Alex CIOROGAR – New Abstraction

vlad moldovan glitch

Lucrurile s-au aşezat. Vlad Moldovan, Andrei Doboş şi Gabi Eftimie sunt câteva dintre cele mai valoroase nume din cadrul ratrapării româneşti (cel de-al doilea val al douămiismului poetic). Încă de la debut, Vlad Moldovan impresiona printr-un decupaj insolit al realului. Critica vieţii cotidiene făcea casă bună cu simulacrul baudrillardian, iar spectacolul imaginilor nu fusese decât o modalitate, subtilă ce-i drept, de condamnare a consumului capitalist: „Atenţia vine din plictis care vine din melodia asta/ prea lungă/ care vine dintr-o pălincă ratată care vin din bucuria/ revederii chiar acum cînd ne aşezăm şi comandăm/ o bere./ Nu-i chiar aşa rău, nu-i nimic de văzut”. Semnalizând prezenţa interfeţelor ce necesită mereu decodificare, „rostirea singulară” specifică lui Vlad Moldovan trădase un joc fin al aparenţelor: „pe geam vin detalii amestecate”. Deşi putea trece drept un Acosmei speculativ, Vlad Moldovan pusese în pagină – atât în blank, cât şi în dispars – schiţe pentru o poezie ideală din care reţinuse, inspirat, numai câteva sclipiri. Pilde minimaliste, textele sale conturaseră – cu ajutorul construcţiilor eliptice – o poezie a ideilor: „cerul dă albastru”. Oricât de cerebral, aş zice totuşi că, centrat pe imagini şi acţiuni, autorul practicase un discurs eminamente descriptiv susceptibil lecturilor psihanalitice. Într-adevăr, pe ultima copertă a celui de-al doilea volum, Alex Goldiş arătase, suficient de convingător, cum diversitatea registrelor şi a tonalităţilor trădaseră, în fapt, prezenţa unei multitudini de dorinţe, pulsiuni şi obsesii. Foarte interesant de remarcat că, fără a se mai preta acestui gen de analiză, scriitura se prezintă acum ea însăşi ca terapeutică.

Dacă douămiismul a reprezentat (mai ales în aripa sa fracturistă) o ultimă revoluţie avangardistă din istoria recentă a poeziei noastre, putem susţine liniştiţi ideea conform căreia contra-reforma metamoderniştilor compune un veritabil tablou al ecumenismului de azi. Mai mult, aş zice că, tocmai împotriva biografismului şi a neo-expresionismului, metamodernismul poetic le readuce aminte celor din comunitatea literară că ar fi, probabil, timpul să adopte o viziune optimistă asupra realităţii. Vorbeam, altundeva, despre „distanţa ce se cască între manifestele die-hard de la începutul noului veac şi preponderenţa stilisticilor soft ce predomină azi”. Cred, de asemenea, că putem discuta, cu egală îndreptăţire, despre discrepanţa dintre poeticile dark ce cartografiau mizeria tranziţiei româneşti şi gesturile light ce caracterizează, din 2010 încoace, apariţiile editoriale.

Mi se pare, apoi, că figurile centrale ale poeziei extrem-contemporane ar putea fi grupate, dacă vreţi, în cel puţin alte două tabere. Se disting, pe de o parte, direcţiile „noii detaşări” (scriitura conceptuală ori tendinţele postumane, între altele) şi formulele „noii afectivităţi” (noua sinceritate şi neo-biedermeierul, ca să mă rezum doar la două exemple), pe de alta. Nu există, de altfel, nici o linie clară de demarcaţie între cele două aşa-zise grupări. Conceptualismul nu face rabat de la emoţie, la fel cum nici metamodernismul nu exclude tematicile postumane. Chiar dacă polarizările există, cele două categorii trebuie citite, mai degrabă, ca polii extremi ai aceluiaşi spectru, cu atât mai mult cu cât ambele se confruntă cu aceeaşi problemă ce dirijează, de la sfârşitul sec. XIX, întreaga producţie poetică. Aşa cum impecabil demonstrează William Marx, toate tendinţele recente caută soluţii provizorii privind reformularea conceptelor centrale ale unei arte (creativitatea, expresivitatea, subiectivitatea, originalitatea) ce a întors spatele nu doar lumii, ci şi propriului demers.

