Florina LIRCĂ-MOLDOVAN – Înapoi (şi înainte) pe Solaris

dan persa inapoi

Un vis cu ochii deschişi – departe de conotaţiile negative asociate expresiei – ar putea fi catalogată recenta carte a lui Dan Perşa, Înapoi pe Solaris (apărută la Editura Meditative Arts, în 2017). O călătorie în timp şi, mai presus de toate, în spaţiu, prin care autorul caută să afle sensul vieţii. Evident, nu e primul, au mai făcut-o şi alţii înaintea sa, unii de neegalat (Eminescu şi visul său romantic, bunăoară). Dar nici original, dat fiind că povestea e inspirată – cum anunţă nu numai titlul, ci şi autorul în Cuvânt înainte – dintr-o operă de referinţă a literaturii science-fiction (romanul Solaris al polonezului Stanislaw Lem). Inutilă încercare, s-ar putea zice, şi parcă prea îndrăzneaţă. De nu chiar de două ori sfidătoare. La adresa înaintaşilor (cu care îşi măsoară, vrea-nu vrea, puterile) şi a contemporanilor. Căci nu e puţin lucru să ai răgazul de a medita tocmai în era productivităţii, când puţini sunt cei ce nu aleargă să despoaie timpul în vederea unui profit oricât de mic. Or, asta e ceea ce (nu) face Dan Perşa, şi o recunoaşte deschis: „Pentru aceste valori militam. Şi nu le consideram a fi altele decât visul, imaginaţia, gândirea”. Himere, idealuri, obsesii, nebunii… Despre asta scrie el şi nu orice: un roman SF declarat pe jumătate love story.

O iniţiativă curioasă, totuşi, deloc de desconsiderat. Întâi pentru că, prin cele două genuri abordate, se adresează poate celei mai greu de câştigat categorii de cititori: amatorii de lumi şi de întâmplări fantastice, cu precădere viitoare (adolescenţii sunt poate cei mai pretenţioşi dintre ei); şi împătimiţii de amoruri, deprinşi cu bestseller-urile de dragoste. Acestea nu sunt însă singurele riscuri pe care autorul şi le asumă. Cu mult mai provocatoare i se pare miza filosofică a cărţii, cea mai dragă poate, pe care o anunţă de la început: „Îl va convinge oare [n.n. pe cititor] un vis de iubire şi un vis despre adâncimea universului şi a psihicului uman?”. Dar pe cel avizat? Şanse sunt destule. Căci, oare, ce e literatura dacă nu posibilitatea de a interoga, libertatea de a imagina şi a simţi fără hotar, oportunitatea de a accede la dimensiuni refuzate raţiunii, în fine, arta de a crea? Lumi şi orizonturi, sinele şi pe ceilalţi. „Într-o scriere literară poţi emite ipoteze ce nu ţin seama de nici o realitate, ci numai de visele noastre”. O ştim cu toţii, o afirmă, de câte ori are ocazia, autorul: „Or, literatura este totuşi o meditaţie… Asupra ta… Şi asupra existenţei umane”.

Iată cum trebuie primit Solaris dincolo de ce mai declară pe alocuri personajul („scrisul a fost pentru mine un refugiu”). O năzuinţă a omului creator de a accede la ipostaza demiurgică, la starea de graţie, menite, ambele, să nască viaţa şi să îmbogăţească, când nu să compenseze, realitatea. „Trăiam – mărturiseşte Chris Kelvin, scriitor şi deopotrivă cercetător la Institutul de Solaristică – într-o lume pragmatică, deloc favorabilă gândirii şi viselor… O lume ce, la o adică, nu refuza cunoaşterea, însă ce nu refuza era cunoaşterea pozitivistă. Cunoaşterea poetică aproape că o excludea. Nu aduce beneficii”. Iată, Înapoi pe Solaris poate fi, totodată, o ars poetica prin excelenţă. O carte-manifest despre cunoaşterea de sine şi împlinirea omului ca fiinţă spirituală, despre evoluţia umană şi, implicit, universală. „Eu susţineam solaristica. Nu era o ştiinţă exactă. Era mai degrabă o interogaţie. Ce ne provoca să ne examinăm limitele. Să ne chestionăm existenţa. Interogaţie ce ne putea purta către cunoaşterea profundă. Nu poate exista decât o singură cunoaştere profundă: a noastră. Omenirea şi cazurile ei particulare, bărbatul şi femeia. De aceea nu consideram solaristica disciplină inginerească, ci o artă, un vis…”. Un vis (romantic) de a învinge timpul, aşadar, devenit şi aspiraţia personală a protagonistului lui Dan Perşa: „Poate pentru asta ne-a dat Dumnezeu inteligenţa, ca să supravieţuim, să dăinuim, pentru a ne păstra visele”. Absurdă, pentru unii, utopică, pentru alţii, transcenderea clipei este, în viziunea sa, posibilă. Prin literatură şi meditaţie. Singurele atotcuprinzătoare, capabile să ne proiecteze în sfera absolutului. A sugerat-o Ion Barbu într-o poezie – „Ar trebui un cântec încăpător precum…” –, a preluat-o autorul ca motto al cărţii. Şi al personajului ei.

