Iulian BOLDEA – Metamorfozele comparativismului

boldea2

Obiectul de studiu privilegiat al cărţilor lui Vasile Voia, comparatismul, este perceput într-o accepţiune modernă, prin prisma achiziţiilor celor mai noi metode de investigare a relaţiilor şi filiaţiilor dintre curente, orientări literare şi scriitori. De altfel, într-un text cu aspect programatic, profesorul Vasile Voia subliniază raporturile multiple, nuanţate şi fructuoase care se stabilesc între imagologie şi literatura comparată, delimitându-se, în acest fel, un spaţiu al „interrelaţiilor literare”, în măsura în care operele literare şi scriitorii sunt examinaţi dintr-un unghi „transnaţional sau transfrontalier”: „Obiectul de studiu al literaturii comparate l-a constituit dintotdeauna cercetarea relaţiilor literar-spirituale internaţionale. Trebuie să avem în vedere diferenţa dintre perspectiva «naţională» a filologiilor tradiţionale şi perspectiva «supranaţională» reclamată imperios de comparatismul actual. Opera sau autorul sunt studiaţi ca fenomen transnaţional sau transfrontalier. Interesul literaturii comparate se centrează nu pe literatura unei singure ambianţe lingvistice, ci pe o macrostructură multinaţională si multilinguală. În cazul acesta, s-a vorbit de poziţia unei «neutralităţi culturale». Ceea ce presupune nu a ignora particularităţile literaturii proprii, ci a nu le exacerba şi privi unilateral. Literatura comparată nu se opune disciplinelor filologice, în general, şi filologiilor naţionale, în special, ci se disociază de acestea prin crearea unor metode şi principii proprii. Adoptarea punctului de vedere supranaţional reprezintă condiţia sine qua non a existenţei literaturii comparate, a perenităţii ei în timp şi a formării spiritului european, a transformării ei, pe o anumită direcţie, într-o disciplină specifică de cercetare a continentului pe care-l locuim. Relativizarea gândirii naţionale, afirmă Hugo Dyserinck în studiile sale, creează conştiinţa europeană, «întoarcerea» la sentimentul unităţii literaturii europene şi al vieţii spiritului european. Cercetarea raporturilor existente între literaturile individuale constituie baza înţelegerii atât a deosebirilor cât şi a concordanţelor, posibilitatea de a acţiona împreună în vederea creării unei doctrine proprii cu privire la construcţia unei noi gândirii europene”. Dintr-o astfel de perspectivă, „sarcina majoră a literaturii comparate în momentul de faţă este participarea la ceea ce se numeşte «Europa-forschung», la cercetarea unei Europe definite ca «laborator spiritual» sau cultural. Acest «Laboratorium Europa» devine, îndeosebi în optica comparatismului german şi francez actual, un spaţiu al interrelaţiilor literare care face posibilă analiza ideologiilor din perspectivă istorică, se substituie ideii de naţiune şi se transformă într-o ştiinţă numită imagologie. Această disciplină, ca cercetare a imaginii pe care popoarele si-o fac unele despre altele, este în aşa fel gândită, încât să nu regreseze către spiritul naţionalismului secolului trecut şi nici să nu se afirme în formele noi ale gândirii naţionaliste actuale”.

Tentaţia limitei şi limita tentaţiei. Glose la mitul faustic (1997), Literatură comparată. Principii teoretice şi studii aplicate (1998), şi Aspecte ale comparatismului românesc (2002) sunt cărţi ce sintetizează concepte fundamentale ale comparatismului, relevând totodată dificultăţile unei armonizări totale a principiilor şi teoriilor cu relieful concret al operei literare. În acest context, „idealul poeticianului comparatist” este figurat ca „dialectică a convergenţei şi divergenţei, a similitudinii şi diferenţei”, comparatistul căutând să statueze, totodată, „un sens comun şi o metodologie unitară”.