Expunându-şi – in plain sight – referinţele, poetul face două lucruri în mod simultan: impune o critică autoironică la adresa istoriei instituţionalizate a poeziei (din care face totuşi parte), punându-se, totodată, la adăpost de acuzele criticii instituţionale care i-ar fi putut demasca pernicios influenţele. Ceea ce Vlad Moldovan ne oferă, în fond, nu e nimic altceva decât o superbă genealogie a actualităţii noastre literare (sau o spectranaliză poetică a contemporaneităţii, ca să folosesc o sintagmă deja celebră în sfera studiilor literare). Vibrând la periferia tuturor formelor de subiectivare, reconfigurarea codurilor literare – redenumită, de Laurent Milesi, drept contratextualitate – contribuie la coagularea unei poetici acroamatice. Şuntând aproape fiecare rând, poetul construieşte anastomoze lirice genuine, în timp ce fluxul discursiv sculptează – cu brianţă şi sagacitate – enorme galerii estetice în subsolul fiecărei teme abordate. Situată undeva între digimodernism şi „noua abstracţiune” („new abstraction”), poezia multimodală a lui Vlad Moldovan constituie exemplul cel mai reprezentativ al post-avangardei academice, aşa cum textele lui Sebastian Big compun, dacă vreţi, varianta cea mai semnificativă a ariergardei post-academice.

S-a vorbit, nu o dată, despre impasul criticii în faţa proiectelor experimentale. Recunoaşterea incapacităţii de a pătrunde pe căi bătătorite în miezul unor astfel de programe e acompaniată de sentimentul inexplicabil ce atestă calitatea indenegabilă a operei inovatoare. Ce faci însă când instrumentele şi strategiile obişnuite nu-ţi mai sunt de folos? Recurgi, desigur, la metode mai puţin familiare. Ştim foarte bine că, de la Nietzsche încoace, criticul literar se metamorfozează, când n-are-ncotro, într-un soi de „auditor estetic”. Ceea ce înseamnă că nici ideile, nici formele utilizate nu mai pot fi – cel puţin pentru o anumită perioadă – examinate. Senzaţiile din timpul lecturii rămân singurele care contează. Cu alte cuvinte, de fiecare dată când se vede nevoită să-şi lepede bagajele provinciale, critica literară purcede la o nouă raţionalizare a experienţelor estetice aşa-zis inefabile (Barthes livrase, în Plăcerea textului, cea mai influentă metaforă a respectivei teorii). Or, conceptualizarea nu poate lua decât două forme. Prima spune că, fascinat, cititorul ar trebui să rămână mut în faţa textului literar, pe când a doua soluţie nu e alta decât analogia. Efectele pe care poezia le are asupra cititorului sunt identice, credea acelaşi Nietzsche, cu acelea ce decurg din audiţia muzicală. Şi nu e deloc întâmplător că, pentru filosoful german, plăcerea cea mai mare era pusă tocmai pe seama disonanţei (i.e. a glitch-ului).

Într-o cronică a Observatorului cultural, Bogdan-Alexandru Stănescu a oferit recent una din formulările cele mai puternice ale acestei teze. Meditând pe marginea limitelor criticii literare, Bogdan-Alexandru Stănescu afirmă, chiar din capul locului, existenţa unei schimbări majore de paradigmă, declarând că e „nevoie de un cititor participativ, dispus să coboare în lumea accidental textuală a acestei poezii, să-şi pună ochelarii care îi permit să vadă realitatea pliindu-se pe scheme flexibile, să-şi pună căştile şi să coboare în subsolul acela unde poetul 2.0 îi mixează”. Iată, apoi, cum Ovio Olaru se arată defazat în încercarea de a descifra „semnele culturale ale noii generaţii”: poezia lui Vlad Moldovan, scrie tânărul cronicar, „confuzează instrumentele criticii tradiţionale”. Reacţia nu e nemaiîntâlnită. În 2006, de pildă, Adrian Schiop observa, în lipsa unor alte variante, că „vocea lirică e făcută după texte de muzică”. Şi o făcea în prefaţa debutului semnat de Gabi Eftimie („ochi roşii polaroid/ acesta este un test”, Editura Vinea): „poezia Gabriellei Eftimie nu e rezultatul lecturilor, ci al muzicii pe care o ascultă”.