Natură contemplativă, cufundat în sine şi „în speculaţii”, Christian are de tânăr toate datele de visător, e un idealist convins, totodată un ciudat printre ceilalţi („eu am fost acuzat că sunt nebun încă înainte să fi fost pe Solaris. Fascinaţia mi-a dat în obsesie…”). Pentru el, ca şi pentru Eminescu, lăsând la o parte aici deosebirile dintre ei, „viaţa e vis” şi „lumea-i visul sufletului nostru”. Timpul şi spaţiul sunt în noi – ne amintim de la romantici –, iar lumea e o creaţie personală. Şi aventură, dar nu de orice fel. O aventură interioară, posibilă cu o condiţie: să ai curajul să îţi urmezi visul. „Visul meu – explică protagonistul – era să înţeleg planeta Solaris… Să cuprind adâncimea universului”. Pe cale intuitivă, speculativă, aşa cum făcea, cu mult înainte, şi Blaga. Fără a distruge misterul vieţii, dimpotrivă, încercând o potenţare a lui. „Nu ştim nimic sigur. Dar mergem înainte, poate că într-o zi vom afla, dar nu e minunat drumul în sine?”. Până la urmă, e de părere Chris, „contează doar ce trăim aici, în mintea noastră, pe Pământ”.

Or, cartea lui Dan Perşa e mai puţin despre cuceririle ştiinţifice ale omului, mai degrabă despre consecinţele lor asupra condiţiei umane. Pentru el, e mai puţin relevant dacă omul a ajuns pe lună sau dincolo de stele, mai important e dacă, prin aceasta, a reuşit să se descopere pe sine. Căci, deşi proiectată în viitor, peste mai bine de un veac şi jumătate, şi în infinitul spaţiului cosmic, la o distanţă de circa cinci ani-lumină de Pământ, povestea de viaţă a lui Chris Kelvin are puţine de-a face cu civilizaţiile neobişnuite şi maşinăriile sofisticate (a contribuit la aceasta şi „Revolta tradiţionaliştilor”, care a reuşit domolirea extinderii fără discernământ a invenţiilor). Nu lipsesc elemente de tehnologie avansată (e, totuşi, un roman SF), însă acestea sunt mai mult un pretext pentru a lua în calcul omul şi identitatea sa umană: „«Cum va arăta lumea viitorului?» Mi-am spus că va arăta exact ca a noastră din punct de vedere uman… Omul e acelaşi de mii de ani, chiar dacă societatea lui evoluează. Aceleaşi impulsuri, aceleaşi dorinţe, aceleaşi plăceri, aceleaşi vise, aceleaşi egoisme, aceleaşi lezări de sine când este jignit, aceeaşi teamă de moarte, aceeaşi febrilitate de-a cunoaşte, acelaşi dor de a iubi şi de a fi iubit”. Pe acestea (îndeosebi slăbiciunile) le va oglindi enigmatica planetă-ocean, pe numele său Solaris, unde o echipă de cercetători de la Institutul de Solaristică ajunge pentru investigaţii ştiinţifice.

Printre aceştia se află Gibarian, un ins poreclit astfel după numele celui care, încă din cartea lui Lem, bombardase planeta cu raze X. Experimentul nu rămâne fără consecinţe, iar cele mai importante sunt, în ambele texte, legate de capacitatea stranie a planetei de a accesa zonele intime din memoria savanţilor. Rezultatul? Nenumăraţi „vizitatori” ce populează staţia orbitală: „fiinţe create din leptoni, extrase din mintea noastră în timp ce dormeam, născute din visele noastre. Făcute după modelul unor fiinţe ce le-am iubit cu o dragoste infinită… sau făurite după fiinţe ce ne-au înspăimântat”. Cu o putere inexplicabilă de seducţie, oceanul visător îi vrăjeşte, aşadar, pe cei atraşi de absolut. Un fel de Lostriţă voiculesciană, duhul apelor solariene îi atrage în capcană pe inşii obsedaţi de idealul lor. Şi, din această cauză, năuci: „[Gibarian] se afla sub puterea planetei-ocean. Îi auzea gândurile şi teribila foame de-a naşte alte fiinţe. Voia alte şi alte odrasle. Dar, ca să «nască», avea nevoie de oameni ce dorm”.

