Sergiu Radu RUBA – Semnaţi aici! (fragment)

Ruba -foto de prezentare

Frica, da, frica începea să lucreze. Mă temeam că bătrânul meu stătea să-şi piardă minţile. Nu mă slăbea cu telefoanele, implora, se jeluia. Nu înţelegeam nimic. Îmi desfiinţasem postul fix, aşa că mă suna pe mobil, văietându-se că nu-i ies cuvintele vorbind către astfel de drăcovenii, ca apoi să încheie precipitat şi să aştepte să-l apelez eu. Prins cu alergătura după vedete şi interviuri, cu răspunsurile obligatoriu masculine la scrisorile cititoarelor, cu muncile plicticoase căzute firesc în seama singurului bărbat din redacţia unei reviste pentru femei, adică a mea, amânam mereu o întrevedere cu el. Trebuia să-l întâlnesc devreme ce se agita că are să-mi comunice informaţii care nu pot fi transmise prin telefon. Dar mai veneau la rând şi fără milă nevrozele colegelor, fantasmele lor, exaltările, dezamăgirile, secretele secrete doar faţă de bărbaţi, drept care se cădea să se ascundă de mine când şi le împărtăşeau şi toate aceste zgârieturi, fierbinţeli, ciupituri de ţânţar trebuiau oblojite şi încă în regim de urgenţă.

Am tresărit abia când mi-a bătut la uşă un emisar. Era un pensionar mărunţel, cam de vârsta tatălui meu. A îngrămădit câteva fraze despre un drum al lui la un spital din Bucureşti şi, fără să înceteze a bălmăji şi fără să se uite la mine, m-a călcat pe picior şi mi-a strecurat în mână un plic.

De lemn Tănase în prag, am mai apucat să-l admir cum dispărea în colivia ascensorului. Ăsta da conspirator!, mi-am zis. Iar în codul lui dublu de semnalizare, cu indicii derutante într-o direcţie, dar gesticulaţie eficientă în sens opus, îl recunoşteam în sfârşit pe bătrânul meu: ieşea la lumină, după o jumătate de secol, instinctul lui de om de legătură al partizanilor din munţi. Îmi povestise câte ceva la cinci-şase ani după căderea comunismului, când devenise cert că nu mai era cale de întoarcere. Ascultându-l, mă uitasem atunci la dânsul cu ochii atât de holbaţi că, fără să vreau, îi lăsasem impresia că nu-l cred. Ziarele se umpluseră de mărturii asemănătoare şi spectrul a ceva déjà vu dădea târcoale relatării. Dar când l-am auzit cu câtă exactitate descria Apusenii şi peşterile lor dintre care multe fuseseră descoperite oficial doar în anii ’80, mi-a fost jenă de suspiciunile mele şi am prins a-i sorbi cuvintele. Ba mai mult, statornicindu-mă în presă, i-am propus să scriem o carte despre gherila lui. A început însă să mă amâne, iar la un moment dat, cicatricile prin care se mai scurgeau niscai amintiri, i s-au închis. Distanţa s-a îngrijit şi ea să uneltească împotrivă. Îl vizitam cel puţin o dată pe an dar, mai cu seamă după moartea mamei, am dat mai des pe la el, singur acum în casa robustă din Irisul Clujului, formulă fericită pe care o nimerisem într-un interviu despre cartierul copilăriei mele, nu atât central, cât verde, cu o căutătură îndelungă, amânată, liniştită. Hărţuindu-l, ţinându-l insistent sub tensiune, asaltându-l uneori când nu se aştepta, n-am izbutit să-i smulg decât ţăndări de amintiri şi nenumărate reflecţii asupra, vezi Doamne, mersului lumii.

