Vasile IGNA
Se uită tot timpul
Dar nu pune întrebări
corzile vocii sale sunt acuzate
de uscăciune
de parcă universul întreg ar
fi dependent de ploaia lor
de vrajba dintre plus și minus.
Învîrte-l, Meștere, în jurul
axului său
și fă-l să vadă ceea ce
vede toată lumea.
Și fă-l să nu-i fie frică
de nebunie
spune-i că ea mișcă stelele
și lumea
că ea e mașina zburătoare
cu care se deplasează îngerii
și că nimic, dar nimic, din ceea ce
visează ei
nu se împlinește.
Fă-l să poată vorbi
nu-l lăsa în capcana privitului
sufletul lui e o fântână
aproape secată
o cursă în care nu s-a prins
niciodată nimic
nici o vietate n-a fost
strivită de dinții ei
e opera lui capitală.
Telescopul lui Newton
El vedea mai multe pericole
decât stelele binare
de pildă febra de peste 42°C
delta spitalelor în care se varsă
mii de râuri nămoloase
ciumații agonizând la
poarta Universității,
lumina despicându-se ca
un fir de lână galactică.
Gra-vi-tas, gra-vi-tas silabisea
în timp ce număra până la 2060
și privea cum elefantului din încăpere
îi creșteau aripi de plumb
cum treceau pe sub geamul său
fete ce aveau să rămână
veșnic virgine.
O,
calculase că trupul său
avea să aibă aceeași massă
și sub lespedea
de la Westminster
și că un om singur
putea să strige la fel de tare
ca o mulțime disperată.
O,
sfera era departe de a fi perfectă
pe cât de tare creștea distanța
pe atât de tare creștea viteza
orice ar fi făcut
foaia pe care scria avea
tot patru margini
oglinda lui metalică
reflecta mereu aceleași granițe
nebuloase
revenea mereu în același punct
poate prea aproape
poate prea departe
el era un om foarte ocupat
nu știa dacă ceea ce scria era
o afirmație sau o definiție.
Ar fi putut să nu pună nimic la inimă
însă lentila ochiului său era mereu aburită
îi răsărise o aureolă deasupra creștetului
un cerc subțire de cifre și litere suprapuse
prin care nu se mai vedea decât marginea
Cerului.
Genealogie
Priceputule, dintre toți ești
cel mai neînsemnat, din toate
numele ai păstrat doar începutul,
rădăcina ce întrece coroana
și întunecatul păinjeniș
al liberienelor.
Axion Estì,
vrednic ești și
vălurit ești ca o Mare,
fierbinte ești ca o picătură
din craterul ochiului.
De acolo se îndreaptă
spre tine drumurile
de piatră și potecile rânduite
de zborul rândunicii.
Și de războaiele fratricide
ale vântului.
Gogi și magogi
țînțari și morlaci
Priceputule în toate
graiurile
Piccolomini și Gritti
al limbii
fârtate al hoților ești
mire neînduplecat ești
ce lasă grea o oștire
de fantasme.
Tu, ce nu mai vorbești
în limbi,
ce limbi vorbești
cu ce cuvânt pecetluiești
proaspătul mormânt al
sensului ?
Lampa fermecată
Dacă tot ce atingea
se transforma în aur
înseamnă că l-a întâlnit
pe Midas
în tramvaiul 101 între
Mănăștur și Gară
acolo unde liniile ferate se
întâlnesc și formează un
triunghi cu baza în Cer.
Și că fiecare avea fizica lui
propriile particule elementare
dar doar trei sacre
dimensiuni ale spațiului.
Ar mai rămâne puțin loc
pentru o lampă fermecată
o mică stea cu buzunarele rupte
care să lumineze câteva coincidențe
și foarte multe necunoscute.
Unele l-ar putea duce spre
o capitulare condiționată.
O, dar aceea era o lumină de crepuscul
un cuvânt fără plural
o lampă care clipea intermitent
asemenea oglinzii unui far îndepărtat
văzut de pe puntea
unui vapor în derivă.
