Mihnea Bâlici – Postumanismul românesc

Cu câteva excepții (anume articolele coordonatorului și al lui Carmen Borbély), volumul Postumanismul cuprinde toate articolele pe această temă publicate acum doi ani în dosarul revistei Vatra (nr. 3-4, 2017, p. 82-132). Având în vedere absența postumanismului din discuțiile culturale și academice „oficiale” din spațiul românesc de după 2000, acest fenomen a reprezentat până nu demult mai degrabă o nișă teoretică, un exotism conceptual, rămas neclarificat și neproblematizat, decât o direcție propriu-zisă de studiu. Acestei necesități de sistematizare îi răspunde colecția de eseuri de față. Trebuie spus din capul locului că volumul nu excelează în a oferi o perspectivă inteligibilă asupra subiectului și nu ar putea reprezenta o referință bibliografică pentru un potențial studiu despre postumanism. De această dată, formatul de dosar nu se dovedește avantajos temei de discuție. Majoritatea studiilor reprezintă introduceri scurte și inconsistente, care frecventează și sintetizează, în mare, aceeași bibliografie: Francis Fukuyama, N. Katherine Hayes, Donna Harraway și Rosi Braidotti sunt numele cele mai citate. Aș spune că traducerea celor mai importante studii internaționale pe tema postumanismului s-ar dovedi mai utilă decât elaborarea unor inventarieri panoramice, de multe ori incongruente și decontextualizante. Alte articole se poziționează, mai mult sau mai puțin vehement, împotriva postumanismului – aceste problematizări sunt importante, însă, de cele mai multe ori, provin dintr-o neînțelegere a ceea ce înseamnă postumanismul (neînțelegeri existente și în tezele pro-postumane). Câteva articole nici nu fac uz de o structură argumentativă propriu-zisă, alegând să bovarizeze pe marginea tematicii (vezi Andrei Codrescu și Cosmina Moroșan). Sunt articole care vizează latura „ontologică”, experiențială a acestui sistem conceptual, altele care se concentrează pe fundamentul etic al postumanului și câteva care teoretizează și exemplifică o estetică postumană. Sunt articole care încă aplică o viziune distopică despre evoluția tehnologiei, autori care văd în această mutație epistemologică o potențială utopie (o „lume de cyborgi de după singularitate: fluidă, rizomică și în continuă mișcare” [p. 51], ar spune Cristina Diamant) sau alții care argumentează contopirea (evident, sous rature a) non-umanului cu umanul în realitatea prezentă cea mai concretă (vezi Laura T. Ilea). Rezultatul lasă impresia că selecția a funcționat pe un bizar principiu de laissez-faire.

Citește în continuare →

Supercluster

Asumându-mi toate riscurile, m-aș hazarda în a propune un soi de sistematizare* a fenomenelor lirice extrem-contemporane care se confundă, aș zice, cu o nouă paradigmă poetică aflată dincolo de postmodernism. Ceea ce înseamnă că orice încercare de a livra „experimentele” generației 2000 drept o nouă mutație estetică este, din acest punct de vedere, pur și simplu eronată. Influența culturii Beat și a Școlii de la New York, reciclarea modelelor avangardei istorice sau reșaparea liricii confesiv-expresive rămân orice altceva în afară de veritabile elemente înnoitoare. Să ne înțelegem. Nu contest valoarea textelor acestei generații, doar impulsul critic de a le fi livrat drept revoluționare. Mai cinstit ar fi să realizăm, odată pentru totdeauna, că, din varii motive, doar cei debutați în jurul lui 2010 au reușit să se desprindă cu adevărat de tradițiile veacului trecut. Din anii optzeci până azi, de la „Cenaclul de Luni” până la „Manifestul Anarhist”, poezia română n-a făcut altceva decât să parcurgă, chiar dacă lent, traseul – oricum înapoiat – de la neomodernism la postmodernism. Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai 68? (10/12)

foucault

Alex Ciorogar

Protestele subiectivității

Știm foarte bine că anii 60 reprezintă o adevărată epocă de aur a teoriei critice, dacă ne gândim la nume precum Roland Barthes, Michel Foucault, Jaques Derrida, Louis Althusser, Jaques Lacan, Gilles Deleuze și alții. Astfel, dacă e să punem lucrurile în perspectivă, cred că ar trebui să ne întrebăm, la modul cel mai serios, dacă o întoarcere la gesturile anti-autoritare ale lui mai 68 ar fi într-adevăr utilă sau, mai important, cum ar arăta ea azi? Moment în care aș trage puțin spuza pe turta mea, vorbind despre problematica auctorialității. Și aș începe prin a observa că, în anii 80, Foucault inaugurează o nouă etapă a investigațiilor sale, trecând de la clasica analiză a relațiilor de putere la examinarea modalităților de subiectivare. Momentul mai 68 este unul care a favorizat nașterea unor noi identități sau, dacă vreți, noi tipuri de subiectivitate politică, culturală și socială. Citește în continuare →

Ce mai rămâne din Mai ’68 (intro)

52aa0f78a11d57cd8f29c4b283bf669fc1ced8d9

Argument

Se împlinesc 50 de ani de la mișcările protestatare din 1968. Două sunt perspectivele din care aceste evenimente pot fi considerate într-adevăr epocale:

  1. ele au marcat, mai întâi, nașterea „Noii Stângi”: altfel spus, abandonarea vechiului subiect politic (clasa) și a reprezentanților săi tradiționali (partidul, sindicatul) și afirmarea, în schimb, a unei multitudini de identități politice marginale, particulare și eminamente non-universalizabile, a căror bătălie politică se desfășoară mai curând pe terenul suprastructurii și în jurul recunoașterii culturale, juridice și simbolice a diferenței;

  2. în al doilea rând, ¢68-ul este și nașterea a ceea ce s-a numit „noul spirit al capitalismului” prin care paradigma fordistă-axată pe munca de fabrică și relațiile sale specifice de producție-își pierde treptat din importanță odată cu deplasarea structurală înspre sectorul de servicii (preponderent financiar și informațional), cu accentul său pe „munca imaterială”, flexibilitate, creativitate și „post-materialism”.

