Anca HAȚIEGAN – Precursoarele: primele femei care au jucat în limba română (I)

precursoarele

Textul de mai jos inaugurează o serie dedicată primelor femei care au avut curajul – în secolul XIX – să apară pe o scenă și să joace în limba română (vorbim de veritabile acte de cutezanță!), precum și primelor noastre actrițe profesioniste. Mulțumesc redacției revistei Vatra pentru bunăvoința de a o găzdui, începând din numărul curent. Aceste profiluri teatrale fac parte dintr-o carte în lucru, căreia i-am zis, cu titlu provizoriu, Femeia pe scena românească: momente (și care ar urma să acopere, într-un prim volum, perioada începuturilor – până la 1877). Îi mulțumesc, de asemenea, d-nei Sanda Cordoș (criticul literar) pentru faptul de a fi întrezărit prima contururile unui proiect mai amplu în ceea ce constituia inițial simpla schiță a unei prezentări făcute în cadrul unui colocviu și pentru insistența cu care mă încurajează să îl realizez.

*

Prima femeie de etnie română care, înfruntând prejudecățile vremii, a îndrăznit să urce pe o scenă publică de teatru, jucând, la început, în limbile franceză și greacă, se pare că a fost Marghioala Bogdăneasca, nevasta serdarului1 Dumitrache Bogdănescu, pe care o găsim menționată întâia oară în celebrul capitol XX, Teatrul în Țara Românească, din romanul Ciocoii vechi și noi (1862) de Nicolae Filimon. În Istoria teatrului în România, editată sub egida Academiei Române, mai e pomenită, în același context, și o actriță numită Elena2, despre care nu s-au păstrat alte date. Cele două s-au înfățișat publicului bucureștean pe scena de la Cișmeaua Roșie, de pe Podul Mogoșoaiei, al doilea local de teatru din Țara Românească3, inaugurat în 1818 tot din inițiativa unei femei – și anume domnița Ralu Caragea, fiica domnitorului fanariot Ioan Caragea. Aici se manifestau elevii școlii grecești de la Măgureanu, cultivând un teatru foarte legat de mișcarea eteriștilor. Inițial, rolurile feminine i-au fost încredințate în principal lui Costache Aristia, cel mai talentat dintre tinerii actori de origine grecească, care ulterior se va dedica trup și suflet cauzei teatrului românesc, fiind și primul profesor de declamație al viitorilor actori profesioniști români. Rolurile acestea le-au revenit apoi  doamnelor menționate anterior. În cuvintele lui Nicolae Filimon: „La început toate rolele femeiești se jucau de bărbați, și mai cu seamă de tânărul C. Aristia, al căruia fizic și dexeritate se conformau mai mult cu caracterul femeiesc; dar mai în urmă s-a găsit o femeie, anume Marghioala, care a primit cu mare plăcere să joace aceste role în toate piesele repertoriului”4; „această femeie, română de origine, era soția Serdarului Dumitrache Bogdănescu”, precizează Filimon într-o notă de subsol. În ianuarie 1819, Marghioala a interpretat-o, într-o traducere greacească (semnată de poetul Iacovache Rizo), nici mai mult, nici mai puțin decât pe Fedra lui Racine.5 Din același an, 1819, istoria reține întâiul spectacol în limba română din Țara Românească înfățișat pe o scenă publică. Acesta a fost dat de către elevii de la Colegiul Sf. Sava înrolați la linia de studiu în limba română, care fusese înființată în anul precedent la inițiativa profesorului Gheorghe Lazăr, refugiat din Ardeal. Spectacolul, prezentat tot în sala de la Cișmeaua Roșie, l-a avut drept protagonist pe Ion Heliade Rădulescu, care a interpretat, în travesti,  un rol de femeie, și anume pe cel al Hecubei, din piesa omonimă a lui Euripide (tradusă de A. Nănescu, un alt școlar de la Sf. Sava). Marghioala ar fi jucat și ea în primele spectacole de teatru ale românilor, susțin istoricii, căci, după Hecuba, școlarii de la Sf. Sava au mai reprezentat cîteva comedii. Se știe, cu certitudine, că a apărut în Zgârcitul – altfel spus Avarul – de Molière, „în care Marghioala Bogdăneasca juca pe Frosina (Frosine, mijlocitoarea intrigantă – numele era localizat de către traducător, n.m.), iar Nănescu pe Avarul”6, după cum scrie Dimitrie C. Ollănescu. Tot același istoric teatral ne spune că „piesa, slab jucată, nu avu succes și nu se mai puse alta în studiu”7.