Și deodată haosul devenea
predictibil
și duhul lui se strecura înafară
și mâna lui fără degete îi arăta drumul
și-i descria cu litere ascuțite
primejdiile
și-i plămădea o gramatică nouă
una a cărei sămânță
nu fusese încă descoperită.
Silogism
E prea multă lume în jur
niciodată n-am știut să apreciez
această evidență
devenită brusc stânjenitoare.
Am dormit oare atât de mult încât
visele mele s-au insinuat printre
firimiturile pâinii cea de toate zilele?
Aproape că nu mă mai
satur privindu-le
cu toate că ochiul meu vede
dinăuntru dintr-o groapă
abia săpată
pe cont propriu
dar cu plata mereu amânată.
Cât de mult te iubesc
o
cât de mult visez buzele tale
sânii coapsele valurile electrice
ale părului anunțând o furtună
cu urmări fericite.
Cu siguranță merg într-o
direcție greșită
dar am ales-o dintr-un milion
de posibilități
și acest lucru
mi-e de ajuns
pentru a scrie că
limba mea poate spune orice
dar nimic despre consecințele
cuvintelor sale.
(din volumul Vorbitul în limbi)
***
Monica ROHAN
Rumoare
Deasupra cenușii
ploaia țâșnise din arcul solstițiului
Umbra săgeților, întruna, de-atunci
se scufundă în mare,
în câmpia arsă cresc dinții câinelui singuratic,
vrejuri de sticlă neagră apucă inima
și gâtul cuvintelor într-o cingătoare
Mi-e sete de-atunci
și-un vuiet continuu în labirintul din craniu
sub casca de fier
unde fluturii diafani ai zăpezii
cu șase aripi cenușii mătură aburul
în urma sufletului.
Într-o limbă uitată
Am pornit în zori după urmele
animalelor nopții,
vulpea lunii m-a ademenit întâi
cu lunaticul ei poem ca o chiciură dantelată
era voalul amirositor al miresei
țesut din raze astrale și picuri vii
botul ei iscodea sunete vechi
într-o zăpadă bătrână,
din vânătaia fiecărui popas
răsărea o sferă verzuie
ca o mărgea de jad
la gâtul metaforei,
știam că nu voi ajunge să înțeleg,
nici drumul să-l țin
după pașii mărunți ai cuvintelor,
primăvara-mi va fi și mai greu
în iarba cuneiformă să deslușesc
urmele vreunui poem.
Sfărâmarea
Zornăitoare cârduri de neliniști
coroană strânsă menghină grunjoasă
în duhul pietrei mă caut
și-i atâta durere sub călușul spintecător
apa de apă se rupe
focul din astrul înghețat îmi va tăia calea
nici un ecou în inima oarbă
abisul aspiră stele însângerate
împroașcă lumina cu organele suferinței
genunchi nu mai am
slută și mută
în duhul pietrei îmi alin sfărâmarea.
Destrămări
Cuvintele lor îmi crestează inima –
de-acolo va curge firicelul de viață,
o infuzie amară
în care prea mult au zăbovit
spaima și plantele îndoielii,
Dar acum nu-mi mai e frică
voi deșira corpul meu ca pe-o gogoașă de mătase
părul de ață o să-l destram,
Țeasta sub care palpită sâmburele piramidal
e atât de subțire încât pieile lunii
răsfoiesc luminișul cărții nescrise
acolo e vatra unde nervurile focului alb
au plantat grădini de cuvinte,
Voi desface spinii, frunzele tatuate,
corolele sinucigașe, amarele rădăcini.
Cuvintele lor cu incizii pedante
separă metalele sângelui meu
eliberează lumina –
un firicel de viață
o cărare subțire.
Luminiș
În zarea minții zăresc
zariștea viorie, poiana
încrustată cu brândușele timpurii
Laptele de mătase umple urmele ciutelor
decupează ochi dulci
cu gene de romaniță
Am trecut prin vederea aceasta
și s-a răsturnat vremea cu gura în jos
ca un pahar gol
cu setea tuturor băutorilor săi
de-a lungul aceleiași singurătăți
Cerul retezat în dreptul poienii
foarte jos, sorbind răsuflarea
ierburilor asudate,
laptele mătăsos al dimineților –
La o masă lungă
și încă aburind
ațipește
copilăria.
