Poeme de Vasile Igna, Monica Rohan, Lucia Cuciureanu, Ioan Barb și Ioan Șerbu

Vasile IGNA

foto vasile igna 2016

 

Se uită tot timpul

Dar nu pune întrebări

corzile vocii sale sunt acuzate

de uscăciune

de parcă universul întreg ar

fi dependent de ploaia lor

de vrajba dintre plus și minus.

Învîrte-l, Meștere, în jurul

axului său

și fă-l să vadă ceea ce

vede toată lumea.

Și fă-l să nu-i fie frică

de nebunie

spune-i că ea mișcă stelele

și lumea

că ea e mașina zburătoare

cu care se deplasează îngerii

și că nimic, dar nimic, din ceea ce

visează ei

nu se împlinește.

Fă-l să poată vorbi

nu-l lăsa în capcana privitului

sufletul lui e o fântână

aproape secată

o cursă în care nu s-a prins

niciodată nimic

nici o vietate n-a fost

strivită de dinții ei

e opera lui capitală.

Telescopul lui Newton

 

El vedea mai multe pericole

decât stelele binare

de pildă febra de peste 42°C

delta spitalelor în care se varsă

mii de râuri nămoloase

ciumații agonizând la

poarta Universității,

lumina despicându-se ca

un fir de lână galactică.

Gra-vi-tas, gra-vi-tas silabisea

în timp ce număra până la 2060

și privea cum elefantului din încăpere

îi creșteau aripi de plumb

cum treceau pe sub geamul său

fete ce aveau să rămână

veșnic virgine.

O,

calculase că trupul său

avea să aibă aceeași massă

și sub lespedea

de la Westminster

și că un om singur

putea să strige la fel de tare

ca o mulțime disperată.

O,

sfera era departe de a fi perfectă

pe cât de tare creștea distanța

pe atât de tare creștea viteza

orice ar fi făcut

foaia pe care scria avea

tot patru margini

oglinda lui metalică

reflecta mereu aceleași granițe

nebuloase

revenea mereu în același punct

poate prea aproape

poate prea departe

el era un om foarte ocupat

nu știa dacă ceea ce scria era

o afirmație sau o definiție.

Ar fi putut să nu pună nimic la inimă

însă lentila ochiului său era mereu aburită

îi răsărise o aureolă deasupra creștetului

un cerc subțire de cifre și litere suprapuse

prin care nu se mai vedea decât marginea

Cerului.

Genealogie

 

Priceputule, dintre toți ești

cel mai neînsemnat, din toate

numele ai păstrat doar începutul,

rădăcina ce întrece coroana

și întunecatul păinjeniș

al liberienelor.

Axion Estì,

vrednic ești și

vălurit ești ca o Mare,

fierbinte ești ca o picătură

din craterul ochiului.

De acolo se îndreaptă

spre tine drumurile

de piatră și potecile rânduite

de zborul rândunicii.

Și de războaiele fratricide

ale vântului.

Gogi și magogi

țînțari și morlaci

Priceputule în toate

graiurile

Piccolomini și Gritti

al limbii

fârtate al hoților ești

mire neînduplecat ești

ce lasă grea o oștire

de fantasme.

Tu, ce nu mai vorbești

în limbi,

ce limbi vorbești

cu ce cuvânt pecetluiești

proaspătul mormânt al

sensului ?

 

Lampa fermecată

Dacă tot ce atingea

se transforma în aur

înseamnă că l-a întâlnit

pe Midas

în tramvaiul 101 între

Mănăștur și Gară

acolo unde liniile ferate se

întâlnesc și formează un

triunghi cu baza în Cer.

Și că fiecare avea fizica lui

propriile particule elementare

dar doar trei sacre

dimensiuni ale spațiului.

Ar mai rămâne puțin loc

pentru o lampă fermecată

o mică stea cu buzunarele rupte

care să lumineze câteva coincidențe

și foarte multe necunoscute.

Unele l-ar putea duce spre

o capitulare condiționată.

O, dar aceea era o lumină de crepuscul

un cuvânt fără plural

o lampă care clipea intermitent

asemenea oglinzii unui far îndepărtat

văzut de pe puntea

unui vapor în derivă.