Revenind la volumul lui Vlad Moldovan, cred totuşi că reacţia lui Mihai Iovănel rămâne încă şi mai grăitoare. Criticul recunoaşte că, deşi sunt părţi care-i rămân opace, „plăcerea pe care o oferă nu suferă nici o scădere”. Nu e de mirare că, şi pentru Iovănel, volumul lui Vlad Moldovan devine o „artă-colaj, ca jazzul, organizată prin intermediul unor opoziţii brutale, dar anulate de poet prin masterizare” (aproximativ aceleaşi observaţii pe care Nietzsche le făcuse pe seama tragediei). Globuri disco şi muzică electronică, pe de o parte, scandări rap sau manele moderniste, pe de alta. Nu altfel stau lucruri nici pentru Marius Conkan: „poezia din Glitch se «comportă» asistemic şi divergent în faţa unei coerenţe semantice care s-ar produce la nivelul receptării”, fiindcă „o atare poezie este ghidată, pur şi simplu, de plăcerea pe care o poate furniza textul” cu „origini aproape epifanice în muzica electronică”.

Două sunt însă aspectele care trebuie punctate. Aşa cum bine observa Adriana Stan, poezia lui Vlad Moldovan conţine o „materialitate aproape audibilă” (din care decurg majoritatea comparaţiile enumerate mai sus). La fel de important e faptul că verbozitatea poate fi citită ca procesul prin care Vlad Moldovan „dă drumul la proiector, în fluxul random al imaginilor” (cum notează aceeaşi Adriana Stan). Ceea ce i-ar putea deranja pe unii (a şi făcut-o deja) e această punere între paranteze a tuturor referinţelor sau a punctelor de sprijin. Problema, atunci când lipseşte locul comun, e că cititorului îi este refuzată orice tentativă de fuziune. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, aş zice însă că lipsa oricăror repere se poate transforma într-un simbol al destinului poeziei în epoca post-globalizării.

Dacă digitalizarea obsesivă a industriei de carte presupune transferul cunoştinţelor tipărite pe suporturi electronice, poezia lui Vlad Moldovan (şi nu doar a sa) transbordează parcă trăsăturile aşa-numitelor new media în zona textelor de hârtie, trăgând, dacă vreţi, lumea tehnologiilor informaţionale la indigo. Până şi titlul volumului devine simptomatic pentru soarta poeziei într-o epocă în care însăşi umanioarele au fost acaparate de cei care activează în departamentele de „Digital Humanities”. O consecinţă a computerizării textelor ar fi aceea că, nu numai datorită kitschului postironic, autorul elimină (uneori complet) distincţia dintre poeme şi meme: „«o floare/ Un crin/ Parfumul cel mai/ Fin»”, „Trece efectu/ pe întuneric/ nu văd ce scrie/ cânt de generic”. Alta ar fi, de pildă, faptul că, în aceeaşi măsură în care fiecare pagină se prezintă ca un nou browser şi fiecare strofă ca un nou tab, lectura versurilor sale nu se derulează într-un regim obişnuit, ci, mai degrabă, ca un fel de scroll pe „tumblr”, simulând efemeritatea şi ardoarea infantilă a „ştirilor” din sfera reţelelor de socializare.