Elevii lui Lazăr jucau în românește încă de mai înainte, din 1818, doar că pe o scenă improvizată în localul școlii. Din discursul funebru rostit (și apoi publicat) de Ion Heliade Rădulescu în 1863, la moartea lui Iancu Văcărescu (protector atât al teatrului elinesc, cât și al celui românesc – in statu nascendi -, din primele decenii ale secolului al XIX-lea), reiese că Avarul lui Molière s-a jucat mai întâi aici, în incinta școlii.8 „Cu acest an (1818, n.m.) se auzi pentru prima oară limba română, prin junii elevi din St. Sava”9, susține Heliade Rădulescu. Traducerea în română a textului i se datora lui Ladislau Erdélyi (Herdelius), profesorul de latină și franceză de la Sf. Sava (transilvănean, ca și Lazăr).

Cu ocazia sărbătoririi centenarului teatrului românesc, din 12 ianuarie (pe stil nou) 1920, scriitorul Ion Peretz10, directorul Teatrului Național din București (pentru foarte scurtă vreme), a pregătit o mică piesă documentară, în versuri, intitulată Premergătorii, care a fost prezentată, după cum relatează Ioan Massoff în istoria sa, în preambulul unei noi montări cu Hecuba de Euripide.11 Textul încearcă să reconstituie atmosfera dinaintea reprezentației inaugurale a școlarilor de la Sf. Sava, chiar cu Hecuba lui Euripide, pe care dramaturgul crede – sau presupune, ori își imaginează – că elevii au jucat-o prima dată pe scena școlii, în prezența câtorva boieri „progresiști”, mari patrioți, și a unor „cuconițe” din familiile lor. Vornicii Constantin Bălăceanu și Iordache Golescu, logofeții Nestor și Iordache Filipescu, clucerul Matei Cantacuzino, respectiv Marioara Bălăceanu, Marghioala Golescu, Lința Cantacuzino sunt câteva dintre personajele piesetei. Apar și slugerul Tudor Vladimirescu (despre care „se spune” că ar fi asistat la „inaugurarea teatrului muntean”12, după cum notează Massoff), dimpreună cu spătarul Iacovache Rizo, aflați pe poziții antagonice. Duelurile lor verbale, închipuite de Peretz, prefigurează disensiunile dintre partida românească și cea grecească, care se știe că au marcat, cu consecințe nefaste, anul revoluționar 1821. (Iacovache Rizo, nepotul domnitorului Alexandru Șuțu, succesorul lui Caragea, a fost un înfocat susținător al Eteriei, poet, dramaturg și traducător de limbă neogreacă, dar și primul cenzor al teatrului din Țara Românească, învestit printr-un pitac domnesc emis, în 8 noiembrie 1819, de către unchiul său, proaspăt înscăunat.) Mai apar apoi, bineînțeles, în piesă, și Gheorghe Lazăr cu elevii săi, în frunte cu Heliade Rădulescu, profesorul Erdélyi, sau Iancu Văcărescu (nepotul lui Ienăchiță și fiul lui Alecu Văcărescu, pionieri ai literelor române), care a fost efor (adică administrator) al teatrului înaintea lui Iacovache Rizo. Mai interesant e însă faptul că Peretz o introduce în scenariul lui și pe Marghioala Bogdănescu, în calitate de interpretă a Astreei (zeița elină a Dreptății) din faimosul Prolog la deschiderea teatrului întâiași dată în București, compus de Iancu Văcărescu, se pare, special pentru reprezentația din 1819 de la Cișmeaua Roșie – și publicat ulterior în „Curierul românesc” al lui Heliade Rădulescu (nr. din 17 ianuarie, 183013). În realitate, nu se știe dacă „Bogdăneasca” a jucat pe scena de la Sf. Sava sau în spectacolul școlarilor cu Hecuba de la Cișmeaua Roșie, adică dacă a participat chiar de la început la spectacolele românești. Puțin probabil, căci faptul nu ar fi trecut fără să stârnească un puternic ecou și ne-ar fi rămas vreo mențiune în legătură cu o asemenea întâmplare. E însă o ipoteză de luat în considerare. Chiar și ca licență poetică, apariția Marghioalei în contextul dat merită reținută ca un frumos omagiu adus de către dramaturg acestei brave „premergătoare”. Intrarea ei în scenă este anticipată, în piesa lui Peretz, de o discuție dintre Lazăr și cei veniți să asiste la spectacolul școlarilor români despre neajunsurile întreprinderii lor, printre care e invocată tocmai absența regretabilă a femeilor care să joace rolurile feminine. Decorul e neschimbat de la începutul piesei: „La ridicarea cortinei se zărește o chilie de la Sfântul Sava. În fund, în dreapta, e o scenă rudimentară cu două perdele, care se ridică de o parte și de alta, când se joacă pe scenă. În față și în stânga câteva scaune trimise de boieri și două bănci acoperite cu scoarțe”14. Discuția pomenită are loc în scena VIII:

„LAZĂR

Este

Greu, într-adevăr, ce facem în chiliile aceste,

Cu o schenă ridicată chiar de noi, cu paraschine15

De hârtie, cu perdele de cearșafuri și puține

Rochii date de cucoane…

FILIPESCU

Și cu părți parastisite16

Toate de bărbați.

BĂLĂCEANU

Așa e.

LAZĂR (arătând pe cucoane)

Dacă nu-s îndrăgostite

Dumnealor de meșteșugul cel aftoricesc?! Ne-ar da

Mare ajutor…

CANTACUZINO

Vezi bine.

MARGHIOALA

Eu spui drept, c-aș încerca.

LINȚA

Și eu.

MARIOARA

Dară nu se cade.”17

În cele din urmă, după ezitări („Uite, zău, mi-ar fi rușine să mă ‘mbrac ca măscărici/ Și să sui pe scenă”, mărturisește Marioara), fetele se declară gata să participe la spectacolele organizate de Lazăr, iar boierii care le însoțesc, consultați în prealabil, își dau acordul. Bălăceanu invocă exemplul grecilor din capitală, în ale căror reprezentații se vede jucând și o actriță:

„BĂLĂCEANU

Schena cea grecească

Are-acuma o cucoană, care joacă.

FILIPESCU

Bogdăneasca,

Marghiolița lui Serdarul Dumitrache…”18

Iordache Golescu se arată iritat fiindcă Marghioala își dă aportul la spectacolele grecilor, în loc să joace alături de români:

„GOLESCU

Foarte bine

Îi stă! Doar cu Aristia19 și la noi nu vine!”

E contrazis însă de Lazăr, care aruncă bomba:

„LAZĂR

Vine.

Face astăzi pe Astre[e]a. O aduce  Dumnealui

Iancu Văcărescu.

CANTACUZINO

I-auzi!…”20

      Într-un final, după ce toți fac haz de travestiurile băieților (Heliade Rădulescu se arată în chip de Hecuba – „Ecavi” la Peretz, precum în vechile traduceri – , iar Moroi o înfățișează pe „Polixena” – adică Polixenia -, una dintre fiicele ei), după ce băieții flirtează pe furiș cu fetele, sunt introduși și Iancu Văcărescu cu Marghioala Bogdănescu (scena XIII, penultima), care, abia intrată, e expediată afară din scenă, să se costumeze pentru Prologul-surpriză. De fapt, rolul ei din piesa lui Peretz e aproape mut, dar și din această cauză foarte pregnant. Întrupând-o pe Astreea, ea e centrul tabloului alegoric animat din final. Scena ultimă (XIV) e una tipică de „teatru în teatru”. Lazăr introduce „numerele” (întrerupte din când în când de vociferările aprobatoare ale asistenței). Primul e o recitare a lui Erdélyi, care spune versuri cu răspicate accente patriotice de Barbu Paris Mumuleanu. Nu sunt niște versuri oarecare, ci e vorba de un fragment din Oda râvnitoare spre învățături („spre învățătură” la Peretz), scrisă special pentru inaugurarea cursurilor în limba română de la Sf. Sava (și inclusă în volumul Rost de poezii adecă stihuri din 1820). Urmează apoi o cuvântare avântată a lui Lazăr, după care se joacă Prologul lui Văcărescu (cunoscut și sub denumirea de Saturn, pentru că îl are drept protagonist, alături de Astreea, pe zeul timpului – Cronos în mitologia greacă):

„([Lazăr, n.m.] Trece în rândurile ascultătorilor. Perdelele se dau la o parte. Apare Marcovici [unul dintre școlarii lui Lazăr de la Sava, n.m.] în [chip de, n.m.] Saturn, cu ceasornic de nisip și cu secera în «poziție de sosire vestitoare». În fund coboară Astre[e]a (Bogdăneasca), cu cornul îmbelșugărei în mână, din care va revărsa daruri și flori la timpul oportun).