Și deodată haosul devenea

predictibil

și duhul lui se strecura înafară

și mâna lui fără degete îi arăta drumul

și-i descria cu litere ascuțite

primejdiile

și-i plămădea o gramatică nouă

una a cărei sămânță

nu fusese încă descoperită.

Silogism

 

E prea multă lume în jur

niciodată n-am știut să apreciez

această evidență

devenită brusc stânjenitoare.

Am dormit oare atât de mult încât

visele mele s-au insinuat printre

firimiturile pâinii cea de toate zilele?

Aproape că nu mă mai

satur privindu-le

cu toate că ochiul meu vede

dinăuntru dintr-o groapă

abia săpată

pe cont propriu

dar cu plata mereu amânată.

Cât de mult te iubesc

o

cât de mult visez buzele tale

sânii coapsele valurile electrice

ale părului anunțând o furtună

cu urmări fericite.

Cu siguranță merg într-o

direcție greșită

dar am ales-o dintr-un milion

de posibilități

și acest lucru

mi-e de ajuns

pentru a scrie că

limba mea poate spune orice

dar nimic despre consecințele

cuvintelor sale.

                                                           (din volumul Vorbitul în limbi)

***

Monica ROHAN

rohan 1

 

Rumoare

 

Deasupra cenușii

ploaia țâșnise din arcul solstițiului

Umbra săgeților, întruna, de-atunci

se scufundă în mare,

în câmpia arsă cresc dinții câinelui singuratic,

vrejuri de sticlă neagră apucă inima

și gâtul cuvintelor într-o cingătoare

Mi-e sete de-atunci

și-un vuiet continuu în labirintul din craniu

sub casca de fier

unde fluturii diafani ai zăpezii

cu șase aripi cenușii mătură aburul

în urma sufletului.

            Într-o limbă uitată

 

Am pornit în zori după urmele

animalelor nopții,

vulpea lunii m-a ademenit întâi

cu lunaticul ei poem ca o chiciură dantelată

era voalul amirositor al miresei

țesut din raze astrale și picuri vii

botul ei iscodea sunete vechi

într-o zăpadă bătrână,

din vânătaia fiecărui popas

răsărea o sferă verzuie

ca o mărgea de jad

la gâtul metaforei,

știam că nu voi ajunge să înțeleg,

nici drumul să-l țin

după pașii mărunți ai cuvintelor,

primăvara-mi va fi și mai greu

în iarba cuneiformă să deslușesc

urmele vreunui poem.

            Sfărâmarea

 

Zornăitoare cârduri de neliniști

coroană strânsă menghină grunjoasă

în duhul pietrei mă caut

și-i atâta durere sub călușul spintecător

apa de apă se rupe

focul din astrul înghețat îmi va tăia calea

nici un ecou în inima oarbă

abisul aspiră stele însângerate

împroașcă lumina cu organele suferinței

genunchi nu mai am

slută și mută

în duhul pietrei îmi alin sfărâmarea.

 

            Destrămări        

Cuvintele lor îmi crestează inima –

de-acolo va curge firicelul de viață,

o infuzie amară

în care prea mult au zăbovit

spaima și plantele îndoielii,

Dar acum nu-mi mai e frică

voi deșira corpul meu ca pe-o gogoașă de mătase

părul de ață o să-l destram,

Țeasta sub care palpită sâmburele piramidal

e atât de subțire încât pieile lunii

răsfoiesc luminișul cărții nescrise

acolo e vatra unde nervurile focului alb

au plantat grădini de cuvinte,

Voi desface spinii, frunzele tatuate,

corolele sinucigașe, amarele rădăcini.

Cuvintele lor cu incizii pedante

separă metalele sângelui meu

eliberează lumina –

un firicel de viață

o cărare subțire.

           

Luminiș

 

În zarea minții zăresc

zariștea viorie, poiana

încrustată cu brândușele timpurii

Laptele de mătase umple urmele ciutelor

decupează ochi dulci

cu gene de romaniță

Am trecut prin vederea aceasta

și s-a răsturnat vremea cu gura în jos

ca un pahar gol

cu setea tuturor băutorilor săi

de-a lungul aceleiași singurătăți

Cerul retezat în dreptul poienii

foarte jos, sorbind răsuflarea

ierburilor asudate,

laptele mătăsos al dimineților –

La o masă lungă

și încă aburind

ațipește

copilăria.