Iată de ce Vlad Moldovan pare să creadă, odată cu McLuhan, că, fără să rămână simple instrumente aflate la dispoziţia noastră, noile aparate mediatice au capacitatea de a ne modifica propria „natură”. Însă acolo unde teoreticianul canadian adoptase o atitudine pesimistă vizavi de relaţia omului cu tehnologia, poetul celebrează, pe urmele lui Simondon ori Deleuze, infinitele posibilităţi ale individuării care îi sunt furnizate subiectului în urma interacţiunii cu noile dispozitive. Se vede bine, cu alte cuvinte, că, într-o epocă a fluxului continuu, tehnologia nu-i provoacă (sau nu doar) crize discursive, ci şi veritabile momente de claritate (clipa siderală a suspendării virtuale).

Măsura în care Vlad Moldovan a reuşit să-şi folosească, cu folos, celebritatea câştigată în urma succesului primelor două volume – atâta celebritate cât mai există, desigur, în lumea poeziei contemporane – în vederea unei bune şi viitoare gestionări a carierei sale literare e discutabilă. E clar, în schimb, că ambiţiile sale nu au ocolit (nici explicit, nici implicit) acest proiect, cu atât mai mult cu cât glitch-ul se prezintă sau se vrea a fi încoronarea acestei trilogii începute, acum aproximativ un deceniu, prin blank. Asta nu înseamnă, totuşi, că putem minimaliza semnificaţiile de sine-stătătoare ale noului volum. Nici nu-mi dau seama, de altfel, dacă volumul a avut un real succes de critică sau dacă, conform logicii web, „it just went viral”. Oricum ar fi, să recunoaştem că puţini sunt cei care au reuşit să regândească majoritatea relaţiilor convenţionale dintre expresie şi reprezentare. Aşa cum nicăieri nu vom putea citi o mai clară şi mai convingătoare examinare a dispersiei condiţiilor de existenţă ale sensibilităţii contemporane ca în însemnările lui Vlad Moldovan. Destul de bizară devine însă constatarea faptului că, stilistic vorbind, Vlad Moldovan împărtăşeşte mai multe acum (decât se întâmpla la debut) cu câţiva dintre poeţii primului val douămiist: Adrian Peniuc, Dumitru Crudu, Tudor Creţu şi Adrian Urmanov.

Nabis de secol XXI, Vlad Moldovan îşi asumă rolul de „Toulouse-Lautrec” al boemei literare, livrând pastile ce vorbesc despre plăcerile degradării de sine. Paradoxal, dizarmonia reglează nu doar mecanismele esteticii digitale, ci şi sensurile afectelor iraţionale. Datorită internalizării structurilor şi a strategiilor culturii comerciale, glitch-ul (dramatizarea scripturală a disfuncţionalităţii) e transformat dintr-un simplu laitmotiv într-un adevărat brand. Nimic nu spune mai clar decât această mişcare că autonomia esteticului „is a thing of the past”. Prin intermediul unui imaginar sinaptic, poetul tematizează legăturile dintre limbaj şi acţiune, oscilând între apatie şi extaz: „Oamenii – mă bucur de ei/ dar eventual să nu mă atingă/ să facă lucruri pe întuneric/ să-mi ude manşeta./ Fiecare moment e atroce/ dar vai ce/ distins este/ ca o doamnă cu vermină”. Această mică scenă devină exemplară nu doar pentru calitatea australă a versurilor lui Vlad Moldovan, ci şi pentru tema centrală a volumului: euforia ce derivă din existenţa liminară. Imersate în fluxul rostirii sau în mecanica practicilor scripturale din care răzbate numai pe alocuri, apariţiile figurii auctoriale devin, cum ziceam, simple pretexte erijate în vederea problematizării raporturilor complicate dintre subiectul creator şi ceea ce poate fi exprimat. Nu e apoi lipsit de interes să notăm că, prin analiza reprezentărilor cognitive, textele poetului clujean ilustrează perfect limita dintre retorică şi gândire sau dintre formă şi simţire.

