Senida POENARIU – Partituri intertextuale pe ritmuri optzeciste

Emilia-David

Mircea Martin, în Generaţie şi Creaţie, printr-o formulare de-a dreptul remarcabilă, postula ceea ce am putea numi „condiţia ideală a criticii literare” exemplificată în argumentaţia criticului de Lucian Raicu prin studiul despre (un alt) Liviu Rebreanu: „A trebuit să treacă timpul pentru a ne întâlni cu Rebreanul acestei cărţi şi a trebuit să apară cineva care să-şi câştige printr-o îndelungată asceză dreptul la complicitatea unui mare destin. Prin asceză, adică prin solitudine, pasiune şi răbdare… critică, dar şi prin tristeţe, «căci talent înseamnă tristeţe» (G. Călinescu). […] Căci posteritatea operelor nu e decât actualizarea repetată a enigmelor conţinute”. Tot despre o asceză, care ia de această dată forma pedanteriei, vorbeşte şi un studiu care îşi propune inventarierea „citărilor” din poezia „promoţiei excepţionale de poeţi”, cum spunea autoarea opului despre care discutăm, Emilia David. Cât despre câştigarea dreptului la complicitatea unor mari destine, Emilia David îi cedează dreptul acesta, ca mulţi alţii, lui Nicolae Manolescu care, cel puţin în mentalul colectiv literar, a confiscat (încă) rolul de complice în formarea/afirmarea generaţiei optzeci. Pe de altă parte, autoarea nu urmează atât de mult ghidul de lectură manolesciană, ci îl adoptă pe Ion Bogdan Lefter, care, mai ales prin Flashback şi matricea tipologică propusă, devine în economia discursului atât autoritatea prin care autoarea îşi validează ipotezele, cât şi factorul prin care se fixează analogic specificitatea atitudinilor poetice în genere. Raportându-ne la citarea de mai sus, rămâne să observăm în ce măsură reuşeşte Emilia David să prezinte dacă nu un alt optzecism, măcar unul actualizat printr-un act hermeneutic pasibil de a oferi noi direcţii interpretative.

Poezia generaţiei’80: intertextualitate şi „performance”* este parte a tezei de doctorat Mizele intertextualităţii în literatura generaţiei ’80. Matei Vişniec – Aspecte ale bilingvismului şi ale postmodernismului în contextul unei receptări pluriculturale a operei, chestiune care se reflectă atât în structura relativ disproporţionată a operei, cât şi în divagaţiile tematice. Deşi se anunţă prin titlu a fi un studiu care „se extinde la un context literar amplu”, în mod constant autoarea ne (re)aminteşte că-şi doreşte „conturarea cât mai precisă a profilului individual al poetului Vişniec”. Într-adevăr, în cuprins îi regăsim pe T.T.Coşovei, Florin Iaru, Romulus Bucur, Alexandru Muşina, Ion Stratan, Bogdan Ghiu, Mariana Marin, dar lecturile sunt concentrate, cantitativ şi calitativ, asupra poeziei lui Mircea Cărtărescu, cumva natural în contextul intertextualităţii, şi, mai ales, asupra operei integrale a lui Matei Vişniec. În orice caz, introducerea şi concluzia, centrate exclusiv asupra lui Matei Vişniec, cât şi secvenţe întregi din argumentaţie, dau impresia că Emilia David nu a dorit să renunţe la nici un rând din teza de doctorat dedicată dramaturgului, deşi, la Tracus Arte, tot în 2016, valorificând din aceeaşi teză de doctorat, autoarea a publicat şi un studiu despre Matei Vişniec, Consecinţele bilingvismului în teatrul lui Matei Vişniec. Această plusare pe un autor într-un studiu comparativ ce ar trebui să construiască imaginea de ansamblu a unei întregi generaţii pare mai degrabă consecinţa preluării în bloc a materialului decât o strategie argumentativă.