Alungarea
Bate un vânt subțire
îmi alungă pașii
zidurile moi se dau la o parte
mângâietoare ca aerul
resemnate ca o provincie supusă
mocnind aburii vicleniei.
Pașii s-ar întoarce
de nu s-ar înnopta atât de curând
și dacă zidurile n-ar fi îndărătnice
și ca o provincie cucerită
expulzându-mă
cetatea de azi nu mă mai recunoaște.
Bate un vânt tăios
biciuiește zidurile neînduplecate
urmele pașilor nu se mai văd
numai urmele înțepenite ale frigului.
Marea lacrimă bătrână
Erupțiile acestei spaime
în fața cuvintelor
ca și cum în pragul de granit al templului
săgețile razei strigară
și „nu!”, nu voi opri scânteile
disipate în marea aceasta
ca o iarbă cosită
plină de sângele rece
al ierboaselor vietăți
Pielea mea albă înțepată mărunt
cu ace solare
încă viu pergamentul uscat
albinele-adună pulbere de grafit
Spaima sublimă
grotescul său grațios
miriapodul de chihlimbar
imersat într-o lacrimă (azurie).
Puține vorbe
Nu-mi cereți să leg două vorbe
că voi dezlega trei
și-astfel un tango s-o-nchega
numai din dantelării șubrezite
ca o tufă de trandafiri subțiri
cu spuma petalelor sfâșiată
în vântul serii verii.
De-mi veți cere pe estradă să viu
viu nu voi ajunge
fiindcă discursul uns cu saschiu
zgârie inimii mănoasa lucrare
smulge impresii
împunge
și nu-i agreabil
la arătare.
***
Lucia CUCIUREANU
(comarnic și apă vie)
2 martie ’71
e ziua în care m-ai întrebat ce cred eu despre
dragoste.
m-am gândit la freud și ți-am trântit-o
l’amour, je n’en parle jamais,
je le fais.
am avut noroc
numele marchizei îți era necunoscut
mi-ai plâns de milă.
eu eram în plină poză, știi tu,
la mine seducția e o artă altfel.
oare feministele ce au pe suflet?
rațiune, cred.
sunt ani de când n-am luat
micul dejun cu el.
orașul e mare, are bulevarde și o singură străduță.
exact cea pe care locuiesc.
ai observat că pe măsură ce orașul devine tot mai mare,
lumea devine tot mai mică?
și ca dânsa suntem noi.
nu te neliniști. clișeul e clar pentru toți: viața merge înainte
ca un ceas elvețian pe care, uneori, îți vine să-l dai
de pereți.
făceam autostopul la bușteni
în camionul care scrâșnea din frâne.
mă țineai de mână.
la comarnic era să ne prăvălim
în prăpastia timpului.
mirosea a benzină prost rafinată.
ascultam janis joplin
și nu aveam curajul să ieșim din vis.
era kozmic blues.
(jurăminte)
(de ce?)
septembrie ’71
tu
și cu mine
am promis să nu îmbătrânim niciodată.
să nu ne spunem adio.
simplu spus, să nu ne despărțim.
și toate astea pentru nicicând și
pentru că am fumat prima țigară în podul internatului
de pe ceaikovski
primul vin roșu în curtea de pe republicii
aveam standarde înalte din noaptea iguanei
și o stea undeva pe calea lactee care semăna
cu sânișorii tari și cruzi ca o friptură în sânge.
îi purtam amândouă de parcă eram spioane.
pentru că în camera noastră mirosea a mosc
și scorțișoară.
(de ce? iată o taină pe care încă n-am dezlegat-o)
pentru că mi-ai spus
tu n-ai să fii a unui bărbat
aflasem dintr-o carte bpt
că bărbații adevărați sunt rari (așa se spune când nu există. de ce?)
și mutanții se lasă așteptați (din nou, de ce?)
pentru zilele în care m-ai chinuit
cu foarte multe secrete
pe care nu le poți încredința hârtiei.