MARCOVICI

«Nici anii mei cei grămădiți,

Nici secera-m[i] tăioasă,

Nu fac ca să vă smintiți

Petrecerea frumoasă.

Eu viu la voi cu câte dau

Plăceri, învățătură;

Vesel voi21 tot cu voi22 să stau

Încât să spui n-am gură.

Cum mă vedeți unchiaș bătrân,

Nimica nu mă-ntrece,

Eu sunt al bunelor stăpân,

Eu răul fac de trece.

M-așăz aici, nu mai mă duc:

Secera-m[i] lepădată (leapădă secera),

Ceasornicu-ndreptat, v-aduc

P-Astre[e]a prea bogată.

Cu toate bunele acum,

Cu veac de aur vine.

Întâmpinați-o de pe drum

Precum vi se cuvine.

O maică Patrie aveți,

Un duh de frați vă poarte;

Supuși, unirei supuneți

Puterea relei soarte!

Uniți vă înțelegeți voi,

Cu de Romani mărime,

La tot d[e]-o glăsuire voi

L-a dragostei-ntregime.

V-am dat Teatru, vi-l păziți

Ca un lăcaș de Muze.

Cu el curând veți fi vestiți,

Prin vești departe duse;

În el năravuri îndreptați,

Dați ascuțiri la minte,

Podoabe limbii noastre23 dați

Cu românești cuvinte.

În el curând sărbătoriți

Și vesele Bacanale,

Și-n veci la toate fericiți

Fiți! Eu găsesc cu cale»!

Astre[e]a aruncă flori din cornul ei. Aplauze. Perdelele se-nchid.)

FILIPESCU

Pentru-ntâia dată-n viață, parc’-aș vrea să mă fălesc

Că-s Român!…

TUDOR (făcându-și cruce)

Ajută-mi, Doamne, dorul meu să-l împlinesc

Și, precum din grai gonit-au ucenicii ce-i străin24,

Să gonesc și eu din țară veneticii toți!

LAZĂR  (făcându-și și el cruce)

Amin!

CORTINA”25

(Va urma)