Nu e loc de îndoială. Vlad Moldovan e unul dintre cei mai talentaţi şi originali poeţi de azi, însă după aproape 90 de pagini de „tripuri”, ca să zic aşa, începi să te întrebi ce s-a-ntâmplat şi, mai ales, de ce. De altfel, n-are absolut niciun motiv întemeiat pentru care să nu-şi fi redus, cu cel puţin un sfert, numărul textelor din această publicaţie. Imaginile apar şi dispar ca pop-up-urile pe ecran şi e greu să nu observi delicateţea bizar-melancolică cu care autorul însuşi pare să regrete vremile de odinioară când literatura nu era doar „a click-away”. Culmea e doar că vocea de acum pare să-şi fi pierdut ceva din bogăţia de altădată, ceea ce nu înseamnă că şi-a pierdut şi din credibilitate. Cu ritmuri funky şi efecte ambientale, volumul pare mai mult produs decât compus. Şi asta pentru că Vlad Moldovan desparte materialitatea cuvintelor de sensurile acestora. Începând cu glitch-ul, elementele de vocabular joacă, pe rând, rolul unor controlere „MIDI”. Chiar dacă scrie despre „două beri/ şi zece ţigări”, poetul imprimă mereu versurilor o glazură siderală: „Eu, adică individul acesta/ amărât/ şi ridicol,/ am rămas acolo/ încoronat şi legănat în falduri/ de lumină”.

Îndepărtându-se de principiile acumulării, Vlad Moldovan se dedă cu totul metodelor reductive (étrécissements). Suprapunând cuvinte şi imagini, poetul înlănţuie hipotipoze, la fel cum repetiţiile mute voalează opulenţă scenografică („aceasta e piscina./ pilaştrii turquaz/ împrejmuiţi de gresie”). Cadenţa e uneori preluată de la Sociu, iar „strigoii” lui Eminescu bântuie şi ei strofele din Glitch: „Comorile din lujeri,/ brânduşe de pe dealuri/ electric luminate’s/ de-a fulgerului valuri/ străjeri d’eternă moarte/ şi clipe ferecate/ din când în când în cânt”. Printre blesteme fluoresente, autorul explorează complexul versului absurd, lansând multiple piste de lectură. Între nostalgie şi ironie, între greaţă şi exuberanţă, critica capitalismului („maimuţe ce se adună la cutia milei”) e patinată cu inflexiuni arhaice. Ca Goga odinioară, Vlad Moldovan ţine sfat de vreme lungă privind libertatea celor care „rulează” în faţa constrângerilor societale şi redă, cu multă blândeţe, perversa familiaritate a fiinţei dereglate. Scrie, e adevărat, despre renunţare, dar nu aşa cum o făcuse Khasis. E vorba, mai curând, despre un anumit mod de a trăi, renunţând la problemele trecutului. Cred că glitch-ul aşa trebuie citit: ca un soi de purificare prin care poetul face un pas lateral, ieşind în afara vortexului înconjurător. De aici se desprinde şi autoflagerea realizată din postura celui aflat în preajma iluminării. Posibilitatea descentrării apare numai când „dorinţa e învinsă”. Nu ai ce pierde, pe scurt, fiindcă sinele e o iluzie. Element relaţional, poetul – dacă e să fim puţin didactici – e mereu în tranzit: „sunt o virgulă/ o incluziune”, „Corpul meu –/ acum altul”. Aflându-se într-un permanent război cu sine însuşi („după ce m-am pacificat”), poetul îşi leapădă gândurile, memoriile şi percepţiile cu care s-ar putea identifica: „un gând trecut/ care e următorul?”. Nu e greşit, aşadar, să afirmăm că epuizarea tuturor semnificaţiilor acaparează, pe nesimţite, poezia lui Vlad Moldovan dând naştere unor aposiopeze expandate.