în același timp ne prindeau zorile pe sonatele lui beethoven.
pentru poemele pe care le-am citit încrucișat
și felul tău de a privi lucrurile absolut mici
vânt, dumbrăvi, şi optsprezece ani …
strada cu salcâmi sau castani,
te aplaudam și-ți mângâiam sfârcurile și tu mie
și spuneai
fată cu mijloc de violină,
unde-i cartea noastră de latină,
mâzgălită, printre ablative,
cu distihuri șchioape şi naive?
interveneam eu
hei, dumbrăvi de vise şi castani,
vând nisip şi optsprezece ani…
și chiar era războiul din ’54 mihu dragomir
pentru că mi-ai cusut rochița cu măceșe culese și uscate de tine.
a intrat la apă pe sârma nepotrivită din curtea vilei căprioara.
pentru că nu înțelegeam nimic din structuraliști
saussure și genette
semnificant și semnificat
ne preocupa răspunsul la întrebarea
oare se poate muri din dragoste?
și apoi venea uluitoarea
de ce?
pentru că visam să lucrăm într-un șantier, să purtăm bocanci grei,
din cauza romanelor rusești
și a pieselor de teatru utilizate de tvr.
în proiectare ne simțeam minunate.
pentru că nimeni nu se parfuma atunci
cu chant de mer.
(grozav, grozav)
probabil în ’69, vara
rochia de dantelă albă
flutură pe țărm ca o aripă.
nimic neobișnuit pentru o brigantină.
dacă m-ar întreba cineva
ce culoare avea cămașa
(învelișul acela apretat pentru un bărbat singur)
n-aș ezita nicio clipă,
era roșie. ca peștii flămânzi, un fel de piranha
civilizați, ușor de stânga,
ne ciuguleau amprentele din palmă.
când făceam piruete subacvatice
cerul devenea un montagne russe fără arc,
noi ne învârteam amețiți de lăuntric,
perlele își scriau testamentul pentru mama scoică.
doar nisipul era mai fierbinte, ca într-o gripă ușoară.
știu că eram hipnotizată
de privirea nespus de albastră. privirea era nespusă, de fapt.
un pescăruș în frac țipă deasupra. și ce dacă?
mă gândesc intens să decupez detaliile.
un colaj cu multe lucruri e necesar.
în fine
soarele era gol pușcă și ud la cinci dimineața,
noi tocmai ieșeam din valuri.
să fi fost el the great gatsby?
nici acum nu-mi dau bine seama.
și nici nu-mi bat capul pentru că
apoi te-am cunoscut pe tine ilenuș.
grozav, grozav.
(@ o cutie mare)
e timpul trecut
în care păstrez cenușa rămasă.
mici flash-uri disparate.
@ un ceas care ticăie firav
după treizeci de ani.
@ bilețelele pe care mi le trimiteai
în orele de meditații din clasa
improvizată de pe ceaikovski
@ un abțibild cu lacul roșu
pe care mi l-ai cumpărat
de la un ungur cu tarabă verde (ioji bacsi).
ne-am plimbat cu barca printre jaloane
și tu spuneai pot afla cine a fost înghițit de ape.
povestea a continuat în cămin.
eu știu să citesc
ce tu nu reușeai să scrii.
@ o mănușă desperecheată.
cealaltă căzuse în gol.
pe stradă se aude încă foșnetul ei.
într-o zi voi merge pe urmele noastre
o voi găsi.
visătorii găsesc mereu obiectele pierdute.
@ trei discuri imperiale cu wagner.
pe muzica lui fumam eroic.
nici poeziile patriotice nici cursurile
de socialism nici montajele de la tvr
nu ne umpleau piepturile cu demnitate.
poate era și de la tutunul prost.
@ un portret în creion unde nu mă recunosc
plus o floare-de-colț presată
de cel mai mare buldozer din lume. unul galben.
@ două bilete pentru deșertul roșu
care era în alb-negru.
