Emanuel MODOC – Bobiţă scrie un roman

copilaria-lui-kaspar-hauser-polirom-2017

Într-o cronică recentă, Cosmin Borza observă, just, că „dacă nu se pierde prea mult citind Copilăria lui Kaspar Hauser* ca o colecţie de proze scurte, tentativa de a asambla aşa-zisele capitole într-un singur univers imaginar, într-o naraţiune-fluviu, ar atenta grav la valoarea volumului” (Cultura, nr. 581/2017). Într-adevăr, privit ca proiect de proză scurtă, Copilăria lui Kaspar Hauser îl recomandă pe Bogdan-Alexandru Stănescu ca pe un foarte bun prozator al momentelor izolate şi al creării de personaje. Detaliile hipertextuale provoacă însă cititorul la o lectură ambivalentă. Or, chiar în această strategie a ambiguităţii (voite, controlate etc.), cea mai recentă carte a eseistului şi poetului bucureştean îşi pierde credibilitatea.

Luată autonom, o proză scurtă ca cea publicată în iocan 3 (şi reluată în volum), Barbut, e o lectură seducătoare şi exemplară sub aspectul ritmului intern şi a atmosferei create. Dacă o luăm ca referinţă pentru tonul general al „romanului” Copilăria lui Kaspar Hauser, raporturile se schimbă brusc: ritmul pare lezat de poetizările adeseori pretenţioase din celelalte proze/capitole („începusem să-ţi învăţ cuvintele preferate, micile tale plăci zgâriate prin care năşteai lumea şi-o băgai în burdihan şi, dintr-un loc întunecat şi sec, o vomai într-un bairam care puţea a must şi mici”), pe când atmosfera se pierde în incapacitatea autorului de a gestiona graniţa dintre nostalgie şi melancolie. În acest sens, un studiu de caz elocvent e proza Tătuţu. Deşi beneficiază de o excelentă construcţie caracterologică, ea sfârşeşte înecată în inserţii ironice ale instanţei narative („Nu ştiam că aici se ascute lupta de clasă, că primeam nişte palme adresate Mamei, care îndrăznea să fie poate prea elegantă, prea frumoasă şi prea vulnerabilă pentru tovarăşa”), panseuri despre memorie („iarăşi mă întreb de ce memoria mea selectează doar extremele, cum decupează aceste cadre meteorologice şi le aşază peste alte imagini, până când copaci diferiţi îşi încurcă crengile şi păsările zboară în direcţii diferite, izbindu-se, intrând una-n alta şi croncănind fără noimă”) sau meditaţii asupra scrisului („cuvinte care reduceau la esenţă, prin repetiţie, o lume întreagă, colcăitoare, un ceaun aflat pe foc, de sub capacul căruia săreau stropi fierbinţi dintr-un sos pe care acum încerc să-l gust, să-l plimb prin gură până se răceşte, să-i deduc fiece nuanţă, să-l trec pe la fiecare papilă gustativă şi să separ toate aromele”). Hrănită din seva memoriei îndepărtate, reconstituite în mare parte din poze (pozele comuniste în sepia constituie un leitmotiv al cărţii), proza lui Bogdan-Alexandru Stănescu pare controlată mult mai bine în secvenţele de atmosferă care invocă trecutul mai apropiat decât pe cel recompus din amintiri prelucrate artist: „Noaptea, fiecare cuplu se retrăgea pe câte o saltea şi discuţiile se stingeau încet în întuneric, se auzea sfârâitul unei ultime ţigări stinse în paharul cu bere pe fund, apoi, aproape concomitent, poate din dorinţa pudică de a uniformiza sunetele, începeam să facem sex, cât mai discret posibil, un exerciţiu de negare a celorlalţi, ne scufundam în beznă sub cearşafurile umede, sprijiniţi cu mâinile în pereţii mai reci decât aerul, umezi şi ei, crăpaţi ca nişte portocale pierdute-n beznă”.