            Alungarea

 

Bate un vânt subțire

îmi alungă pașii

zidurile moi se dau la o parte

mângâietoare ca aerul

resemnate ca o provincie supusă

mocnind aburii vicleniei.

Pașii s-ar întoarce

de nu s-ar înnopta atât de curând

și dacă zidurile n-ar fi îndărătnice

și ca o provincie cucerită

expulzându-mă

cetatea de azi nu mă mai recunoaște.

Bate un vânt tăios

biciuiește zidurile neînduplecate

urmele pașilor nu se mai văd

numai urmele înțepenite ale frigului.

           Marea lacrimă bătrână

 

Erupțiile acestei spaime

în fața cuvintelor

ca și cum în pragul de granit al templului

săgețile razei strigară

și „nu!”, nu voi opri scânteile

              disipate în marea aceasta

              ca o iarbă cosită

              plină de sângele rece

              al ierboaselor vietăți

Pielea mea albă înțepată mărunt

cu ace solare

încă viu pergamentul uscat

albinele-adună pulbere de grafit

Spaima sublimă

grotescul său grațios

miriapodul de chihlimbar

imersat într-o lacrimă (azurie).

            Puține vorbe

 

Nu-mi cereți să leg două vorbe

că voi dezlega trei

și-astfel un tango s-o-nchega

numai din dantelării șubrezite

ca o tufă de trandafiri subțiri

     cu spuma petalelor sfâșiată

     în vântul serii verii.

De-mi veți cere pe estradă să viu

                   viu nu voi ajunge

fiindcă discursul uns cu saschiu

zgârie inimii mănoasa lucrare

smulge impresii

             împunge

și nu-i agreabil

la arătare.

***

        

Lucia CUCIUREANU

cuciureanu

 

(comarnic și apă vie)

2 martie ’71

e ziua în care m-ai întrebat ce cred eu despre

dragoste.

m-am gândit la freud și ți-am trântit-o

l’amour, je n’en parle jamais,

je le fais.

am avut noroc

numele marchizei îți era necunoscut

mi-ai plâns de milă.

eu eram în plină poză, știi tu,

la mine seducția e o artă altfel.

oare feministele ce au pe suflet?

rațiune, cred.

sunt ani de când n-am luat

micul dejun cu el.

orașul e mare, are bulevarde și o singură străduță.

exact cea pe care locuiesc.

ai observat că pe măsură ce orașul devine tot mai mare,

lumea devine tot mai mică?

și ca dânsa suntem noi.

nu te neliniști. clișeul e clar pentru toți: viața merge înainte

ca un ceas elvețian pe care, uneori, îți vine să-l dai

de pereți.

 

făceam autostopul la bușteni

în camionul care scrâșnea din frâne.

mă țineai de mână.

la comarnic era să ne prăvălim

în prăpastia timpului.

mirosea a benzină prost rafinată.

ascultam janis joplin

și nu aveam curajul să ieșim din vis.

era kozmic blues.

(jurăminte)

(de ce?)

septembrie ’71

tu

și cu mine

am promis să nu îmbătrânim niciodată.

să nu ne spunem adio.

simplu spus, să nu ne despărțim.

și toate astea pentru nicicând și

pentru că am fumat prima țigară în podul internatului

de pe ceaikovski

primul vin roșu în curtea de pe republicii

aveam standarde înalte din noaptea iguanei

și o stea undeva pe calea lactee care semăna

cu sânișorii tari și cruzi ca o friptură în sânge.

îi purtam amândouă de parcă eram spioane.

pentru că în camera noastră mirosea a mosc

și scorțișoară.

(de ce? iată o taină pe care încă n-am dezlegat-o)

pentru că mi-ai spus

tu n-ai să fii a unui bărbat

aflasem dintr-o carte bpt

că bărbații adevărați sunt rari (așa se spune când nu există. de ce?)