În Invalizii zeului Apollo. Introducere în poezia modernă. Partea I: Novalis şi Hölderlin (2005), Vasile Voia porneşte de la premisa că poezia modernă îşi are originea în poetica romantică, elementul de continuitate constituindu-l evoluţia permanentă şi fructuoasă a liricii spre purificare de sens şi expresie şi spre esenţializare. Miturile fundamentale şi fondatoare ale romantismului (mitul sufletului, mitul inconştientului şi al poeziei) reconfigurează un univers ficţional ce se impune mai ales prin originalitate, printr-o singularitate evidentă. Căutând să-şi explice şi să detalieze propriul său efort hermeneutic, Vasile Voia observă că „nevoia de clarificare a unor aspecte ale poeziei moderne, utilitatea stabilirii unui consens în privinţa găsirii unor categorii şi criterii adecvate pentru explicarea şi înţelegerea fenomenelor de structură impunea actualizarea nu atât a poeziei, cât a teoriei poetice a romantismului. Nu rămân fără semnificaţii unele concordanţe, uimitoare, de teze exprimate de F. Schlegel, Novalis sau Holderlin şi, să zicem, la rândul lor, de Paul Valery, Saint-John Perse sau Gottfried Benn, ca să nu mai amintim de Breton şi gruparea suprarealistă sau de Al. Philippide şi Ion Barbu la noi. Evident, un semn de continuitate există, determinat de efortul constant al poeziei spre purificare. Ceea ce poetica romantică prezenta ca intuiţii sau virtualităţi, în epoca experimentelor poetice moderne şi contemporane deveneau realităţi”. Elementul coagulant, regenerator al acestei viziuni critice asupra devenirii arhitecturii poetice moderne este Novalis, poet al interiorităţii şi al „lumii nevăzute”, al iniţierii în metafizica visului şi a nopţii. Novalis e cel care trasează orizontul ideal, magic, suprafiresc al romantismului, prin recursul la absolutizare şi la universalizare, legitimând afilierea unei astfel de poetici la conceptual de „artă totală”. Capitolul despre timpul şi destinul lui Novalis stabileşte filiaţii şi analogii între Novalis şi alţi poeţi, contemporani sau descendenţi.

În mod semnificativ, Vasile Voia consideră că mitul lui Novalis şi-a conturat în mod decis reperele abia în spaţiul modernităţii, pentru că „modernul însuşi, căutător de senzaţie se defineşte pornind de la romantismul care a descoperit inconştientul şi iraţionalul”. Elementele poeticii lui Novalis care îl înscriu pe acesta în perimetrul esteticii moderne sunt, între altele, recursul la sugestie, simbol şi mit, poetica fragmentarităţii, universalismul etc. Influenţa lui Novalis asupra unor poeţi precum Baudelaire, Mallarmé sau Breton este indiscutabilă. Ultima parte a cărţii e dedicată lui Hölderlin şi unor poeţi afini, precum Trakl, Rilke sau Celan. Este subliniat, cu îndreptăţire, efortul lui Hölderlin de a depăşi orice convenţie, prin anularea dialecticii subiect-obiect şi de rezolvare a crizei existenţiale prin recursul la beneficiile poeticităţii. „Devenirea în tăcere” e sintagma care tutelează lirica lui Hölderlin, dezvoltând o nouă relaţionare a eului cu lumea, o repoziţionare a conştiinţei umane în faţa universului, marcată de reducţia la solitudine şi de retragere în spaţiul tăcerii, paradigmă ontică ce resemantizează asumarea gnoseologică a existenţei.

Volumul Comparatism şi germanistică (2008) reuneşte studii si eseuri care circumscriu relaţia dintre cele două concepte, plasându-se un accent apăsat asupra noii paradigme unificatoare intitulată semnificativ „germanistica interculturală”. Sunt aşezate în prim-plan analize dense, nuanţate, consacrate scriitorilor germani mai vechi şi mai noi sau unor probleme de estetică a creaţiei şi receptării. Demne de interes sunt perspectivele deschise de investigarea fenomenologiei faustice în hermeneutica lui Ernst Bloch şi Constantin Noica, precum şi explorările subtile ale operei lui Lucian Blaga, în context german, ca şi cele consacrate lui Heidegger şi avatarurilor biografiei sale politice. Cartea este, în fapt, întâlnirea fericită a comparatismului ideilor cu estetica şi filosofia, dimensiuni unificate de un stil critic riguros, lipsit însă de pedanterie, erudit şi atent la nuanţele textului, dar şi la amplitudinea unor teme majore ale culturii şi literaturii universale.