@ o fotografie cu monica vitti (o adoram)
@ un teanc de scrisori fără panglică.
fiecare ascunde o comoară mică
le-am citit de-atâtea ori
încât le știu pe dinafară.
una singură s-a oprit la fraza
am ceva important să-ți spun
senzația aceea de cosmonaut din ’65
când în față se deschide o prăpastie
rămâi suspendat nu mai respiri
nu știi pentru cât timp
apoi auzi bufnitura direct în inimă
destinul ne știa doar împreună
@ ce facem acum?
(portret în contre-jour)
martie 2016
piticotul dintr-a șasea de la regina maria
îmi scrie pe facebook
mi-e dor de dvs, doamnă
și mie, claudiu, și mie
am luat cambrige-ul.
stăpânesc perfect
partitura despre școală și copii.
îi știu pe toți din primul sfert de oră.
după nume și prenume. e un defect.
pe vremuri făceam harta satului
cu toți locuitorii și scriam acolo stă grigore lângă plopul lovit
acolo tanti ralița cu ghițișor și fiul vasile. au o cruce la poartă
unde a murit ioanea de la vinit. un fel de carte de telefoane.
cu memoria aceasta îi pun pe gânduri
le tulbură penița și încălzește cuvântul.
acum vreau să-l dau gata pe claudiu
chiar de-ar fi să las povestea neterminată. compunere despre altfel.
cea mai bună profesoară a mea este curajoasă și plină de viață.
este o femeie frumoasă înaltă cu părul scurt
castaniu și ochii căprui.
poartă cercei și haine elegante pentru vârsta ei
chiar dacă nu știu ce vârstă are
dar e ca mătușă-mea de la peregu mare.
poartă bijuterii strigătoare dar șic.
este foarte inteligentă și predă foarte bine.
de fiecare dată când ne ascultă
ne lasă să repetăm înainte. de parcă ar ști că nu prea știm.
este foarte înțelegătoare.
facem multe prostii despre care nu pot să scriu aici.
dar nu ne ceartă.
dacă nu înțelegem ceva ne explică răbdătoare.
poartă ochelari și se machiază.
toți copiii o respectăm și o iubim. eu mai mult.
este o persoană interesantă. cred că mă voi căsători cu
doamna de română.
îl văd că tace și nu crede.
dar lucrarea a rămas la mine, zice clau.
cum să-i spun că o știu pe de rost.
rost cu rost
(boston înseamnă ceva, zahă)
de curând
intru în mall înfofolită. afară frig și griji.
zaharia (pe numele lui adevărat călin) îmi zâmbește.
amândoi știm că e o poreclă venită de undeva.
nu ne amintim.
îmi cere ajutor încă o dată
mama lui e supărată din senin
nimeni din neamul nostru
nu poartă numele acesta.
ochii lui zahă au cearcăne și o privire încrâncenată
părul zburlit bate câmpii.
maria e cu gândul în altă parte
îmi vine să-i spun (dar n-o fac)
lasă-mi mie locul tău.
zahă vrea o lume cu păsări și pești.
la prânz ar fi bună o clătită rotundă cu dulceață.
pământul cu oameni are găuri negre în oameni.
nu-l mai interesează
grămezile de semințe urât mirositoare – frumosul cotropit de urât
adevărul și dreptatea (cuvinte mari)
stau zăvorâte în peștera din munții gurghiului.
știu sigur, am tăiat acolo două gratii, la a treia mi s-a rupt bomfaierul.
nu înțeleg de ce domnul director
ia salariu mai mare decât dumneavoastră
eu v-aș face șefa copiilor.
îl mângâi pe cap fără să știe.
mi-ar plăcea să-l știu vesel
împăcat cu lumea mare.
(aici am și eu probleme, cred că-s mari)
odată am visat că puneam stegulețe
cu numele zahă
pe arborii dintr-o grădină din boston,
cu multe vrăbii. păsăret vorbăreț.
doamna maria a venit cu ochii triști dimineața următoare,
călin nu mai este bine în boston. copiii lui încep să fie bine.
la bac îmi oferise un buchet de trandafiri
aranjați pe culori și sentimente (așa mi-a zis)
dacă își punea o dorință
știa că se va împlini. zahă e singurul tip din viața mea
care a știut ce și cum.
când privesc spre cer, spun, salut, zahă, salut.