și mutanții se lasă așteptați (din nou, de ce?)

pentru zilele în care m-ai chinuit

cu foarte multe secrete

pe care nu le poți încredința hârtiei.

în același timp ne prindeau zorile pe sonatele lui beethoven.

pentru poemele pe care le-am citit încrucișat

și felul tău de a privi lucrurile absolut mici

vânt, dumbrăvi, şi optsprezece ani …

strada cu salcâmi sau castani,

te aplaudam și-ți mângâiam sfârcurile și tu mie

și spuneai

fată cu mijloc de violină,

unde-i cartea noastră de latină,

mâzgălită, printre ablative,

cu distihuri șchioape şi naive?

interveneam eu

hei, dumbrăvi de vise şi castani,

vând nisip şi optsprezece ani…

și chiar era războiul din ’54 mihu dragomir

pentru că mi-ai cusut rochița cu măceșe culese și uscate de tine.

a intrat la apă pe sârma nepotrivită din curtea vilei căprioara.

pentru că nu înțelegeam nimic din structuraliști

saussure și genette

semnificant și semnificat

ne preocupa răspunsul la întrebarea

oare se poate muri din dragoste?

și apoi venea uluitoarea

de ce?

pentru că visam să lucrăm într-un șantier, să purtăm bocanci grei,

din cauza romanelor rusești

și a pieselor de teatru utilizate de tvr.

în proiectare ne simțeam minunate.

pentru că nimeni nu se parfuma atunci

cu chant de mer.

(grozav, grozav)

probabil în ’69, vara

rochia de dantelă albă

flutură pe țărm ca o aripă.

nimic neobișnuit pentru o brigantină.

dacă m-ar întreba cineva

ce culoare avea cămașa

(învelișul acela apretat pentru un bărbat singur)

n-aș ezita nicio clipă,

era roșie. ca peștii flămânzi, un fel de piranha

civilizați, ușor de stânga,

ne ciuguleau amprentele din palmă.

când făceam piruete subacvatice

cerul devenea un montagne russe fără arc,

noi ne învârteam amețiți de lăuntric,

perlele își scriau testamentul pentru mama scoică.

doar nisipul era mai fierbinte, ca într-o gripă ușoară.

știu că eram hipnotizată

de privirea nespus de albastră. privirea era nespusă, de fapt.

un pescăruș în frac țipă deasupra. și ce dacă?

mă gândesc intens să decupez detaliile.

un colaj cu multe lucruri e necesar.

în fine

soarele era gol pușcă și ud la cinci dimineața,

noi tocmai ieșeam din valuri.

să fi fost el the great gatsby?

nici acum nu-mi dau bine seama.

și nici nu-mi bat capul pentru că

apoi te-am cunoscut pe tine ilenuș.

grozav, grozav.

 

 

(@ o cutie mare)

e timpul trecut

în care păstrez cenușa rămasă.

mici flash-uri disparate.

@ un ceas care ticăie firav

după treizeci de ani.

@ bilețelele pe care mi le trimiteai

în orele de meditații din clasa

improvizată de pe ceaikovski

@ un abțibild cu lacul roșu

pe care mi l-ai cumpărat

de la un ungur cu tarabă verde (ioji bacsi).

ne-am plimbat cu barca printre jaloane

și tu spuneai pot afla cine a fost înghițit de ape.

povestea a continuat în cămin.

eu știu să citesc

ce tu nu reușeai să scrii.

@ o mănușă desperecheată.

cealaltă căzuse în gol.

pe stradă se aude încă foșnetul ei.

într-o zi voi merge pe urmele noastre

o voi găsi.

visătorii găsesc mereu obiectele pierdute.

@ trei discuri imperiale cu wagner.

pe muzica lui fumam eroic.

nici poeziile patriotice nici cursurile

de socialism nici montajele de la tvr

nu ne umpleau piepturile cu demnitate.

poate era și de la tutunul prost.

@ un portret în creion unde nu mă recunosc

plus o floare-de-colț presată

de cel mai mare buldozer din lume. unul galben.

@ două bilete pentru deșertul roșu

care era în alb-negru.