Se împlinesc, așadar, cincizeci de ani de când imaginația e și la putere, dar și în opoziție. Citește în continuare →

Țintă fixă: Florentin Popa, efrafa

florentin popa efrafa

Alex CIOROGAR

Dirty Metamodernism

Dezvoltările ce contribuie la consolidarea unei noi paradigme poetice ar putea fi sistematizate prin examinarea relațiilor pe care fiecare formulă o întreține în raport cu aspectele centrale ale metamodernismului. Căci, fără excepție, toate sistemele auctoriale recente par să articuleze problematicile actualității (tematicile post-umane și filtrele digitale, să zicem) cu câteva dintre codurile și convențiile principale din istoria liricii moderne. Așa cum douămiiștii au prelungit, de pildă, practica producției de manifeste, câțiva metamoderniști au reluat, fără niciun fel de încărcătură social-politică, retorica avangardei (Hutopila, Drăgoi, Buzu, Olaru). Florentin Popa rămâne, totuși, exemplul cel mai potrivit în acest sens. Atunci când îi definește poezia drept „un cocktail în același timp retro și avangardist”, Iovănel descrie, probabil involuntar, tocmai esența metamodernismului, unde renașterea interiorității afective devine o consecință directă a post-ironiei: „și te-ai întors încet și ai spus naturlich senzual ca într-o/ reclamă la detergent catedrale gotice reverberau de muzică de/ lift”. Citește în continuare →

Alex CIOROGAR – New Abstraction

vlad moldovan glitch

Lucrurile s-au aşezat. Vlad Moldovan, Andrei Doboş şi Gabi Eftimie sunt câteva dintre cele mai valoroase nume din cadrul ratrapării româneşti (cel de-al doilea val al douămiismului poetic). Încă de la debut, Vlad Moldovan impresiona printr-un decupaj insolit al realului. Critica vieţii cotidiene făcea casă bună cu simulacrul baudrillardian, iar spectacolul imaginilor nu fusese decât o modalitate, subtilă ce-i drept, de condamnare a consumului capitalist: „Atenţia vine din plictis care vine din melodia asta/ prea lungă/ care vine dintr-o pălincă ratată care vin din bucuria/ revederii chiar acum cînd ne aşezăm şi comandăm/ o bere./ Nu-i chiar aşa rău, nu-i nimic de văzut”. Semnalizând prezenţa interfeţelor ce necesită mereu decodificare, „rostirea singulară” specifică lui Vlad Moldovan trădase un joc fin al aparenţelor: „pe geam vin detalii amestecate”. Deşi putea trece drept un Acosmei speculativ, Vlad Moldovan pusese în pagină – atât în blank, cât şi în dispars – schiţe pentru o poezie ideală din care reţinuse, inspirat, numai câteva sclipiri. Pilde minimaliste, textele sale conturaseră – cu ajutorul construcţiilor eliptice – o poezie a ideilor: „cerul dă albastru”. Oricât de cerebral, aş zice totuşi că, centrat pe imagini şi acţiuni, autorul practicase un discurs eminamente descriptiv susceptibil lecturilor psihanalitice. Într-adevăr, pe ultima copertă a celui de-al doilea volum, Alex Goldiş arătase, suficient de convingător, cum diversitatea registrelor şi a tonalităţilor trădaseră, în fapt, prezenţa unei multitudini de dorinţe, pulsiuni şi obsesii. Foarte interesant de remarcat că, fără a se mai preta acestui gen de analiză, scriitura se prezintă acum ea însăşi ca terapeutică. Citește în continuare →

Postuman/ismul (1/10)

postumanism

Argument

După aproape 20 de ani de la şocul manifestului Fracturist (1998, „Monitorul de Braşov”), putem vorbi – fără teama de a greşi – despre o nouă mişcare (ori şcoală) literară. După 30 de ani de la faimosul număr al Caietelor critice (nr. 1-2, 1986), avem posibilitatea de a discuta, în egală măsură, despre o reală depăşire a post-modernismului, cea de-a doua ediţie a Competiţiei continue având un rol mai curând festiv (Paralela 45, 1999) întocmai re-editării Postmodernismului românesc (Humanitas, 2010). Cele două fenomene par a fuziona astăzi sub titulatura extrem de generoasă (a se citi vagă) a post-umanismului, o mutaţie însă cu efecte paradigmatice (Fukuyama, Hayles, Haraway, Braidotti, Wolfe). Revista „Vatra” propune, aşadar, o anchetă tematică, proiectul anunţându-se ca replica oferită dosarelor mai sus amintite, încercând să răspundă următoarelor întrebări (orientative), în vederea developării unui portret de grup aflat în continuă mişcare: Citește în continuare →