De data asta însă, încuind uşa apartamentului, strângeam plicul în mână, excitat ca de o grenadă numai bună de lansat spre furioasa-i detunătură. Am parcurs febril primele fraze ale textului, părându-mi-se că lunec peste un scris tremurat. Pesemne că mie îmi tremurau mâinile, aşa încât peste zona fierbinte a scrisorii, am trecut o dată fără s-o iau în seamă. A doua oară însă mi s-a părut că înţeleg, iar pe urmă…

Bătrânul fusese vizitat de un trimis al unei „extrem de importante persoane publice”, după cum spunea el, care-i ceruse, nici mai mult, nici mai puţin, decât să dea o declaraţie cum că el, Mircea Durostor, tatăl meu, există!… Da, da, o declaraţie că e în viaţă şi că, prin urmare, nu a fost ucis de către cineva care avusese misiunea expresă de a-l lichida. Când asta? Tocmai în 1957, iar acum, după cincizeci de ani, acea persoană publică de mare însemnătate avea nevoie atât de o confirmare scrisă şi iscălită a existenţei lui Durostor senior, cât şi de o apariţie a sa la televiziunea pe care acea figură notorie o deţinea, o controla şi o punea să strălumineze asupră-ne. Bătrânul meu devenise brusc indispensabil nu numai pe ecranul, ci şi în studiourile televiziunii sale, în memoria de neşters a ordinatoarelor şi a DVD-urilor acesteia. Altfel spus, i se punea totul la dispoziţie ca să fie adus la Bucureşti, i se sugera cam ce să debiteze în faţa microfoanelor, ba erau gata să-i şi sufle, dacă omul aprecia că ar putea să aibă trac. Iar bătrânul nu voia să facă nicio mişcare şi, mai cu seamă, nicio mişcare fără mine.

Vasăzică, 1957. Frumos. Trebuie că era chiar anul în care Durostor se lăsase de partizanat sau de curierat clandestin prin munţi, prin peşteri şi avene. Dar ce făcuse el, ca să citez un clişeu celebru, în următorii şapte ani, până la amnistia politică generală din vara lui ’64?… O vorbă limpede nu suflase despre acest răstimp, cu toate că de o frază sibilinică, mereu aceeaşi, se agăţa din când în când: „Au fost ani în care n-am văzut cerul decât rareori, noaptea”.

Dar, mai presus de orice, mă intriga identitatea virtualului asasin al bătrânului. Ucigaş virtual sau ucigaş ratat? Individul îl ratase pe Durostor, ceea ce nu înseamnă că nu-i lichidase pe alţii. Aveam o seamă de bănuieli cu privire la mogulii presei, încercam să mă orientez după vârstă, numai că trecuţi de 70 de ani erau vreo patru din ei, cu mutre sfătoase sub care se putea ascunde eficient câte un securist revopsit.

Şi totuşi, scrisoarea avea în ea acel sâmbure primejdios de fascinant şi de incredibil, primejdios de seducător tocmai prin oferta vertiginoasă de fantastic şi de aventură. Dar bătrânul putea la fel de bine să o fi luat razna, era foarte probabil ca presiunea nenumăratelor taine reprimate atât de multă vreme să fi produs o răbufnire de imaginaţie, un efect halucinogen pe fondul existenţei lui singuratice. Un unic amănunt mă împiedica să înclin spre o atare interpretare: aerul de complotist versat al bărbatului care-mi înmânase scrisoarea, exactitatea îndelung exersată a gesturilor lui de mesager-fantomă între vechi guerrilleros. Devenise însă evident, peste toate acestea, că bătrânul meu avea nevoie de un confesor şi că acela nu puteam fi decât eu. Aşadar, aşterne-te tinere Durostor cât mai curând cu putinţă pe drumul Clujului, aţinteşte bine ochii, deschide urechile şi înregistrează tot! Mai cu seamă că, venit pe lume când tatăl tău sărise de 40 de ani, eşti, oricum ai întoarce-o, un fruct întârziat, un fel de pară de octombrie a prelungitei sale clandestinităţi.