@ o fotografie cu monica vitti (o adoram)

@ un teanc de scrisori fără panglică.

fiecare ascunde o comoară mică

le-am citit de-atâtea ori

încât le știu pe dinafară.

una singură s-a oprit la fraza

am ceva important să-ți spun

senzația aceea de cosmonaut din ’65

când în față se deschide o prăpastie

rămâi suspendat nu mai respiri

nu știi pentru cât timp

apoi auzi bufnitura direct în inimă

destinul ne știa doar împreună

@ ce facem acum?

 

 

(portret în contre-jour)

martie 2016

piticotul dintr-a șasea de la regina maria

îmi scrie pe facebook

mi-e dor de dvs, doamnă

și mie, claudiu, și mie

am luat cambrige-ul.

 

stăpânesc perfect

partitura despre școală și copii.

îi știu pe toți din primul sfert de oră.

după nume și prenume. e un defect.

 

pe vremuri făceam harta satului

cu toți locuitorii și scriam acolo stă grigore lângă plopul lovit

acolo tanti ralița cu ghițișor și fiul vasile. au o cruce la poartă

unde a murit ioanea de la vinit. un fel de carte de telefoane.

 

cu memoria aceasta îi pun pe gânduri

le tulbură penița și încălzește cuvântul.

acum vreau să-l dau gata pe claudiu

chiar de-ar fi să las povestea neterminată. compunere despre altfel.

 

cea mai bună profesoară a mea este curajoasă și plină de viață.

este o femeie frumoasă înaltă cu părul scurt

castaniu și ochii căprui.

poartă cercei și haine elegante pentru vârsta ei

chiar dacă nu știu ce vârstă are

dar e ca mătușă-mea de la peregu mare.

poartă bijuterii strigătoare dar șic.

este foarte inteligentă și predă foarte bine.

de fiecare dată când ne ascultă

ne lasă să repetăm înainte. de parcă ar ști că nu prea știm.

este foarte înțelegătoare.

facem multe prostii despre care nu pot să scriu aici.

dar nu ne ceartă.

dacă nu înțelegem ceva ne explică răbdătoare.

poartă ochelari și se machiază.

toți copiii o respectăm și o iubim. eu mai mult.

este o persoană interesantă. cred că mă voi căsători cu

doamna de română.

 

îl văd că tace și nu crede.

dar lucrarea a rămas la mine, zice clau.

cum să-i spun că o știu pe de rost.

rost cu rost

(boston înseamnă ceva, zahă)

de curând

intru în mall înfofolită. afară frig și griji.

zaharia (pe numele lui adevărat călin) îmi zâmbește.

amândoi știm că e o poreclă venită de undeva.

nu ne amintim.

îmi cere ajutor încă o dată

mama lui e supărată din senin

nimeni din neamul nostru

nu poartă numele acesta.

ochii lui zahă au cearcăne și o privire încrâncenată

părul zburlit bate câmpii.

maria e cu gândul în altă parte

îmi vine să-i spun (dar n-o fac)

lasă-mi mie locul tău.

zahă vrea o lume cu păsări și pești.

la prânz ar fi bună o clătită rotundă cu dulceață.

pământul cu oameni are găuri negre în oameni.

nu-l mai interesează

grămezile de semințe urât mirositoare – frumosul cotropit de urât

adevărul și dreptatea (cuvinte mari)

stau zăvorâte în peștera din munții gurghiului.

știu sigur, am tăiat acolo două gratii, la a treia mi s-a rupt bomfaierul.

nu înțeleg de ce domnul director

ia salariu mai mare decât dumneavoastră

eu v-aș face șefa copiilor.

îl mângâi pe cap fără să știe.

mi-ar plăcea să-l știu vesel

împăcat cu lumea mare.

(aici am și eu probleme, cred că-s mari)

odată am visat că puneam stegulețe

cu numele zahă

pe arborii dintr-o grădină din boston,

cu multe vrăbii. păsăret vorbăreț.

doamna maria a venit cu ochii triști dimineața următoare,

călin nu mai este bine în boston. copiii lui încep să fie bine.

la bac îmi oferise un buchet de trandafiri

aranjați pe culori și sentimente (așa mi-a zis)

dacă își punea o dorință

știa că se va împlini. zahă e singurul tip din viața mea

care a știut ce și cum.

când privesc spre cer, spun, salut, zahă, salut.