După un „bilanţ critic” al noţiunii de intertextualitate, autoarea conchide că aceasta este „un proces dinamic de producere a textului literar”, iar analizele au rolul de a exemplifica această dimensiune. „Citarea” este etalonul intertextualităţii receptată ca o sursă a jocului prin care şi cititorul este invitat să penetreze straturile textului şi astfel „le face să comunice şi să producă sens”, pentru ca în cele din urmă să ne fie descoperit că, din moment ce intertextualitatea este doar una dintre „figurile jocului”, şi cum poezia generaţiei ’80 este „o poetică a jocului”, musai se cere o descindere la nivelul celorlalte manifestări ludice, mai precis la nivelul performance-ului: „Să mai notăm că jocul ca element al performance-ului, dar şi ca una dintre atitudinile tipic postmoderne, se diseminează la nivel lingvistic şi stilistic într-o mare diversitate de mijloace expresive: în mixarea registrelor stilistice, în coprezenţa genurilor literare canonice şi necanonice (paraliterare), în asocieri ludice de cuvinte şi sunete, în relaţiile transtextuale genettiene. În capitolele următoare ipoteza pe care o voi verifica va fi în ce măsură se pot găsi corespondenţe în operele fiecărui scriitor între convenţiile teatrului în conjuncţie cu jocul şi conştiinţa teoretică acută a scriitorului în secvenţe de texte poetice care apelează la tehnici şi strategii stilistice precum intertextualitatea, metatextualitatea, ironia, parodia, pastişa, etc.” Discursul argumentativ reticular, fără puncte fixe, glisează înspre insistenţa asupra dimensiunii ludice a poeziei optzeciste, iar intertextualitatea şi performance-ul, vag definite, devin pretexte în acest vortex al reciclărilor şi anexărilor (ludice).

Voi încerca, pornind de la analizele Emiliei David, mai precis de la recurenţele şi invarianţii teoretici dispersaţi pe parcursului cărţii, să extrag o tipologie a atitudinilor intertextuale manifestate şi materializate textual în poezia discutată, demers pe care ne-am fi aşteptat să-l găsim în interiorul studiului. Analogiile dintre poeţi există, ele sunt nuanţatoare şi interesante cu siguranţă, cum este cazul diferitelor metabolizări ale intertextelor caragialiene la Coşovei, Iaru şi Cărtărescu sau surprinderea diverselor mijloace ale „înscenării sentimentelor în decoruri de teatru” – performance poetic ca o căutare constantă a autoarei în poezia celor nouă optzecişti, însă lipseşte o perspectivă totalizatoare, sintetizatoare şi totodată delimitativă.

În linii mari, se pot distinge două direcţii majore: una decorativă şi una existenţială. Să o luăm pe rând. Analizele autoarei în cazul poeziei lui Traian T. Coşovei prin care aceasta identifică o „partitură-colaj în care se ivesc dialoguri intertextuale multiple” ce demonstrează „abilitatea deosebită a poetului – bricoler, pasionat al mozaicului (jocului) de citate” sunt elocvente pentru direcţia decorativă. În această parte aplicativă autoarea se concentrează aproape exclusiv asupra finalităţilor ludice ale reciclărilor, parodierilor, rescrierilor, citărilor, intertextului, deturnărilor de sens ş.a. şi ratează reverberaţiile „spaţiilor verzi democratice” – altfel spus, dinamica influenţelor poeziei şi culturii americane semnificative în poezia lui Traian T. Coşovei. Apoi, să nu uităm de culturalizarea cotidianului şi de utopiile care stau tot sub semnul influenţei poeziei americane şi a întregului spectru (contra)cultural american trecut cu vederea. Nu mai intru în detalii, însă această lipsă totală de racordare a poeziei discutate la poezia americană care a fost revendicată de lunedişti drept model se cere atenţionată.