Însă tocmai aici – în punctul de maximă intensitate a volumului – apare şi problema-i cea mai mare. Şi anume, faptul că proiectul ontologic trece mereu pe primul loc, poezia fiind redusă, nu o dată, la un simplu teatru de lumini: „Lăsaţi privirea/ să urmeze/ gheruţele de staniol/ Odihiniţi-vă/ frământările/ pe rombul din depou”. Or, ştim de la Fondane, via Baudelaire, că atunci când dimensiunea spirituală a poeziei primează, întregul trebuie re-echilibrat prin stabilitatea formelor tradiţionale. „Urban soulscare” e, în schimb, un pastel intoxicant şi deopotrivă fantomatic: „Coronamente fuziforme/ mlădiate de foarfecele/ deceniilor trecute./ Oglindite într-o clasă gimnazială/ pe la amiază/ când ei sunt la sport/ sau poate chiulesc”. Spectacolul, s-a tot spus, e o tehnică a intersubiectivităţii, iar Vlad Moldovan nu face altceva decât să profite de această realizare atunci când execută, sub bolte neokantiene, un soi de triplă stacatură cu declinaţii electronice: „Luminează odată/ Atmosfera -/ cerul empiric şi/ cerul interior/ un continent obscur/ cu laguna la maree”.

Zburdând printre fâşii de suprarealism, puseuri de minimalism şi pseudo-vizionarism, Vlad Moldovan şi-a plimbat poezia într-un montagne russe al cotiturilor stilistice în cei aproape 10 ani de când a debutat, în aceeaşi măsură în care şi-a supus cititorii – de la un rând la altul – unor mişcări de-a dreptul diaforetice. Aflat în cursă cu sine însuşi, Vlad Moldovan a devenit un atlet al inovaţiei. Dar ne-a impresionat destul. Sunt sigur că cei care-i urmăresc activitatea cu atenţie (printre care, desigur, mă socotesc şi eu) nu mai aşteaptă noi surprize, ci, mai curând, consecvenţă şi/sau consistenţă. Ce-i drept, l-aş putea acuza de manierism dacă şi numai dacă limitele tehnicilor sale ar fi (într-un fel sau altul) predictibile. Autoreflexiv şi ermetic, montajul pe care îl pune în pagină conturează un eclectism formal extrem de bine balansat. Metaforele, ca să dau doar un singur exemplu, nu sunt nici prea puţine încât să putem spune că nu se auto-depăşeşte, nici prea multe încât să-i trădeze intenţiile.

Roland Barthes identificase, la un moment dat, trei tipuri de eforturi prin care artistul ar putea distruge literatura: 1. să treacă la un alt semnificant, adică la pictură, la muzică sau la orice altceva (reprezentativ e, pentru această categorie, Marius Ianuş care a trecut de la poezii la rugăciuni); 2. să devină un pseudo-teoretician (vezi „Poetica non-separabilă a interfeţei. O topologie futuro-logică a derealizării” semnată de Sebastian Big); 3. să nu mai publice, pe urmele lui Rimbaud, renunţând cu totul la exerciţiul literar (cum a făcut Constantin Acosmei). Vlad Moldovan se strecoară parcă printre cele trei opţiuni. Prin protocolul sistemelor distributive (1), scriitorul se îndepărtează cât poate de mult de poezie; prin declaraţia de pe ultima copertă (2), devine un mic teoretician al propriilor produse („Am fost curator acestor poeme”); şi, în sfârşit, prin acea estetică a brevităţii – devenită deja marcă-nregistrată – se plasează, în chip definitiv, de partea tăcerii ori împotrivă discursivizării excesive (3).

Orice altceva s-ar mai putea spune, un lucru e cert: odată cu acest volum, Vlad Moldovan extinde şi mai mult graniţele scriiturii (atât sub aspectul limbajului, cât şi din punct de vedere al imaginarului), fiindcă, în ultimii 20 de ani, niciunul dintre colegii săi n-a mai apucat, cu atâta greutate, deliciile delăsării sau „fluturul trăirilor”.

____________

* Vlad Moldovan, Glitch, Editura Charmides, Bistriţa, 2017.

 

 

 

[Vatra, nr. 7/2017, pp. 17-20]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s