* * *

De-a curmezişul urgenţei drumului meu spre Cluj s-a aşezat chiar Ariadna. Ori de câte ori îi rostesc numele în gând, imaginea ei se încheagă ca prin farmec. Nu ea ca document fotografic mi se impune, ci o anume înnourare a privirii perindate asupra celor din juru-i şi mersul acela de plantă căţărătoare legănată de vânt. Negrul ochilor ei părea că-şi schimbă întruna forma. Cu nasul în monitoare sau în hârtii, simţeam cu toţii, adică fetele şi cu mine, nevoia să ne ridicăm de la birou când o aveam în preajmă. Un resort incontrolabil ne împingea în sus ca spre a nu fi prea copleşiţi de supleţea ei, deşi cred că mai degrabă ne mişcam în întâmpinarea surâsurilor sale. Directoarea noastră fondase revista de una singură şi asta o costase o căsnicie din vârful căreia soţul iubitor o instruia cum că o fiinţă decorativă precum dânsa nu trebuie să facă nimic, afară de a-i toca banii lui, un star în devenire în mediul de afaceri. A şi devenit, iar ea a plecat. Astfel a apărut revista Mon Plaisir pe care Ariadna o prezenta ca pe o invenţie personală, enumerându-i, ca unei jucării ingenioase, funcţiile surpriză: informaţie, excitaţie, vibraţie. Aşadar, vibrăm după ce ne excităm şi nu ne excităm decât informaţi fiind. Drept care Ariadna mă informă că:

– Ştii – şi-mi mângâie două falange de la trei degete –, trebuie să faci un interviu cu Cassandra Cassandra, o cunoşti, emblema canalului de televiziune Omega. Candidează la Parlamentul European. Ne-a ajutat atât de mult, e o mare feministă, numai un bărbat poate s-o descoase pe deplin. Te aşteaptă mâine dimineaţă. Îl mai citeşti pe García Márquez?

M-am speriat. Am bombănit, am obiectat, am protestat. Am invocat bolile bătrânului, ajutorul meu care nu suferea amânare, m-am zvârcolit între degetele şi braţele colegelor.

– Hai, Duro! Hai, Duro! mă rugau toate. E vorba de Cassandra, ştii tu, Cassandra noastră, ea ne protejează, dacă n-ar fi ea…

Mă înconjuraseră, lipiseră de mine blăniţele lor perfide de pisici temperamentale. Mă mângâiau, îmi şuşoteau în urechi. Ariadna mi se uita în ochi cu nourii ăia ai ei, iar cea mai mică şi mai tăcută, Manţura, mă controla la prohab.

– Minţi! N-ai spus de la-nceput că bătrânul a făcut preinfarct, ţi-a venit ideea între timp ca să scapi, las’ că pleci mâine seară, ne scrii ceva şi despre ultima carte a lui Márquez? E tot despre amor!

Toate mă atrăgeau, dar decisesem de la bun început că, singurul bărbat fiind în redacţia de femei a unei publicaţii pentru femei, ar fi absurd să-mi complic existenţa cu vreuna dintre colege. De altfel, mi-ar fi încurcat serios libertatea de mişcare.

– Hai, reluă şefa, hai, du-te mâine la Cassandra, te aşteaptă la 10, n-am să-ţi mai reproşez că te închizi cu cititoarele în birou după program…

Nu mi-o reproşase niciodată, iar eu mă închideam într-adevăr cu unele cititoare din când în când. Care va să zică, se prefăcuseră că n-au văzut nimic, dar între ele discutaseră, ridicaseră chestiunea.

M-au îmbrobodit, m-au năucit, am rătăcit drumul drept.

* * *

A doua zi, la 10, vedeta de televiziune Cassandra Cassandra, zisă CC, zisă Two Times Cassandra, zisă Double C, mă primea încercănată în salonul casei sale elegante, dar nu atât de impunătoare precum imaginea de pe ecran a stăpânei locului.