***
Ioan BARB
my love olivetti
mi-am adus aminte de primele noastre zile împreună
azi îmi par desuete
în alb și negru
înrămate în minte printre alte nimicuri
poate nici nu am fost noi
nici zilele vechi nici mașina de scris olivetti
– bătea grațios opt ore pe zi fără pauză de masă
în garsoniera de la mansarda albă
locuiam toți împreună
conspiram cu aerul rarefiat
o admiram amândoi mereu veselă
deși era atât de uzată
ca o păpușă alintată de trei generații
îmi sugera jovială încă
cele mai frumoase poeme de dragoste
le dizolvam noaptea în paharul cu votcă
și uitam nebuloasa țesută în jurul tău
dar ea
mașina de scris olivetti
nu avea niciodată pierderi de memorie
sau căderi de imaginație
îmi reinventa zilnic pe hârtie alt chip
scria cu fumul reactoarelor pe cerul de sub pleoape
simțeam cum uneori viața încă ningea
pe umerii noștri ne învelea în alt prezent
deși ne îmbăta trecutul turnat în paharul ei cu filigran
până când ne pierdeam amețiți respirația
și auzeam cum ne certau gândurile tocite sub alte ninsori
ideile mascate de fardul literelor de plumb
țăcănitul zilelor fără șir
bătute pe pagini îngălbenite într-o carte
însă noi dormeam cuibăriți în trupuri
eram iar soldați uitați în corturi
mereu absenți în acest ascunziș
ne răscoleau la fiecare respirație
amintiri pe care le-au trăit alți îndrăgostiți
conspirația
iarna nu-și scosese încă trupul
din așternuturi
lenevea amețită de vinul nou
ce aburea deasupra viilor
pe străzi apăruseră patrule
milițieni și voluntari ai gărzilor patriotice
le atârnau la umăr pistoale kalașnikov
sub privirile lor incolore fumegam
ca un muc de țigară aproape stins
dar noi nu eram singuri și eram mulți
în piața roșie ne semnalizam cu câte un surâs
când treceam unii pe lângă alții
elevatoarele dimineții ne aspirau praful decepțiilor
chiar dacă zâmbetul hâd al orașului
ascundea carii
se auzeau cum rodeau acel prezent
căutam printre tufele desfrunzite de iasomie
câteva urme de ființă umană
așteptam clipa când pe cerul de sulf
se ridica un nou soare roșu
– mi-e teamă și azi după atâția ani
de fotografiile în alb și negru
cu bărbați înarmați până-n dinți
de ochii lor care nu știau să mângâie
pândind încă de sub caschetele sobre
un semn de la popota mobilă
de atunci
mă trezesc întotdeauna cu teamă
mirat că sunt în fiecare dimineață alt copil
învăț primii pași
trec cătinel prin mlaștina de sub tâmple
și mă revolt gângurind
silabisesc îngerelul
da-ți-mi și mie pis-toa-le ka-laș-ni-kov
să îm-pușc tre-mu-rul se-rii
sub ce-rul îm-băl-să-mat
ka-laș-ni-kov ka-laș-ni-kov
dacă mâine ar fi cădere/ veștede degete m-ar strivi
și miezul meu ar începe să curgă ușor
– pune-mi în cale o piatră
de care să mă izbesc să-mi încetinească alunecarea
deși în pântecul plin ascunse-mi sunt zilele
uimite gândurile rebele șoaptele
ca rochia ta de duminică
pierdută deasupra genunchilor
incitând adunarea sfinților
ce liniște a fost la început
uimiți și goi stăteam
și nu știam de închisoare
sau de veșminte
nici o ispită nu ne stârnea adâncurile
acum prin hainele rebele curgem ușor
pune-mi în cale o rădăcină din copilărie
să nu alunec în neființă
să o ocolesc cu o îmbrățișare
poate cel din urmă dar
să-mi regăsesc umilința strălucind
și degete veștede luminând pleoapele
aceluia ce trăiește asfințind
dincolo de linie
ca și când și-ar continua existența și după moarte
străbătând din poveste în poveste