Incursiunile în poezia lui Florin Iaru se concentrează asupra performance-ului care ia forma „plăcerii înscenării de emoţii”, „proliferării poemului până la impasul sensului”,„caracterului performativ al poeziilor” scrise cu scopul de a fi citite/ recitate/ jucate, efectului de surpriză şi al „tragerii în poveste şi pe cititor”/ cititorul ca spectator – înţelegem aşadar din această analiză ce semnificaţii atribuie Emilia David performance-ului poetic – în timp ce ocurenţele intertextuale au predominant rol decorativ, deşi, de această dată, autoarea mai identifică şi o componentă subversivă de transfigurare a intertextului în mesaje socio-politice. Încă o dată avem o asiduă căutare după elementele ludice.

„Intertextul cu realitatea” din poezia lui Alexandru Muşina îi scapă autoarei al cărei discurs nu urmează un fir argumentativ bine conturat. Aflăm că intertextualitatea mai presupune şi „includerea limbajelor orale” în linia deschisă de Laurent Jenny, analizele sunt laxe, nu este foarte clar ce doreşte autoarea să demonstreze, iar revendicarea „punerii în scenă” din finalul poemului Budila Express este forţată. Cu siguranţă, intertextualitatea (ca citare şi aluzie) are un aspect secundar, iar „jocul nu are decât rareori valenţele unui topos spectacular” în poezia lui Alexandru Muşina, după cum afirmă şi autoarea. Nu intertextualitatea sau performance-ul care sunt în esenţă nişte mijloace de construcţie ce au la bază o relaţie inter-textuală sunt relevante pentru poezia lui Alexandru Muşina, ci relaţia subiectivă pe care acesta o stabileşte cu modelele sale. Comparându-l pe Alexandru Muşina cu ceilalţi poeţi, se observă că acesta nu experimentează ca Romulus Bucur pe eşafodajul poemelor precursorilor, nici nu preia ritmuri sau tonalităţi ca Mircea Cărtărescu, şi, cu atât mai puţin, nu-şi adaptează imaginarul după dominantele culturale americane ca Traian. T. Coşovei. Avem o componentă relaţională inter-subiectivă. Elementul care motivează explorarea planului inter-subiectiv este caracterul „comunicaţional” al poeziilor în cauză – capacitatea de a transmite un mesaj nu doar perceptibil, ci şi interiorizabil, altfel spus capacitatea poeziei de a comunica ceva palpabil poetului influenţat. Este o relaţie bazată pe afinităţi structurale – de aici şi insistenţele lui Alexandru Muşina asupra apropierii şi a aproprierii pe care le-a experimentat în urma lecturii unor poeţi precum Kavafis, Pound, Berryman sau Lowell. Fascinaţia poetului optzecist pentru modele a venit pe fondul unei căutări care şi-a găsit împlinirea în poezia acestora. Afinităţile iau forma unei viziuni comune, dar şi a unui simţ comun prin care poeţii percep şi redau realitatea. Nu vorbim de un rol decorativ, ci de unul existenţial.

Nu ştiu cum de Emilia David ratează multitudinea aluziilor la poeţii americani – prezenţa menţionată a lui Stevens este doar una dintre apariţiile poetice de acest gen – din poezia lui Romulus Bucur care îşi exhibă consecvent precursorii şi modelele, şi a cărui formulă facilitează excelent aplicarea schemei intertextualitate-hipertextualitate, şi variaţiile implicite, propusă de Gérard Genette, dar şi teoria simbiozei lui David Cowart. Apoi, este demnă de menţionat şi natura dialogică a poemelor sale, fie ea şi una unidirecţională. Era suficient dacă autoarea consulta studiul (auto)devoalărilor – Opus Caementicium, (micro)eseuri despre influenţa poetică publicat de Romulus Bucur în 2015. În orice caz, ca să revin la observaţiile Emiliei David, concluziile acesteia sunt adecvate atunci când afirmă că „în poezia lui Romulus Bucur intertextualitatea înclină balanţa de partea existenţei, şi mai puţin de cea a ornamentului stilistic”.