 

***

 

Ioan BARB

barb

my love olivetti

 

mi-am adus aminte de primele noastre zile împreună

azi îmi par desuete

în alb și negru

înrămate în minte printre alte nimicuri

poate nici nu am fost noi

nici zilele vechi nici mașina de scris olivetti

– bătea grațios opt ore pe zi fără pauză de masă

în  garsoniera de la mansarda albă

locuiam toți  împreună

conspiram cu aerul rarefiat

o admiram  amândoi mereu veselă

deși era atât de uzată

ca o păpușă alintată de trei generații

îmi sugera jovială încă

cele mai frumoase poeme de dragoste

le dizolvam noaptea în paharul cu votcă

și uitam nebuloasa țesută în jurul tău

dar ea

mașina de scris olivetti

nu avea niciodată pierderi de memorie

sau căderi de imaginație

îmi reinventa zilnic pe hârtie alt chip

scria cu fumul reactoarelor pe cerul de sub pleoape

simțeam cum uneori viața încă ningea

pe umerii noștri  ne învelea în alt prezent

deși ne îmbăta trecutul turnat în paharul ei cu filigran

până când ne pierdeam amețiți respirația

și auzeam cum ne certau gândurile tocite sub alte ninsori

ideile mascate de fardul literelor de plumb

țăcănitul zilelor fără șir

bătute pe pagini îngălbenite într-o carte

însă  noi dormeam cuibăriți în trupuri

eram iar soldați uitați în corturi

mereu absenți în acest ascunziș

ne răscoleau la fiecare respirație

amintiri pe care le-au trăit alți îndrăgostiți

conspirația

 

iarna nu-și scosese încă trupul

din așternuturi

lenevea amețită de vinul nou

ce aburea deasupra viilor

pe străzi apăruseră patrule

milițieni și voluntari ai gărzilor patriotice

le atârnau la umăr pistoale kalașnikov

sub privirile lor incolore fumegam

ca un muc de țigară aproape stins

dar noi nu eram singuri și eram mulți

 în piața roșie ne semnalizam cu câte un surâs

când treceam unii pe lângă alții

 elevatoarele dimineții ne aspirau praful decepțiilor

chiar dacă zâmbetul hâd al orașului

ascundea carii

se auzeau cum rodeau acel prezent

căutam printre tufele desfrunzite de iasomie

câteva urme de ființă umană

așteptam clipa când pe cerul de sulf

se ridica un nou soare roșu

– mi-e teamă și azi după atâția ani

de fotografiile în alb și negru

cu bărbați înarmați până-n dinți

de ochii lor care nu știau să mângâie

pândind încă de sub caschetele sobre

un semn de la popota mobilă

de atunci

mă trezesc întotdeauna cu teamă

mirat că sunt în fiecare dimineață alt copil

învăț primii pași

trec cătinel prin mlaștina de sub tâmple

și mă revolt gângurind

silabisesc îngerelul

da-ți-mi și mie pis-toa-le ka-laș-ni-kov

să îm-pușc tre-mu-rul se-rii

sub ce-rul îm-băl-să-mat

 ka-laș-ni-kov ka-laș-ni-kov

dacă mâine ar fi cădere/ veștede degete m-ar strivi

 și miezul meu ar începe să curgă ușor

– pune-mi în cale o piatră

de care să mă izbesc să-mi încetinească alunecarea

deși în pântecul plin ascunse-mi sunt zilele

uimite gândurile rebele șoaptele

ca  rochia ta de duminică

pierdută deasupra genunchilor

incitând adunarea sfinților

ce liniște a fost la început

uimiți și goi stăteam

și nu știam de închisoare

sau de veșminte

nici o ispită nu ne stârnea adâncurile

acum prin hainele rebele curgem ușor

pune-mi în cale o rădăcină din copilărie

să nu alunec în neființă

să o ocolesc cu o îmbrățișare

poate cel din urmă dar

să-mi regăsesc umilința strălucind

și degete veștede luminând pleoapele

aceluia ce trăiește asfințind

 