intră în mintea mea
îmi despică scăfârlia ca pe un bostan
dar cedează greu
rămâne doar o crăpătură prin care
își vâră capul un vrej
scrutează atent și constată că e bine afară
se strecoară cu grijă și se agață de trecut
se cațără pe el – o schelă dintr-un schelet calcinat
mă privește de sus cum alerg dincolo de linia ferată
încă mai trece un tren întârziat
acarul e foarte bătrân i-au înțepenit și lui gândurile
de-abia își poate ridica mâinile cu felinarul aproape stins
semnalizând trecerea acceleratului de 20 de 30 de 50 de ani
dar nu-și dezlipește degetele de pe felinarul afumat
– cu ultimele puteri
se apropie târșindu-și picioarele
se uită prin crăpătura din scăfârlia mea
devastată ca interiorul unui vagon de marfă
își strecoară înăuntru capul apoi trunchiul
intră de tot în capul meu și se așază pe mintea mea
extensibilă în formă de canapea
se face mic mic cât un prunc și adoarme
visează un felinar pâlpâind dincolo de linie
în depărtare căsuțe albe tremură întinse pe o colină
par niște poșete din mușama albă
decupată de pe bancheta orizontului
care ne trece prin ochi devreme
întotdeauna devreme
oprește la semnal dincolo de linie
așteaptă
– la gara dimineața
***
Ioan ȘERBU
am fost totdeauna mai deștept decât ceilalți
la 4 ani știam să citesc și-l ajutam și pe frate-meu mai mare care avea astm și poate de aia
am și o poză de atunci călare pe tricicletă cu privire sceptică mie mi-e foarte dragă poza
nu m-am decupat
în grup se vede mai bine contrastul
la școală am constatat că n-au ce să mă-nvețe am luat note bune numai ca să stric planurile tocilarelor moarte după coroniță
când credeau c-au pus mâna pe premiu hop apăream eu și li-l suflam an după an mamă ce-au mai plâns
de dragul alor mei am intrat la cel mai bun liceu din oraș faptul că era singurul nu-i scade cu nimic din prestanță
după un an m-am plictisit am intrat la un alt liceu super mai bun acuma l-au desființat
în facultate n-am avut nici o restanță ce m-au mai invidiat
le-am promis că la licență voi fi primul sub linie și cu faza asta mi-am făcut o mulțime de prieteni
după care m-au repartizat într-un oraș cochet la buget și jobul ăla era chiar spectaculos și banii ok și un șef finuț cum să nu apreciezi toate astea
și apoi am lucrat într-un bar care s-a desființat
și într-unul din care m-au dat afară și în sfârșit
într-unul care s-a desființat în timp ce mă dădeau afară
iar coincidența asta mi-am spus e semnul ăla de la care în viața cuiva
mai ales dacă e vorba de un ins special
se schimbă gusturile barurilor
și insul dotat ar trebui să-și găsească
un job spectaculos cu bani ok și un șef finuț
care să nu-l streseze dacă tipul ar avea chef să scrie un text
pe care să-l citească într-un bar cochet
și chiar ar face-o dacă n-ar fi prea deștept pentru asta
înecatul
cândva eram pe malul oltului la un grătar cum se face
și unu cu o barcă se răstoarnă
după care înoată cam haotic până la o bucată de beton din mijlocul râului
pusă parcă pentru el acolo
se agață de ea și rămâne așa o vreme
de la alte grătare îl întrebau dacă stă confortabil
poate îl ia somnul și-i trebuie o pernă
mă gândeam că ăia sunt genul care după
vor spune că au fost șocați dar n-au putut face nimic
dar eu desigur
sun la 112
alerg la o magazie cu bărci
încuiată
conduc, deși băut
până la hidrocentrala din apropiere
că se-neacă unu
e rudă de-a ta?