_________________

[1] Boier de rang mijlociu; în trecut (până în secolul XIX),  căpitan de oaste – mai ales de călărime, conform definițiilor de dicționar (vezi https://dexonline.ro/definitie/serdar ).  În general, boierimea mică și mijlocie a produs „elementele” progresiste ale societății românești din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Potrivit istoricului Keith Hitchins, majoritatea scriitorilor și animatorilor culturali din această perioadă provenea din rândurile acestor boieri, mici și mijlocii, vezi Keith Hitchins, Românii. 1774-1866, ediția a III-a, traducere din engleză de George G. Potra și Delia Răzdolescu, București, Editura Humanitas, 2013, p. 232.
2 Istoria teatrului în România, vol. I, De la începuturi până la 1848, redactor responsabil Simion Alterescu, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1965,  p. 146. (În continuare: Istoria teatrului în România I.)
3 Despre primul teatru din București, construit prin 1783-1784 și distrus probabil de un incendiu, nu s-au păstrat amănunte. Vezi  Ioan Massoff, Teatrul românesc. Privire istorică, vol. I (De la obârşie până la 1860), Bucureşti, E.P.L., 1961,  p. 80. (În continuare: Ioan Massoff, Teatrul românesc I.) Teatrul de la Cișmeaua Roșie a ars în 1825.
4 Niculae Filimon, Ciocoii Vechi și Noi sau Ce naște din pisică șoareci mănâncă, vol. II, București, Editura Librăriei Leon Alcalay, 1909, p. 54.
5 Ioan Massoff, Teatrul românesc I, p. 101. Vezi și Istoria teatrului în România I…, nota de subsol numărul 12, p. 146.
6 Dimitrie C. Ollănescu, Teatrul la români, ediție îngrijită, prefață, note și comentarii de Cristina Dumitrescu, București, Editura Eminescu, 1981, p. 115.
7 Ibidem.
8 Vezi Dimitrie C. Ollănescu, op. cit., p. 115 (notă de subsol) și Ioan Massoff, op. cit, p. 87.
9 Paragraful integral (reprodus fragmentar de către cei pomeniți în nota anterioară) e următorul:  „Pentru teatrul național, încă de mai ‘nainte  de societatea filarmonică întemeiată la 1830 (e vorba de societatea în cadrul căreia, între 1834-1837, a funcționat prima școală de teatru din țările române, n.m.), încă din anul 1818, pe când o societate de amatori greci formară câțiva diletanți pentru un teatru elenic, Ioan Văcărescu traduse pe Regulus (piesă de Heinrich Joseph von Collin, n.m.), Hermiona (piesă de Fr. W. Ziegler, n.m.) și Grădinarul orb (piesă de August von Kotzebue, n.m.) din limba germană, și pe Britanicus de la Racine pentru teatrul român, și încurajă pe răposatul Erdély, colegul lui G. Lazăr, a traduce pe Avarul de la Molière, care se și reprezentă în anul 1818. Cu acest an se auzi pentru prima oară limba română, prin junii elevi din St. Sava”, Ion Heliade Rădulescu, La înmormântarea răposatului Joanne Văcărescul. Orație funebră. Pronunțată de Ion Heliade Rădulescu la 5 martie, București, Tipografia I. Heliade și asociații, 1863, pp. 13-14.
10 Ion Peretz (20 aprilie 1876, Giurgiu – 18 februarie 1935, Bucureşti) a fost jurist, profesor de drept, autor dramatic și traducător. A ocupat funcția de Director General al Teatrelor între 18 decembrie 1918 și 7 iunie 1920.  În 1927 a ocupat, de asemenea, tot pentru scurtă vreme, funcția de director al Teatrului Național din Chișinău. Pe lângă Premergătorii, a mai scris piesele Bimbașa Sava, Mila Iacșici, Pui de cuc, semnând și o adaptare scenică după povestirea Ilderim a Reginei Maria.
11 Ioan Massoff, Teatrul românesc. Privire istorică, vol. V, Teatrul românesc în perioada 1913-1925, București, Editura Minerva, 1974, p. 215. (În continuare: Ioan Massoff, Teatrul românesc V.)
12 Ioan Massoff, Teatrul românesc I, p. 86.
13 Îl reproduce, integral, I. Xenofon în notele lucrării Filarmonica de la 1833. Centenarul primei reprezentații de teatru național în București, București, Editura „MUNCA LITERARĂ”, 1934, pp. 46-47 (nota 3, după Curierul românesc, nr. 83, vineri 17 ianuarie, 1830, pp. 347-348).
14 Ion Peretz, Premergătorii, București, Editura literară a Casei Școalelor, 1921, p. 5.
15 Decoruri.
16 Jucate, interpretate.
17 Ion Peretz, op. cit., pp. 23-24.
18 Idem, p. 25.
19 Costache Aristia (Constantin Chiriacos Aristias, n. 1800 – d. 1880) a venit pe lume la București (sau, într-o altă variantă, la Constantinopol). A urmat școala grecească de la Măgureanu, luând parte, în 1817, la reprezentațiile de teatru organizate de domnița Ralu în palatul domnesc. Făcându-se remarcat ca un actor de mare talent, Aristia a fost trimis de către protectoarea sa să studieze declamația la Paris. În intervalul 1818-1821, el a activat, ca protagonist, cu foarte mare succes, în teatrul de la București. După revoluția din 1821, la care a participat alături de grecii lui Ipsilanti, fiind unul dintre puținii supraviețuitori ai bătăliei de la Drăgășani, Aristia a plecat o vreme în exil. La întoarcere, s-a angajat ca profesor de greacă și franceză la Sf. Sava. A devenit, așa cum spuneam undeva mai devreme, unul dintre cei mai înfocați susținători ai cauzei teatrului românesc. A tradus piese în românește pentru uzul ucenicilor săi (români), cărora le-a predat declamația. A participat inclusiv la Revoluția de la 1848, din postura de Șef al Gărzii naționale.  Pentru mai multe detalii, vezi Istoria teatrului în România I…, p. 312 (nota 14) și Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei R.S.R., 1979, pp. 53-54.
20 Ion Peretz, op. cit., p. 25.
21 Voiesc.
22 În transcrierea datorată lui Ioan Massoff: „tot aci să stau”, vezi Ioan Massoff, Teatrul românesc I…, p. 517 (nota 4).
23 La Massoff: „voastre”, Idem, p. 518.
24 Adică la fel cum au lepădat școlarii („ucenicii”) lui Lazăr limbile străine și au adoptat limba românească…
25 Ion Peretz, op. cit., pp. 41-43.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 166-169]

 

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s