– Ei? – şi cu această monosilabă interogativă, mă obligă să mă aşez.

Am renunţat la hărţuielile introductive şi am atacat din start: „De unde atâta înverşunare feministă? Care e baza ideologică sau, dacă preferă, doctrinară a feminismului ei personal? Ce rost mai are feminismul în Europa de azi? De ce ignoră puterea reală a femeii şi a feminităţii? Când va pune punct războiului cu personajele literaturii?…”

Nu voiam s-o scot din sărite, dar recunoşteam în sinea mea intenţia de a o irita. Că izbutisem, se simţea din călcătura ei apăsată, persuasivă pe parchetul salonului. Pornise să se plimbe a meditare.

– Vezi dumneata, Duro, cu literatura română lucrurile stau foarte prost. Marile sinteze asupra ei, dacă le pot numi aşa, sunt semnate numai de bărbaţi, ea nu a fost privită din unghiul egalităţii de şanse. Da, da, nu zâmbi, aşa zâmbiţi cu toţii ca proştii şi vă miraţi că forurile europene….

Nimănui nu-i păsa în Europa de muierile din opera lui Caragiale, nici măcar nu ar fi fost în stare prin Occident să le pronunţe numele. În schimb, so many times Cassandra se cutremura de soarta mediocră a unor amante de vodevil ca Veta, Zoe, Miţa Baston şi Didina Mazu şi de mizeria imagologică (chiar aşa zicea: imagologică!) a fel de fel de alte curve în ambalaj de neveste onorabile, ca să nu mai vorbim de cuconetul cât de cât spălat al aceluiaşi clasic, compus numai din bunici şi mătuşe tâmpite, mame de copii răzgâiaţi şi traficante ordinare de influenţă pentru şcolari bătuţi în cap. Păi, aşa arăta femeia în timpul lui Carol I?! Înjură pretinsul realism în literatură şi, spre exemplificare, trecu la Rebreanu:

– Un şi mai mare nenorocit! – perora dumneaei. Soldăţoiul ăsta din Năsăud face din femeie unealtă de parvenire, ca apoi s-o trimită la moarte! Nu preţuieşte femeia decât în ipostaza ei de ţărancă. De cum apare o fiinţă civilizată ca Nadina, o pune să fie violată şi sugrumată de ţopârlani! Apoi şi pe domnişoara Rosmarin, de ce o omoară?… Caragiale se mai salvează prin Anca din Năpasta. Acolo zic şi eu inteligenţă, tărie feminină de caracter, angajament justiţiar, ea conduce tot jocul, ea e mâna destinului! Se pare că s-a căit mult grecoteiul şi a ispăşit prin această dramă. Aşa-i trebuie, dacă nu şi-a băgat la timp minţile-n cap! Dar Rebreanu, nimic! Nu are o femeie respectabilă în toate scrierile lui, nimic în Pădurea spânzuraţilor, iar în Adam şi Eva, să nu mi se spună mie că acolo femeia e liberă! E o înşiruire de cochilii în care destinul îşi leapădă icrele, femeia e victima instinctului dictat din cosmos şi alte nebunii, pffu!

Nu părea că se va calma curând. Îşi mai trase sufletul lăudându-l pe Sadoveanu pentru Vitoria Lipan şi pentru câinele lui Nechifor, dar o dată ajunsă la câini, îşi aminti abrupt de destinul tragic al lui Bubico, de incapacitatea inventatorului său de a interpreta un pedigree (vezi Bubico, copilul lui Garson şi al Gigichii, nepot şi curtezan al Zambilichii), aşa că nu-l scoase pe Caragiale din musiu, din plăcintar, din fanariot şi din ratat în Europa, altfel spus, la Berlin. Se dezlănţui din nou împotriva aşa-zisului realism care de fapt e o convenţie, o prejudecată asupra realităţii, care bate-n cuie imaginea lumii, nelăsând-o să devină fluidă ca, uite, la Eliade unde, în La ţigănci, femeia impune ritmul lumii, face ordine prin puterea ei de fascinaţie, prin mister…