nu e
n-avem bărci
și cu asta șansele de-a deveni erou local
pentru care-mi făcusem deja-n minte discurs
în timp ce conduceam
scad dramatic
ajunge până la urmă poliția și-l scoate
urma să-i iau numărul de telefon
nu să-l sun ci doar să-l am acolo-n memorie
salvat cu „înecatul”
ca să mă bucur de câte ori îmi trece degetul
peste numele lui
când ne liniștim se apropie de noi un cioban
înecatul era slugă la stâna lui
era handicapat mintal și n-avea labele picioarelor
de data asta n-o să-l mai bată
da era mai bine dacă-l lăsam dracului
să se ducă cu apa
ce nu mai poți acum
după ce pleacă trenul deschidem ușa vagonului
ne-așezăm pe scară și lăsăm picioarele să ne fluture
printre frunze
povestim despre ce n-am reușit să facem vara asta
sticla goală se face țăndări de primul stâlp
tot țăndări ne facem și noi până la destinație
unii ne-njură c-aruncăm în ei cu scaieții de pe adidași
înjurăm și noi aprindem țigări
aprindem scrisoarea-n care sunt refuzat politicos
de-a lungul a trei pagini
deși am multe calități și-un suflet nuștiucum
înainte să cobor deschid gura să mai spun ceva
dar înțeleg că nu e nevoie și momentul ăsta
oricât am încerca noi să-l repetăm peste ani
nu ne mai iese
așa că trec strada spre stația de autobuz
și atâta liniște câtă găsesc în privirea unuia
întins în mijlocul drumului
nu mai văd multă vreme
moartea lui nea vasile
bogații n-au voie să moară
ei n-au prostată sau colon
totuși ieri s-a dus nea vasile
de cancer
nea vasile care mereu îmi bloca garajul
cu mercedesul
a lăsat farmaciile și ferma
pe mâna avocaților
și s-a curățat stârnind panică în rândul vecinilor
chiar și petrică
depanator salopetă 40+
mi-a zis cu satisfacție
că boala nu alege după buzunar
și el mai degrabă și-ar pune
capul liniștit pe pernă
decât perna albă pe cap
petrică știa: pe lângă cancer
bogații mai fac și sinucidere
prin aruncare în piscina goală și
rupere de coloană
ori asta nu se compară cu o slabă
durere de spate a lui petrică
care nu invidiază pe nimeni
nici măcar pe ăia cu loc de parcare plătit
pentru că de azi are și el locșorul lui
în fața garajului meu
unde parca nea vasile
prietena dintr-a șaptea
o tipă mă-ntreabă pe net ce mai fac
e prima mea prietenă de printr-a șaptea
stăteam atunci într-un fel de diagonală în bănci
ea în stânga spate pe rândul de la geam eu pe cel din mijloc
și făcuserăm un cod al privirilor
cine-și ferea primul ochii
trebuia să ridice mâna să răspundă
în două zile mi-am stricat media la patru materii
în a treia și-a rupt piciorul în cadă
și restul trimestrului am visat-o goală cu piciorul în ghips
sexy cum n-ar fi fost niciodată în realitate
mult timp după aceea am încercat să retrăiesc sentimentul
dar dintre următoarele prietene
niciuna n-a vrut să-și rupă piciorul pentru mine
nici măcar o entorsă
i-am răspuns că fac bine
la mulți ani
nu mai știu câți ani au trecut
de când i-am urat unui prieten prin sms
sărbători tragice
și el mi-a răspuns că de sărbători nu se trimit texte din ăstea
de obicei ți se dorește ce n-ai
sau măcar se spune simplu la mulți ani
dar eu îi urasem lui văru-meu la mulți ani c-un an înainte
și-n drum spre italia un camion
i-a rupt motocicleta-n două
și-nainte să-l aducă-n țară
i-au lipit la loc urechile
smulse odată cu casca
lui taică-su, unchiu-meu
unu i-a îndoit bicicleta
și pe el l-a zburat în șanț
exact de ziua lui
și chiar dacă nu sunt toate exemplele cu morți
că am mai urat și sănătate și sărbătoritul
a făcut diaree
nu trebuie decât două sau trei coincidențe din ăstea
ca să te fută la cap să te facă să
taci din gură să nu mai dorești nimănui nimic
și doar când nu te mai poți abține
și cineva îți împinge microfonul în față
să-i spui miresei
sper c-o să divorțați
cu cele mai bune intenții
[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 52-62]
FRLIUCITĂRI !!!