O carte remarcabilă, densă, cu ilustrări şi argumente convingătoare şi cu o armătură teoretică redutabilă este Literatura comparată la turnanta ultimului secol. Anxietăţi, paradigme, metode (Editura Univers, 2016). Autorul rezumă, aici, dificultăţile, aporiile şi ambiguităţile pe care literatura comparată, ca disciplină autonomă, le-a suferit de-a lungul unei perioade din care nu au lipsit incriminările, polemicile sau impreciziile metodologice, care au marcat această ştiinţă „anxiogenică” (Charles Bernheimer). Capitolele cărţii (Conceptul goethean de „Weltliteratur” şi evoluţia sa în modernitate, Comparaţia, un excurs metodologic, Imagologia comparată şi studiile europene. Orientări actuale, Teoria receptării şi a influenţei, Traducerea literară) demonstrează din plin substanţa conceptuală, relevanţa sintetică, dar şi deschiderea metodologică sau vocaţia aplicativă a comparatistului Vasile Voia, care militează cu fermitate, pe urmele unor teoreticieni ca Wellek, Etiemble, Harold Bloom sau Peter Brooks pentru „menţinerea canonului tradiţional occidental şi a esteticului ca valoare primordială a operei literare”. Desigur, cartea profesorului Vasile Voia înregistrează, pe de o parte, fluiditatea, limitările, tendinţele şi metamorfozele comparatismului contemporan şi, pe de altă parte, sugerează capacitatea disciplinei de a-şi regândi şi refuncţionaliza fizionomia conceptuală, de a se reinventa din perspectiva dimensiunii lingvistice, prin apelul la mecanismele scriiturii şi ale literarităţii: „Literatura comparată nu este un obiect de studiu reificabil decât prin afilierea ei la alte discipline, antropologia sau studiile culturale, ştiinţe care nu dispun de instrumentarul adecvat analizei specificului literaturii ca eveniment al limbajului. Literatura comparată se defineşte din interiorul ştiinţei literaturii”. Exigenţa transgresării frontierelor mai mult sau mai puţin arbitrare ale fenomenelor literare, amplitudinea relaţiilor, glisărilor şi mutaţiilor canonice, într-o cultură supusă tot mai mult exigenţelor globalizării fac parte, în fond, din arealul redefinirii statutului literaturii comparate, cu toate reverberaţiile, articulările şi dezvoltările sale.

Avatarurile literaturii comparate, articulările conceptului de Weltliteratur, cu zvonul polemic ce a însoţit-o, racordurile diacronice şi evoluţia sa în contextul modernităţii, toate acestea articulează o bună parte din demersul lui Vasile Voia, cercetător atent şi al resurselor comparatismului românesc (de la Ion Heliade-Rădulescu, la Tudor Vianu şi Adrian Marino), dar şi al deschiderilor novatoare din perimetrul postmodernismului (Homi Bhabha, Gayatri Chakravorty Spivak). Foarte consistent este capitolul consacrat imagologiei, unde se reface demersul lui Hugo Dyserinck, în viziunea căruia literatura comparată şi studiile imagologice au menirea de a contribui la elaborarea unei cercetări europene de autentic suflu unificator (Europaforschung). În privinţa teoriei receptării şi a influenţei, Vasile Voia valorifică angrenajele conceptuale ale celor mai importanţi teoreticieni contemporani (Harold Bloom, Wellek, Yves Chevrel), investigând, cu rigoare şi eficienţă metodologică relaţia paradoxală şi insuficient cercetată încă, între influenţă şi receptare. Relevante în mare măsură sunt şi paginile consacrate traducerii literare şi traductologiei, în care sunt operate disocieri şi nuanţări importante, pe urmele unor cercetători ca Itamar Evan-Zohar, Daniel Henri Pageaux, Walter Benjamin sau Peter Zima. În opinia noastră, un unghi de percepţie a traducerii de tip fenomenologic este cel mai în măsură să situeze traducerea în mod optim în contextul cultural şi sociolingvistic generator de semnificaţii multiple. Concepte precum cel de „sincronie”, de „adaptabilitate”, „identitate”, „alteritate”, „pluralism” trebuie să fie asumate şi valorificate critic pentru a se putea descifra particularităţile „situaţiilor de traducere” care necesită o anume „reacţie de adaptare”, dar şi de comprehensiune, după cum solicită şi o sincronizare, necesară, cu „atmosfera epocii”. Traducerea, cu rolul său de mediator între situaţii de comunicare interculturală, este, în fond, o formă de comuniune între structuri culturale particulare, o modalitate de liant şi, totodată, un factor unificator şi globalizant.

Binevenite şi eficiente, transcrise într-un stil seducător şi precis, reflecţiile profesorului Vasile Voia despre metamorfozele comparatismului se constituie într-o sinteză teoretică şi aplicativă de certă importanţă, prin care este redată harta conceptuală a unui univers în continuu dinamism, cu glisări şi reaşezări permanente.

Bibliografie selectivă

Ovidiu Mureşan, în „Steaua”, nr. 10, 1981; Marion Schuller, în „Echinocțiu”, nr. 7-9, 1997; Andrada Fătu Tutoveanu, în „Studii literare”, nr. 5, 2002-2003; Clujeni ai secolului XX. Dicţionar esenţial, 2000;  Diana Adamek, Transilvania şi verile cu polen, 2002; Mircea Popa, în „Adevărul de Cluj”, nr.6, 2003; Corin Braga, în „Steaua”, nr. 6, 2003; Ion Simuţ, în „Familia”, nr.10, 2003; Iulian Boldea, Aproximaţii, 2010; Călina Părău, în „Steaua”, nr.10, 2016; Irina Petraş, în „România literară”, nr. 50, 2016; Constantina Raveca Buleu, în „Contemporanul. Ideea europeană”, nr. 11, 2016.

 

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 157-159]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s