Deşi visător din fire – „doar cei ce visează sunt vii” e crezul său –, Chris se arată, de obicei, calculat, ancorat în realitate, spre deosebire de prietenul său (deziluzionat, suferind şi – de când şi-a pierdut soţia şi copiii – incapabil de vreo bucurie). Cel puţin la început, căci, deşi raţional (e totuşi cercetător de profesie, plus că are o experienţă de cincizeci de ani), deşi stăpân pe gândurile şi faptele sale, nu va fi scutit nici el de capcane, de data aceasta, ale iubirii. Cu un nume predestinat („numită uneori Coza, alteori Andrahari, Mata Hari, Hari… şi chiar Harieta”), aceasta ia înfăţişarea unei tinere pasionate de literatură, sensibilă şi, poate de aceea, cufundată în visare, care îl subjugă cu farmecul ei pe renumitul savant. Aparent diferiţi – ea, infantilă, el, experimentat –, sunt, în fond, asemănători. Amândoi caută absolutul, el în cunoaştere, ea în iubire. Este ceea ce pe ea o îndepărtează de Paul, pretendentul iniţial („diferenţa dintre ei era că el era cerebral, alegea doar cu mintea, pe când ea îşi dorea să aleagă cu inima”). Captivaţi amândoi de acelaşi vis – depăşirea limitelor impuse de condiţia umană –, pentru ei, dragostea pare calea nimerită de împlinire: „Mi-l doresc foarte mult pe cel care va da o semnificaţie singulară existenţei mele”, susţine ea, căci (va simţi şi el) iubirea descătuşează simţirea, provoacă fantezia. Şi îi poartă, prin forţa imaginaţiei, spre o nouă dimensiune (voit creatoare). Pentru Chris, aceasta e chiar planeta-ocean (ori literatura, totuna), o conştiinţă a universului, o forţă metafizică ce sondează cele mai obscure zone ale psihicului uman şi transfigurează în mod creator experienţe dureroase. „Inteligenţele superioare, conştiinţele superioare nu distrug, creează! Dumnezeu a creat. A făcut lumea, a făcut oamenii şi i-a înzestrat cu un suflet şi-a făcut apoi animalele. Spre deosebire de animale, noi suntem înzestraţi cu suflet, cu o părticică de dumnezeire! De aceea avem religii. De aceea s-a jertfit Iisus… pentru că noi, prin sufletul nemuritor, putem avea viaţă veşnică. […] Dumnezeu nu distruge, creează doar. Şi Solaris? Nu va distruge niciodată ceva… dar va crea, dacă-i stă în putinţă. Ar putea vindeca rănile tuturor oamenilor. Ar putea învia toţi morţii din morminte”. Ar putea, dar, pentru Chris, nu a făcut-o. I-a dat, în schimb, şansa de a-şi urma calea aspiraţiei sale.

Despărţit de Hari de o boală incurabilă, protagonistului îi rămâne o ultimă speranţă. Întoarcerea pe Solaris, unde simpaticul ocean, potent ca un demiurg, să-i redea iubita (de ce nu, iubirea?), cea care ar fi putut, dar nu a mai apucat să fie împlinirea sa. Înapoi la Solaris, deci, sau, la fel de bine, înainte spre sine însuşi. Spre universul lăuntric, singurul care poate media – după ce a înfruntat o pierdere – renaşterea proprie: „Am stat aşa multă vreme şi-am meditat în gol şi-am înţeles că toate câte le aşteptăm de la Solaris sunt aşteptările ratate faţă de noi înşine. Nu am vrea noi să Creăm într-o Facere Demiurgică? Şi ne-am spus că Solaris ar putea. Nu am vrea ca prin puterea gândului să dăm naştere, ex-nihilo, unor lumi? Nu ne-am vrea absolviţi de condiţionările naturale? Nu am vrea să cunoaştem universul? Şi cum toate acestea nu ne stau în putinţă, căutăm acea făptură ce-ar putea, iar când dăm de una misterioasă, o înzestrăm în gând cu tot ce ne lipseşte, ca să posede ea măcar omnipotenţa ce-o visăm”. Plecat să o regăsească (ori să o creeze) pe Hari, Chris se caută, de fapt, pe sine, pe cel care ar fi putut să fie, renunţând totodată la cel care este. Capabil de sacrificiul suprem, aşadar, el se îndreaptă (şi de această dată), asemenea lui Aliman din nuvela voiculesciană, spre apele misterioase ale oceanului visător în care se adânceşte pentru totdeauna: „Asta e viaţa lui acum. N-am găsit altă explicaţie decât că a intrat în simbioză cu Oceanul”, notează prietenul său, Gibarian.

Poate că nici nu e nevoie de alte explicaţii. Ele se găsesc cuprinse în carte. Gata să li se arate celor dispuşi să dea o tură (se poate şi mai multe) prin univers la bordul imaginaţiei pline de miez a lui Dan Perşa. Curioşii se vor alege – nu mai punem la socoteală călătoria interplanetară – cu o aventură originală, la graniţa dintre vis şi realitate, dintre dorinţă şi neputinţă, dintre cosmos şi terestru. Mai puţin un roman SF, mai mult decât o simplă poveste de dragoste, Înapoi pe Solaris e, în plus faţă de acestea, o experienţă scriitoricească ingenioasă îmbrăcată într-o ţinută stilistică provocatoare. O împletire de idei serioase şi porniri ludice, de întâmplări grave şi situaţii comice, un amestec de inteligenţă şi sensibilitate, de cunoaştere şi delectare, iar când nu, un soi de mariaj între text şi intertext. Un exerciţiu literar care merită să fie, dacă nu (p)reluat, cel puţin citit.

 

 

 

[Vatra, nr. 7/2017, pp. 20-22]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s