Cât despre „opera proteică şi multiformă” a lui Stratan, autoarea dedică foarte mult spaţiu încadrării ei între modernism şi postmodernism, şi, din când în când, mai sunt menţionate ecouri barbiene, eminesciene, caragialiene, vergiliene şi danteşti, în fine, rolul lor fiind unul predominant decorativ. Ghiu este încadrat în rândul postmodernilor graţie opţiunii „de a-şi structura numeroase poeme ca performance-uri literare, fascinate de procesul scriiturii mai degrabă decât de rezultatul ei”. Metalimbajul, deschiderea spre joc şi „punerea în scenă” sunt reconfirmate de scriitoare drept mărci ale performance-ului, tipic postmoderne, iar intertextualitatea este uitată în analizele care sar din poem în poem fără o logică argumentativă evidentă.

Mariana Marin, cu „un alt fel de travesti şi de joc”, se pare că foloseşte intertextul în scopuri existenţiale şi etice. Autoarea ne convinge de existenţa unei relaţii inter-subiective cu Virgil Mazilescu. Despre Mircea Cărtărescu, căruia îi dedică peste 100 de pagini, într-o tonalitate encomiastică, autoarea urmăreşte descendenţa barbiană şi stănesciană şi natura subversivă a Georgicelor. Nu are sens să mai glosăm asupra validităţii catalogărilor de mai sus, aş mai menţiona lipsa trimiterilor la poezia lui Allen Ginsberg atât ca model instrumental, cât şi existenţial. În rest, cu minuţiozitate, autoarea se angrenează într-un demers detectivistic demn de apreciat de „prindere în fapt” a intertextualităţii cu finalităţi decorative din poezia lui Mircea Cărtărescu pornind de la premisa justă a lui Nicolae Manolescu conform căreia „jocul de-a literatura pare mai important pentru Cărtărescu decât orice altceva”.

 Cum în acest studiu toate drumurile duc la Vişniec, ultima analiză ce însumează 158 de pagini este dedicată, cu emfază, întregii opere a poetului. Natura dialogică cu „tradiţia” literară, transformarea citatului în „verigă dintre memoria individuală şi colectivă” prin semnificaţiile subversive (orice trimitere la vreun filozof din poezia lui Vişniec, conform autoarei, nu are valenţele unui livresc filozofic, ci, poetul fixează repere „solide etic-morale”), performance-ul care acum ia forma „punerii în scenă a propriului Eu”, triunghiurile intertextuale identificabile între poezia, proza şi teatrul autorului, formula parabolică lecturată în cheie etic-politică, toate acestea sunt argumente prin care Emilia David susţine că intertextualitatea a funcţionat ca mijloc de eludare a cenzurii şi că Matei Vişniec este poetul care „a aplicat cu cea mai mare consecvenţă procedeul”, şi, prin urmare, este cel mai subversiv dintre colegii săi de generaţie. De asemenea, nu avem doar un rol decorativ, ci unul profund existenţial. Fie că suntem de acord sau nu cu această receptare aproape exclusiv etic-politică a intertextualităţii în opera lui Vişniec, se cuvine menţionat că lectura autoarei este de această dată mult mai articulată, stratificată şi aplicată la nivel textual. Dacă la primii poeţi discutaţi, de multe ori, autoarea postulează fără a reda măcar versuri ilustrative, această ultimă analiză este mult mai bine condusă.

Şi, ca să revenim la întrebarea de la care am pornit: opul întins pe multe pagini al Emiliei David, deşi nu arată o nouă faţă a poeţilor discutaţi şi nici nu epuizează problema intertextualităţii, deschide calea studiilor comparatiste care îşi propun şi surprinderea relaţiilor complexe inter-literare, dar şi inter-subiective, prin care poeţii optzecişti au promovat anexarea la un mediu literar şi cultural mai puţin explorat: cel american.

______________

*Emilia David, Poezia generaţiei ’80: intertextualitate şi „performance”, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2016.

 

[Vatra, nr. 7/2017, pp. 22-24]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s