Nici sub aspect tematic Copilăria lui Kaspar Hauser nu poate fi privit unitar. Capitolele au miză doar izolat, nealcătuind o naraţiune omogenă. Tătuţu (fie luat ca personaj propriu-zis, fie invocat) e singurul numitor comun al celor douăsprezece povestiri. Este personajul a cărui evoluţie (sau, mai degrabă, involuţie) poate fi urmărită constant şi al cărui drum în pantă descendentă urmează logica unui roman: „Toată mierea de la subraţul lui s-a risipit în aer, acum duhneşte a câine murdar, a nespălat şi a altceva ce nu înţeleg”. De cealaltă parte, traseul lui Bobiţă poate fi circumscris fie unei asumări a ratării (ratarea ca alegere), fie atavismului. Însă problematica aceasta, deşi deosebit de fertilă şi probabil singura care poate salva Copilăria lui Kaspar Hauser ca proiect romanesc, e aşezată în subsidiar şi insuficient explorată. Înlănţuirea epică devine aproape redundantă. Cu toate că există o anumită logică a desfăşurării romaneşti, întreaga „acţiune” a cărţii e aproape gratuită, nu în sensul în care întâmplările ar atenta la sensibilităţile vreunui cititor conservator, ci pentru că pur şi simplu nu servesc vreunei mize totalizatoare. Amalgamarea tematică infirmă mai departe ipoteza unui roman (dacă e să ne luăm după recomandarea de pe coperta a patra: „Roman de maturizare, roman al deformării”). De asemenea, nu văd cum se concretizează „reinterpretarea motivului literar al copilului crescut de lupi” (aceeaşi recomandare), cu atât mai mult cu cât Kaspar Hauser, ca personaj, nu se înscrie în această tipologie decât ca variantă contemporană a unei curiozităţi medicale datate. De ce Kaspar Hauser şi nu Enkidu, Romulus sau Remus? Genul acesta de echivocuri (sau, fie, ambiguităţi intenţionate) se intensifică pe parcursul lecturii.

Faptul că avem de-a face cu acelaşi narator rămâne, în schimb, doar o prea vădit construită iluzie, căci instanţele narative fluctuează de la o proză la alta, ba chiar şi în interiorul unei singure proze. Instanţa narativă nu îşi poate controla perspectiva, pendulează între golan concupiscent şi scholar preţios. Într-o proză care recreează scene ale pauperităţii tranziţiei sunt inserate intervenţii precum „creierul meu secretă imagini pe care le aşez astfel încât să coincidă cu dispunerea scenelor de pe uşa lui Pisano de la baptisteriul din Florenţa”. Inconsecvent cu propria naraţiune, Bobiţă nu se poate hotărî când e povestaşul şi când eseistul, alunecând de-a dreptul în liricizări sau în auto-regizări compulsive („Nu divaga, e important să rămâi acolo”, „nu am voie să intervin, sunt un antropolog care se integrează în haita de hiene” etc.). Cu toate că Bobiţă este cel care narează întregul calup de texte, diversele ipostazieri ale sale creează la fel de multă inconstanţă pe măsura diversităţii vocilor. Atunci când, de pildă, în Ninge în Tyria, instanţa narativă porneşte de la un pretext lipsit de legătură cu firul principal (un portret succint al unui artist ratat) pentru a face transferul la o altă poveste, dintr-un alt timp, e aproape imposibil de stabilit cine e povestaşul de data aceasta.

Ce e, în definitiv, Copilăria lui Kaspar Hauser? O scrisoare de dragoste dedicată Bucureştiului („În aer plutea tremurul înserării de Bucureşti, o langoare prăfuită, melancolică şi isterică, ora la care se întâmplă beţiile, crimele pasionale şi sinuciderile. […] Niciodată nu se întâmpla nimic, totul părea învelit în vată, rulat cu încetinitorul”)? Cronică de familie? Roman al memoriei? Naratorul/ii ar dori să ne convingă că toate la un loc. Lectura, în schimb, anulează toate presupoziţiile deoarece pozând, în supra-instanţa narativă, drept stăpân al propriului scris (ca un Faulkner sau Nabokov), Bogdan-Alexandru Stănescu îşi dezvăluie, în schimb, limitele ca romancier. Păcat că, într-o proză în care stăpâneşte în momente izolate atât personajele, cât şi atmosfera, autorul ţine să facă din compoziţia cărţii un one-man-show.

_________

*Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Kaspar Hauser, Polirom, Iaşi, 2017

 

 

[Vatra, nr. 7/2017, pp. 26-27]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s