               

dincolo de linie

 

ca și când și-ar continua existența și după moarte

străbătând din poveste în poveste

intră în mintea mea

îmi despică scăfârlia ca pe un bostan

dar cedează greu

rămâne doar o crăpătură prin care

își vâră capul un vrej

scrutează atent și constată că e bine afară

se strecoară cu grijă și se agață de trecut

se cațără pe el – o schelă dintr-un schelet calcinat

mă privește de sus cum alerg dincolo de linia ferată

încă mai trece un tren întârziat

acarul e foarte bătrân i-au înțepenit și lui gândurile

de-abia își poate ridica mâinile cu felinarul aproape stins

semnalizând trecerea acceleratului de 20 de 30 de 50 de ani

dar nu-și dezlipește degetele de pe felinarul  afumat

– cu ultimele puteri

se apropie târșindu-și picioarele

se uită prin crăpătura din scăfârlia mea

devastată ca interiorul unui vagon de marfă

își strecoară înăuntru capul apoi trunchiul

intră de tot în capul meu și se așază pe mintea mea

extensibilă în formă de canapea

se face mic mic cât un prunc și adoarme

visează un felinar pâlpâind dincolo de linie

în depărtare căsuțe albe tremură întinse pe o colină

par niște poșete din mușama albă

decupată de pe bancheta orizontului

care ne trece prin ochi devreme

întotdeauna devreme

oprește la semnal dincolo de linie

așteaptă

– la gara dimineața

 

***

 

Ioan ȘERBU

ioan serbu

 

am fost totdeauna mai deștept decât ceilalți

la 4 ani știam să citesc și-l ajutam și pe frate-meu mai mare care avea astm și poate de aia

am și o poză de atunci călare pe tricicletă cu privire sceptică mie mi-e foarte dragă poza

nu m-am decupat

în grup se vede mai bine contrastul

la școală am constatat că n-au ce să mă-nvețe am luat note bune numai ca să stric planurile tocilarelor moarte după coroniță

când credeau c-au pus mâna pe premiu hop apăream eu și li-l suflam an după an mamă ce-au mai plâns

de dragul alor mei am intrat la cel mai bun liceu din oraș faptul că era singurul nu-i scade cu nimic din prestanță

după un an m-am plictisit am intrat la un alt liceu super mai bun acuma l-au desființat

în facultate n-am avut nici o restanță ce m-au mai invidiat

le-am promis că la licență voi fi primul sub linie și cu faza asta mi-am făcut o mulțime de prieteni

după care m-au repartizat într-un oraș cochet la buget și jobul ăla era chiar spectaculos și banii ok și un șef finuț cum să nu apreciezi toate astea

și apoi am lucrat într-un bar care s-a desființat

și într-unul din care m-au dat afară și în sfârșit

într-unul care s-a desființat în timp ce mă dădeau afară

iar coincidența asta mi-am spus e semnul ăla de la care în viața cuiva

mai ales dacă e vorba de un ins special

se schimbă gusturile barurilor

și insul dotat ar trebui să-și găsească

un job spectaculos cu bani ok și un șef finuț

care să nu-l streseze dacă tipul ar avea chef să scrie un text

pe care să-l citească într-un bar cochet

și chiar ar face-o dacă n-ar fi prea deștept pentru asta

înecatul

cândva eram pe malul oltului la un grătar cum se face

și unu cu o barcă se răstoarnă

după care înoată cam haotic până la o bucată de beton din mijlocul râului

pusă parcă pentru el acolo

se agață de ea și rămâne așa o vreme

de la alte grătare îl întrebau dacă stă confortabil

poate îl ia somnul și-i trebuie o pernă

mă gândeam că ăia sunt genul care după

vor spune că au fost șocați dar n-au putut face nimic

dar eu desigur

sun la 112

alerg la o magazie cu bărci

încuiată

conduc, deși băut

până la hidrocentrala din apropiere

că se-neacă unu

e rudă de-a ta?

