Etichetă / Alex Ciorogar
Supercluster
Asumându-mi toate riscurile, m-aș hazarda în a propune un soi de sistematizare* a fenomenelor lirice extrem-contemporane care se confundă, aș zice, cu o nouă paradigmă poetică aflată dincolo de postmodernism. Ceea ce înseamnă că orice încercare de a livra „experimentele” generației 2000 drept o nouă mutație estetică este, din acest punct de vedere, pur și simplu eronată. Influența culturii Beat și a Școlii de la New York, reciclarea modelelor avangardei istorice sau reșaparea liricii confesiv-expresive rămân orice altceva în afară de veritabile elemente înnoitoare. Să ne înțelegem. Nu contest valoarea textelor acestei generații, doar impulsul critic de a le fi livrat drept revoluționare. Mai cinstit ar fi să realizăm, odată pentru totdeauna, că, din varii motive, doar cei debutați în jurul lui 2010 au reușit să se desprindă cu adevărat de tradițiile veacului trecut. Din anii optzeci până azi, de la „Cenaclul de Luni” până la „Manifestul Anarhist”, poezia română n-a făcut altceva decât să parcurgă, chiar dacă lent, traseul – oricum înapoiat – de la neomodernism la postmodernism. Citește în continuare →
Ce mai rămâne din Mai 68? (10/12)
Alex Ciorogar
Protestele subiectivității
Știm foarte bine că anii 60 reprezintă o adevărată epocă de aur a teoriei critice, dacă ne gândim la nume precum Roland Barthes, Michel Foucault, Jaques Derrida, Louis Althusser, Jaques Lacan, Gilles Deleuze și alții. Astfel, dacă e să punem lucrurile în perspectivă, cred că ar trebui să ne întrebăm, la modul cel mai serios, dacă o întoarcere la gesturile anti-autoritare ale lui mai 68 ar fi într-adevăr utilă sau, mai important, cum ar arăta ea azi? Moment în care aș trage puțin spuza pe turta mea, vorbind despre problematica auctorialității. Și aș începe prin a observa că, în anii 80, Foucault inaugurează o nouă etapă a investigațiilor sale, trecând de la clasica analiză a relațiilor de putere la examinarea modalităților de subiectivare. Momentul mai 68 este unul care a favorizat nașterea unor noi identități sau, dacă vreți, noi tipuri de subiectivitate politică, culturală și socială. Citește în continuare →
Ce mai rămâne din Mai ’68 (intro)
Argument
Se împlinesc 50 de ani de la mișcările protestatare din 1968. Două sunt perspectivele din care aceste evenimente pot fi considerate într-adevăr epocale:
-
ele au marcat, mai întâi, nașterea „Noii Stângi”: altfel spus, abandonarea vechiului subiect politic (clasa) și a reprezentanților săi tradiționali (partidul, sindicatul) și afirmarea, în schimb, a unei multitudini de identități politice marginale, particulare și eminamente non-universalizabile, a căror bătălie politică se desfășoară mai curând pe terenul suprastructurii și în jurul recunoașterii culturale, juridice și simbolice a diferenței;
-
în al doilea rând, ¢68-ul este și nașterea a ceea ce s-a numit „noul spirit al capitalismului” prin care paradigma fordistă-axată pe munca de fabrică și relațiile sale specifice de producție-își pierde treptat din importanță odată cu deplasarea structurală înspre sectorul de servicii (preponderent financiar și informațional), cu accentul său pe „munca imaterială”, flexibilitate, creativitate și „post-materialism”.
