, puternic anti-comunistă și conservativă în politicile sale sociale.

Analogiile se opresc aici însă: e important de trecut peste această reciclare ideologică pentru a analiza concret noile alianțe sociale și politice pe care aceste vechi discursuri le legitimează, alianțe puternic diferite de contextul interbelic. Iar aceeași muncă analitică, de sociologie empirică, atentă la detalii trebuie să însoțească și discursurilor liberale pro-europene, anti-corupție care au stimulat protestele românești din ianuarie 2017 sau pe cele maghiare anti-Fidesz. A vedea în ele aceeași fascinație insuficient decolonizată pentru Europa nu este deloc departe de adevăr, firește. Însă asta cu greu poate oferi o strategie politică concretă, la fel cum cu mare dificultate poate deschide alianțe politice imediate.

 

____________
[1] Pentru o apreciere mai elegantă a lui Lovinescu, în afara miturilor create în special în spațiul literar, vezi Teodora Dumitru, Modernitatea Politică și Literară în Gândirea lui E. Lovinescu (EMLR, 2016).
2Veda Popovici, Ovidiu Țichindelean, „De aici, de la margine: Pentru o metodă decolonială în discursurile culturale din România”, Gazete pentru Artă Politică, p. 5.
3 Pentru o critică pertinentă a inflației de analize a „modernității” și pericolele sale metodologice vezi articolul lui F. Cooper, „Modernity” în Colonialism în Question (University of California Press, 2005), 113-153.
4 Vezi József Böröcz, The European Union and Global Social Change (Routledge, 2010). Böröcz privește Uniunea Europeană ca un proiect politic, non-statal ce subcontractează diferitele funcții ale statului unor instituții diverse: de la Curtea Europeană de Justiție la GATT, NATO sau chiar statele naționale. În felul acesta UE devine un soi de constelație de „aranjamente hegemonice” bazată pe instituții pre-existente, supra-statale ce asigură lucruri precum politici economice sau apărarea militară.
5 A. Anievas identifică începutul războiului rece în această atmosferă incendiară anti-comunistă a anilor douăzeci. Alexander Anievas, Capital: Class Conflict and Geopolitics în the Thirty Years’ Crisis, 1914-1945. (University of Michigan Press, 2014).
6 Firește, nu e vorba aici de a nega felul în care aceste instituții favorizau statele capitaliste ale Europei de vest (lucru de o evidență inconturabilă în sistemul mandatelor internaționale sau în efectele economice ale etalonului-aur). Pur și simplu vreau să remarc absența unui discurs „despre Europa” ca element structurant al câmpului politic, ce ar putea determina poziția politică a unui actor. Asta nu neagă situația preferențială a statelor europene.
7 Pentru o perspectivă globală asupra crizei datoriilor intervbelice vezei Barry Eichengreen and Richard Portes, “Debt and Default în the 1930s: Causes and Consequences,” European Economic Review 30, nr. 3 (1986): 599–640.
8 E vorba, deci, de ceva mai mult decât dezbaterile perene despre dezvoltare vs. înapoiere economică, Est vs. Vest, de industrie occidentală vs. agricultură estică, de imaginarea continentului ca rupt de stringența path-dependency.
9 D. G. H., “The European Agrarian Movement,” Bulletin of International News 7, nr. 19 (1931): 3–10.
10 Saturnino M. Borras Jr, Marc Edelman, and Cristóbal Kay, “Transnational Agrarian Movements: Origins and Politics, Campaigns and Impact,” Journal of Agrarian Change 8, nr. 2–3 (Aprilie 1, 2008): 169–204.
11 Virgil Madgearu, La Roumanie à la Conférence de Stresa: discours prononcé à la séance du 7 septembre 1932. (Imp.de la Tribune de Genève, 1932).
12 Barry J. Eichengreen, Golden Fetters: The Gold Standard and the Great Depression, 1919-1939, NBER Series on Long-Term Factors în Economic Development (New York: Oxford University Press, 1992).
13 Corneliu Zelea-Codreanu, Pentru Legionari. (București, 1940).
14 Aceasta era o serie de articole publicată în Almanahul Muncii (1942) și dedicate „marilor personalități” ale Noii Europe: Ion Antonescu, Hitler, Mussolini, Salazar, Franco.
15 „Organizarea Economiei Viitoare” în Revista Economică (Feb. 1942), 1.
16 Vezi de exemplu volumul tradus în 1941 în română Noua Organizare Economică a Europei: Văzută de personalități Germane (București, 1941).
17 Revista Munca este cea care urmărește cu asiduitate aceste colaborări în domeniul social.
18 Vezi de exemplu programul de Mihai Antonescu, „Pentru Finlanda” în Almanahul Cuvântul Mareșalului Către Săteni (1943), p. 220.
19 Benjamin George Martin, The Nazi-Fascist New Order for European Culture, 2016 (Harvard University Press, 2016)
20 Stephen G Gross, Export Empire: German Soft Power în Southeastern Europe, 1890-1945, (Cambridge University Press, 2015).
21 Stefan Cristian Ionescu, Jewish Resistance to “Romanianization”, 1940-44 (Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2015).
22 Ibid.
23 Simplific firește o rețea de coaliții economice și sociale mult mai complexă și care ar merita un volum individual.

 

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 96-101]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s