nu e

n-avem bărci

și cu asta șansele de-a deveni erou local

pentru care-mi făcusem deja-n minte discurs

în timp ce conduceam

scad dramatic

ajunge până la urmă poliția și-l scoate

urma să-i iau numărul de telefon

nu să-l sun ci doar să-l am acolo-n memorie

salvat cu „înecatul”

ca să mă bucur de câte ori îmi trece degetul

peste numele lui

când ne liniștim se apropie de noi un cioban

înecatul era slugă la stâna lui

era handicapat mintal și n-avea labele picioarelor

de data asta n-o să-l mai bată

da era mai bine dacă-l lăsam dracului

să se ducă cu apa

ce nu mai poți acum

după ce pleacă trenul deschidem ușa vagonului

ne-așezăm pe scară și lăsăm picioarele să ne fluture

printre frunze

povestim despre ce n-am reușit să facem vara asta

sticla goală se face țăndări de primul stâlp

tot țăndări ne facem și noi până la destinație

unii ne-njură c-aruncăm în ei cu scaieții de pe adidași

înjurăm și noi aprindem țigări

aprindem scrisoarea-n care sunt refuzat politicos

de-a lungul a trei pagini

deși am multe calități și-un suflet nuștiucum

înainte să cobor deschid gura să mai spun ceva

dar înțeleg că nu e nevoie și momentul ăsta

oricât am încerca noi să-l repetăm peste ani

nu ne mai iese

așa că trec strada spre stația de autobuz

și atâta liniște câtă găsesc în privirea unuia

întins în mijlocul drumului

nu mai văd multă vreme

moartea lui nea vasile

bogații n-au voie să moară

ei n-au prostată sau colon

totuși ieri s-a dus nea vasile

de cancer

nea vasile care mereu îmi bloca garajul

cu mercedesul

a lăsat farmaciile și ferma

pe mâna avocaților

și s-a curățat stârnind panică în rândul vecinilor

chiar și petrică

depanator salopetă 40+

mi-a zis cu satisfacție

că boala nu alege după buzunar

și el mai degrabă și-ar pune

capul liniștit pe pernă

decât perna albă pe cap

petrică știa: pe lângă cancer

bogații mai fac și sinucidere

prin aruncare în piscina goală și

rupere de coloană

ori asta nu se compară cu o slabă

durere de spate a lui petrică

care nu invidiază pe nimeni

nici măcar pe ăia cu loc de parcare plătit

pentru că de azi are și el locșorul lui

în fața garajului meu

unde parca nea vasile

 

 

prietena dintr-a șaptea

o tipă mă-ntreabă pe net ce mai fac

e prima mea prietenă de printr-a șaptea

stăteam atunci într-un fel de diagonală în bănci

ea în stânga spate pe rândul de la geam eu pe cel din mijloc

și făcuserăm un cod al privirilor

cine-și ferea primul ochii

trebuia să ridice mâna să răspundă

în două zile mi-am stricat media la patru materii

în a treia și-a rupt piciorul în cadă

și restul trimestrului am visat-o goală cu piciorul în ghips

sexy cum n-ar fi fost niciodată în realitate

mult timp după aceea am încercat să retrăiesc sentimentul

dar dintre următoarele prietene

niciuna n-a vrut să-și rupă piciorul pentru mine

nici măcar o entorsă

i-am răspuns că fac bine

la mulți ani

nu mai știu câți ani au trecut

de când i-am urat unui prieten prin sms

sărbători tragice

și el mi-a răspuns că de sărbători nu se trimit texte din ăstea

de obicei ți se dorește ce n-ai

sau măcar se spune simplu la mulți ani

dar eu îi urasem lui văru-meu la mulți ani c-un an înainte

și-n drum spre italia un camion

i-a rupt motocicleta-n două

și-nainte să-l aducă-n țară

i-au lipit la loc urechile

smulse odată cu casca

lui taică-su, unchiu-meu

unu i-a îndoit bicicleta

și pe el l-a zburat în șanț

exact de ziua lui

și chiar dacă nu sunt toate exemplele cu morți

că am mai urat și sănătate și sărbătoritul

a făcut diaree

nu trebuie decât două sau trei coincidențe din ăstea

ca să te fută la cap să te facă să

taci din gură să nu mai dorești nimănui nimic

și doar când nu te mai poți abține

și cineva îți împinge microfonul în față

să-i spui miresei

sper c-o să divorțați

cu cele mai bune intenții

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 52-62]

 

 

 

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s