Se împlinesc, așadar, cincizeci de ani de când imaginația e și la putere, dar și în opoziție. Citește în continuare →
Țintă fixă: Florentin Popa, efrafa
Alex CIOROGAR
Dirty Metamodernism
Dezvoltările ce contribuie la consolidarea unei noi paradigme poetice ar putea fi sistematizate prin examinarea relațiilor pe care fiecare formulă o întreține în raport cu aspectele centrale ale metamodernismului. Căci, fără excepție, toate sistemele auctoriale recente par să articuleze problematicile actualității (tematicile post-umane și filtrele digitale, să zicem) cu câteva dintre codurile și convențiile principale din istoria liricii moderne. Așa cum douămiiștii au prelungit, de pildă, practica producției de manifeste, câțiva metamoderniști au reluat, fără niciun fel de încărcătură social-politică, retorica avangardei (Hutopila, Drăgoi, Buzu, Olaru). Florentin Popa rămâne, totuși, exemplul cel mai potrivit în acest sens. Atunci când îi definește poezia drept „un cocktail în același timp retro și avangardist”, Iovănel descrie, probabil involuntar, tocmai esența metamodernismului, unde renașterea interiorității afective devine o consecință directă a post-ironiei: „și te-ai întors încet și ai spus naturlich senzual ca într-o/ reclamă la detergent catedrale gotice reverberau de muzică de/ lift”. Citește în continuare →
Alex CIOROGAR – New Abstraction
Lucrurile s-au aşezat. Vlad Moldovan, Andrei Doboş şi Gabi Eftimie sunt câteva dintre cele mai valoroase nume din cadrul ratrapării româneşti (cel de-al doilea val al douămiismului poetic). Încă de la debut, Vlad Moldovan impresiona printr-un decupaj insolit al realului. Critica vieţii cotidiene făcea casă bună cu simulacrul baudrillardian, iar spectacolul imaginilor nu fusese decât o modalitate, subtilă ce-i drept, de condamnare a consumului capitalist: „Atenţia vine din plictis care vine din melodia asta/ prea lungă/ care vine dintr-o pălincă ratată care vin din bucuria/ revederii chiar acum cînd ne aşezăm şi comandăm/ o bere./ Nu-i chiar aşa rău, nu-i nimic de văzut”. Semnalizând prezenţa interfeţelor ce necesită mereu decodificare, „rostirea singulară” specifică lui Vlad Moldovan trădase un joc fin al aparenţelor: „pe geam vin detalii amestecate”. Deşi putea trece drept un Acosmei speculativ, Vlad Moldovan pusese în pagină – atât în blank, cât şi în dispars – schiţe pentru o poezie ideală din care reţinuse, inspirat, numai câteva sclipiri. Pilde minimaliste, textele sale conturaseră – cu ajutorul construcţiilor eliptice – o poezie a ideilor: „cerul dă albastru”. Oricât de cerebral, aş zice totuşi că, centrat pe imagini şi acţiuni, autorul practicase un discurs eminamente descriptiv susceptibil lecturilor psihanalitice. Într-adevăr, pe ultima copertă a celui de-al doilea volum, Alex Goldiş arătase, suficient de convingător, cum diversitatea registrelor şi a tonalităţilor trădaseră, în fapt, prezenţa unei multitudini de dorinţe, pulsiuni şi obsesii. Foarte interesant de remarcat că, fără a se mai preta acestui gen de analiză, scriitura se prezintă acum ea însăşi ca terapeutică. Citește în continuare →
Postuman/ismul (1/10)
Argument
După aproape 20 de ani de la şocul manifestului Fracturist (1998, „Monitorul de Braşov”), putem vorbi – fără teama de a greşi – despre o nouă mişcare (ori şcoală) literară. După 30 de ani de la faimosul număr al Caietelor critice (nr. 1-2, 1986), avem posibilitatea de a discuta, în egală măsură, despre o reală depăşire a post-modernismului, cea de-a doua ediţie a Competiţiei continue având un rol mai curând festiv (Paralela 45, 1999) întocmai re-editării Postmodernismului românesc (Humanitas, 2010). Cele două fenomene par a fuziona astăzi sub titulatura extrem de generoasă (a se citi vagă) a post-umanismului, o mutaţie însă cu efecte paradigmatice (Fukuyama, Hayles, Haraway, Braidotti, Wolfe). Revista „Vatra” propune, aşadar, o anchetă tematică, proiectul anunţându-se ca replica oferită dosarelor mai sus amintite, încercând să răspundă următoarelor întrebări (orientative), în vederea developării unui portret de grup aflat în continuă mişcare: Citește în continuare →
