Etichetă / Alex Ciorogar
Supercluster
Asumându-mi toate riscurile, m-aș hazarda în a propune un soi de sistematizare* a fenomenelor lirice extrem-contemporane care se confundă, aș zice, cu o nouă paradigmă poetică aflată dincolo de postmodernism. Ceea ce înseamnă că orice încercare de a livra „experimentele” generației 2000 drept o nouă mutație estetică este, din acest punct de vedere, pur și simplu eronată. Influența culturii Beat și a Școlii de la New York, reciclarea modelelor avangardei istorice sau reșaparea liricii confesiv-expresive rămân orice altceva în afară de veritabile elemente înnoitoare. Să ne înțelegem. Nu contest valoarea textelor acestei generații, doar impulsul critic de a le fi livrat drept revoluționare. Mai cinstit ar fi să realizăm, odată pentru totdeauna, că, din varii motive, doar cei debutați în jurul lui 2010 au reușit să se desprindă cu adevărat de tradițiile veacului trecut. Din anii optzeci până azi, de la „Cenaclul de Luni” până la „Manifestul Anarhist”, poezia română n-a făcut altceva decât să parcurgă, chiar dacă lent, traseul – oricum înapoiat – de la neomodernism la postmodernism. Citește în continuare →
Ce mai rămâne din Mai 68? (10/12)
Alex Ciorogar
Protestele subiectivității
Știm foarte bine că anii 60 reprezintă o adevărată epocă de aur a teoriei critice, dacă ne gândim la nume precum Roland Barthes, Michel Foucault, Jaques Derrida, Louis Althusser, Jaques Lacan, Gilles Deleuze și alții. Astfel, dacă e să punem lucrurile în perspectivă, cred că ar trebui să ne întrebăm, la modul cel mai serios, dacă o întoarcere la gesturile anti-autoritare ale lui mai 68 ar fi într-adevăr utilă sau, mai important, cum ar arăta ea azi? Moment în care aș trage puțin spuza pe turta mea, vorbind despre problematica auctorialității. Și aș începe prin a observa că, în anii 80, Foucault inaugurează o nouă etapă a investigațiilor sale, trecând de la clasica analiză a relațiilor de putere la examinarea modalităților de subiectivare. Momentul mai 68 este unul care a favorizat nașterea unor noi identități sau, dacă vreți, noi tipuri de subiectivitate politică, culturală și socială. Citește în continuare →
Ce mai rămâne din Mai ’68 (intro)
Argument
Se împlinesc 50 de ani de la mișcările protestatare din 1968. Două sunt perspectivele din care aceste evenimente pot fi considerate într-adevăr epocale:
-
ele au marcat, mai întâi, nașterea „Noii Stângi”: altfel spus, abandonarea vechiului subiect politic (clasa) și a reprezentanților săi tradiționali (partidul, sindicatul) și afirmarea, în schimb, a unei multitudini de identități politice marginale, particulare și eminamente non-universalizabile, a căror bătălie politică se desfășoară mai curând pe terenul suprastructurii și în jurul recunoașterii culturale, juridice și simbolice a diferenței;
-
în al doilea rând, ¢68-ul este și nașterea a ceea ce s-a numit „noul spirit al capitalismului” prin care paradigma fordistă-axată pe munca de fabrică și relațiile sale specifice de producție-își pierde treptat din importanță odată cu deplasarea structurală înspre sectorul de servicii (preponderent financiar și informațional), cu accentul său pe „munca imaterială”, flexibilitate, creativitate și „post-materialism”.
Se împlinesc, așadar, cincizeci de ani de când imaginația e și la putere, dar și în opoziție. Citește în continuare →
Țintă fixă: Florentin Popa, efrafa
Alex CIOROGAR
Dirty Metamodernism
Dezvoltările ce contribuie la consolidarea unei noi paradigme poetice ar putea fi sistematizate prin examinarea relațiilor pe care fiecare formulă o întreține în raport cu aspectele centrale ale metamodernismului. Căci, fără excepție, toate sistemele auctoriale recente par să articuleze problematicile actualității (tematicile post-umane și filtrele digitale, să zicem) cu câteva dintre codurile și convențiile principale din istoria liricii moderne. Așa cum douămiiștii au prelungit, de pildă, practica producției de manifeste, câțiva metamoderniști au reluat, fără niciun fel de încărcătură social-politică, retorica avangardei (Hutopila, Drăgoi, Buzu, Olaru). Florentin Popa rămâne, totuși, exemplul cel mai potrivit în acest sens. Atunci când îi definește poezia drept „un cocktail în același timp retro și avangardist”, Iovănel descrie, probabil involuntar, tocmai esența metamodernismului, unde renașterea interiorității afective devine o consecință directă a post-ironiei: „și te-ai întors încet și ai spus naturlich senzual ca într-o/ reclamă la detergent catedrale gotice reverberau de muzică de/ lift”. Citește în continuare →
Alex CIOROGAR – New Abstraction
Lucrurile s-au aşezat. Vlad Moldovan, Andrei Doboş şi Gabi Eftimie sunt câteva dintre cele mai valoroase nume din cadrul ratrapării româneşti (cel de-al doilea val al douămiismului poetic). Încă de la debut, Vlad Moldovan impresiona printr-un decupaj insolit al realului. Critica vieţii cotidiene făcea casă bună cu simulacrul baudrillardian, iar spectacolul imaginilor nu fusese decât o modalitate, subtilă ce-i drept, de condamnare a consumului capitalist: „Atenţia vine din plictis care vine din melodia asta/ prea lungă/ care vine dintr-o pălincă ratată care vin din bucuria/ revederii chiar acum cînd ne aşezăm şi comandăm/ o bere./ Nu-i chiar aşa rău, nu-i nimic de văzut”. Semnalizând prezenţa interfeţelor ce necesită mereu decodificare, „rostirea singulară” specifică lui Vlad Moldovan trădase un joc fin al aparenţelor: „pe geam vin detalii amestecate”. Deşi putea trece drept un Acosmei speculativ, Vlad Moldovan pusese în pagină – atât în blank, cât şi în dispars – schiţe pentru o poezie ideală din care reţinuse, inspirat, numai câteva sclipiri. Pilde minimaliste, textele sale conturaseră – cu ajutorul construcţiilor eliptice – o poezie a ideilor: „cerul dă albastru”. Oricât de cerebral, aş zice totuşi că, centrat pe imagini şi acţiuni, autorul practicase un discurs eminamente descriptiv susceptibil lecturilor psihanalitice. Într-adevăr, pe ultima copertă a celui de-al doilea volum, Alex Goldiş arătase, suficient de convingător, cum diversitatea registrelor şi a tonalităţilor trădaseră, în fapt, prezenţa unei multitudini de dorinţe, pulsiuni şi obsesii. Foarte interesant de remarcat că, fără a se mai preta acestui gen de analiză, scriitura se prezintă acum ea însăşi ca terapeutică. Citește în continuare →
Postuman/ismul (1/10)