Mă rugam în sinea mea ca nu cumva să lunece de la povestirea asta cu ţigănci multicolore la Ţiganiada de unde s-ar fi prea putut ca taifunul s-o ia de la capăt. Fiindcă în emisiunile sale TV, Cassandra combătea pe trei fronturi: discriminarea femeii, protecţia câinilor vagabonzi şi integrarea socială a rromilor. După ce un japonez murise la Bucureşti cu artera de la un picior secţionată de colţii unui maidanez şi cu sângele scurs, Cassandra se oferise ca avocat să apere în instanţă drepturile câinelui. Dar agresorul nu fusese identificat. Mort aveam, ucigaş nu, plângere nu, apărător da. Ce-ar fi vrut dânsa să apere?

– E clar, domnule Durostor, că nu putem continua cu asemenea mentalităţi! De aceea doresc să ajung în Parlamentul European şi să determin promovarea unei legislaţii care să nu mai permită efuziuni discriminative la adăpostul libertăţii artistice… Mai cu seamă în literatură… Va trebui luată măsura radicală ca literatura română să fie rescrisă în mare parte. Nu te mira, nu numai cea română, ci şi cea rusă, de exemplu. Cum e posibil un Raskolnikov care ucide două femei? Cum e posibilă o Sonia Marmeladova, spune şi dumneata?

Eram cu totul depăşit de situaţie. Simţeam că pot să trăiesc fără Sonia Marmeladova, dar nu şi fără Miţa Baston. I-am spus-o.

– Nu gândeşti corect, dragul meu. Ne putem lipsi şi de una, şi de cealaltă. Europa trebuie construită din alte materiale. E obligatoriu să începem acum ca să putem reuşi măcar la două generaţii după noi. Fireşte că generaţia noastră nu va mai apuca acea zi când energiile latente din actualele opere vor permite rescrierea lor într-o altă viziune. Vom avea atunci un nou Caragiale, un nou Dostoievski şi mai ales un alt Flaubert… Ah, biata Emma Bovary, ce ticăloşie!

Asemănător vorbea şi la televiziune, adaptându-şi însă limbajul şi ideile cerinţelor imaginative ale publicului general. Mă servi, în sfârşit, cu un whisky şi luă loc înaintea mea. Arăta mai bine pe ecran. Blondă, robustă, faţa ei mi se părea acum prea lată. O avantaja însă o privire limpede, nepoluată de îndoieli. Insistenţa acestei priviri îmi strecură un avertisment:

– Durostor e un nume rar. Tatăl tău se numeşte cumva Mircea Durostor şi locuieşte la Cluj?

– Da, am tresărit eu, de ce?

– Va fi târât fără voia lui într-o afacere complicată. Spune-i doar atât: să nu cedeze! I se va cere mereu: „Semnaţi aici, semnaţi aici!” Să nu semneze nimic! Să nu-i spui însă că îndemnul vine de la mine, iar dumneata să uiţi că am discutat despre asta, de acord?

 M-am declarat de acord. Eram destul de speriat. Cassandra se ridicase.

– Şi interviul? Mă jupoaie Ariadna dacă mă întorc fără el!

– Ah, era să uit, iată-l! Nu dau altfel de interviuri, va trebui să vii la mine în emisiune, după ce voi câştiga în alegeri. Va fi o emisiune de adio, simt nevoia unei schimbări.

– Şi dacă alegerile nu ies bine?

– Mă vei ajuta şi dumneata să iasă bine.

Îmi înmână câteva pagini cu răspunsurile deja formulate şi cu întrebările de asemenea. Îmi mai spuse:

– Desigur, Ariadna ştie că ne-am ocupat de interviu. Dumneata semnează aici. Curaj!

 

 

 

[Vatra, nr. 7/2017, pp. 14-16]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s