Țintă fixă: Radu Nițescu, „Dialectica urșilor”
Rita CHIRIAN
Când toate războaiele de aici se vor termina
Cu totul surprinzătoare este evoluția lui Radu Nițescu pe parcursul celor patru ani care au premers publicarea Dialecticii urșilor (Casa de Editură Max Blecher, 2016). Gringo (2012), volumul de debut, publicat la 20 de ani, vădea sensibilitate și talent, atât de pregnante încât au provocat obișnuitele retorici definitive cu care critica de întâmpinare, în lipsă de altceva, însăilează ierarhii. Gringo este, desigur, un volum de luat în seamă, dar departe – calitativ – de formula în care forează astăzi Radu Nițescu. Viziunile violente, grotești, insolit-adolescentine, dar hilare, tezismul rocambolesc și patetic, narațiunile demonstrative sparte într-o văicăreală altminteri simpatică ajung să pună stridența înaintea poeziei. Nu că gesticulația similiisterică ar fi prin ea însăși blamabilă, dar tocmai în dinamica bemolului și a jocului de rol pare să vrea Radu Nițescu să-și conceapă poemele; tocmai de aceea, distanța între intenție și finalitate este cu atât mai semnificativă. Citește în continuare →
Alex CIOROGAR – Neo-Biedermeier
Privită de la distanță, cartea e o mixtură de academism, autobiografie și epic minor, modurile utilizate fiind și ele pe măsură (pastoral, elegiac, baladesc), astfel încât, scris cu eleganță, volumul reușește să topească elitismul în cultura de masă. Referințele (Shakespeare, Ovidiu, Roth, DeLillo, Gaddis, Yehuda Amichai, A. R. Ammons), alegorismul (fermoarul de aur), simbolismul (templul meditației solare) și aluziile (la Eminescu, spre exemplu: „Cît ai fost tu de darnică și de străină-n frumusețea ta,/ cît de tăcută și impresionabilă, Deniz,/ acum, cînd nu mai vrei să îmi vorbești din vis,/ cînd nopțile se strîng, ca și cum n-ar fi fost”) sunt temperate de trucuri retorice (mise en abyme: „Iar eu la fel, în vara dulce din vară”), registre argotice/jargotice („să mă rezolve sunetul de smalț pe dinți”/„dacă spațiul Hilbert al unui cîmp cuantic se construiește”) și semne ale oralității: „Nu s-a întâmplat nimic în anii ăștia, sînt tot cum m-ai/ lăsat”, „Eu zic că da”, „Și ce spune:/ spune ce am mai văzut” sau „Ceea ce faci tu e o muncă super importantă”. Se vede limpede că poetul se impune nu prin gesturi spectaculoase ori prin negarea oricăror repere anterioare, ci printr-o lucidă și livrescă conștientizare a stărilor și situațiilor momentului.
Studiat îndeaproape, nu e deplasat să afirmăm că niciunul din cei formați în atmosfera douămiismului și debutați în deceniul curent nu s-a dovedit în stare de performanțele stilistice etalate acum de Alex Văsieș.* Cultivând o poezie formidabil construită, pompată cu afecte și lipsită de majoritatea problemelor celor aflați încă la început de drum, bistrițeanul învigorează lirica contemporană, blocată în formule sterile (biografism, neoexpresionism, vizionarism, minimalism, you name it), printr-un volum de versuri ce ar trebui receptat ca un adevărat eveniment al lumii noastre literare, nu doar pentru aceea că redă știința subtilă a dozării efectelor și figurilor poetice, dar și pentru prospețimea tematică bine-venită. Datorită calităților extrem de sugestive, elementele Instalației frizează exemplaritatea, consacrând – în mod definitiv – un nume. Citește în continuare →
Alex CIOROGAR – Dimensiunea politică a experienței estetice și discursurile decliniste
