Ovio OLARU – Un labirint de referinţe

tudor ganea miere

Aflat la al doilea volum, Tudor Ganea nu surprinde cu nimic. Dacă volumul Cazemata s-a bucurat de critici preponderent pozitive – fără să fie primit nici cu un entuziasm excesiv, nota bene –, Miere* nu produce nicio mutaţie semnificativă în raport cu debutul, ba chiar îl pune într-o lumină proastă. În Cazemata, autorul construia o mitologie lipoveană, cu amazoane, pescari şi alonje detectivistice. În acest al doilea roman, el intră pe un teren foarte uzitat. Vom vedea şi de ce.

Miere e povestea satului Mireni – un nume foarte convenabil –, întemeiat de un apicultor în jurul unei păduri fantastice de salcâm. Fantastice, fiindcă nimeni nu o vede în afara apicultorului şi, aparent, a albinelor sale. În fine, albinele produc miere doar dacă un cuplu încearcă să conceapă în proximitatea stupilor. Personajele care populează satul sunt fictive, aflăm mai târziu. Ele sunt produsul imaginaţiei lui Radu, un scriitor care, copil fiind şi suferind de-o boală incurabilă, mănâncă din mierea miraculoasă şi îşi revine, însă mierea are pentru el şi un efect halucinogen. Astfel, povestea se întoarce asupra ei înseşi: mierea vine dintr-o lume inventată ca delir psihedelic declanşat de ingerarea ei. Suntem nevoiţi să acceptăm convenţia nedeterminării: satul e fals, dar mierea reală? Mierea nu există, Radu e, în schimb, nebun? Ecuaţia rămâne insolvabilă.

Făcând abstracţie de acest aspect, asupra romanului se deschid mai multe direcţii de atac. În primul rând, umbra lui Cărtărescu e excesiv de prezentă. Dacă la el muzeul Antipa se dizolva într-o descriere laxă, ajungând invariabil la organic – pereţi pulsatili, vene, carnaţie, pe scurt: barochismele cărtăresciene cu care ne-am familiarizat –, Radu, fiu de pilot de MIG, începe să muşte „cu voluptate” dintr-un stâlp de susţinere, pătrunzând în tencuială, de acolo în calorifere, pereţi, centrala de bloc, coborând sub formă de funingine asupra unui soldat care se împuşcă în gură, glonţul purtându-l, pătat de creieri, până la fuzelajul de duraluminiu al MIG-ului pilotat de tatăl său. Asta după ce evenimentele sunt descrise din afară: cum tatăl atinge altitudinea maximă, apoi aterizează, găsindu-şi fiul în faţa blocului, jucându-se în jurul stâlpului de susţinere, vindecat miraculos de o boală necunoscută cu ajutorul mierii. Un labirint de referinţe, aşadar, care converg foarte previzibil.

Disco Titanic (Radu Pavel Gheo) tatona aceleaşi zone: inserţii fantastice, contrapunctate de o structură narativă foarte robustă, pentru care fantasticul reprezenta doar o cârjă stilistică. În romanul lui Ganea, aportul magic poartă un rol excesiv, dezechilibrând tot demersul. Dispariţia inexplicabilă a şoselelor la intrarea şi ieşirea din sat, stabilopozii apăruţi din senin la Groapa Porcului, pista de aterizare apărută spontan în capul satului, mierea miraculoasă, copilul născut la stupi şi fertilitatea magică ar fi fost un număr satisfăcător de itemi fantastici doar dacă romanul avea o întindere de 500-600 de pagini. În contextul în care el nu depăşeşte 200 de pagini, ocurenţa acestor procedee textuale e sufocantă.

Trei sunt fragmentele care forţează cu obrăznicie limitele realismului magic. Primul, în care Radu jonglează cu stabilopozi şi delfinii îl aruncă la zeci de metri deasupra apei, ca apoi un bloc de pe malul mării să fie distrus într-o tornadă şi reconstituit, bucată cu bucată, la fundul apei. Cel de-al doilea urmăreşte scena de dragoste dintre Radu şi Raisa, în timpul căreia corpul ei devine întregul Bucureşti. Kitschul suprem e abordarea eufemistică: Radu linge pereţi, clopotniţe etc., iar orgasmul lor simultan capătă forţa unui cutremur de 8 grade, care distruge Bucureştiul real. În sfârşit, a treia stridenţă, în ultimul capitol al romanului, când Stelu secţionează un deal cu motocultorul, iar din interiorul lui se naşte, în interiorul satului Mireni, un întreg oraş, melanj dintre Constanţa şi Bucureşti. Vorbim de trei metafore stângace transpuse literal.

Rămânând în zona clişeelor realismului magic, similarităţile dintre Mireni şi Macondo-ul lui Gabriel Garcia Marquez sunt flagrante: avem figura întemeietoare, originile incerte ale Raisei şi recursul la mitul fondator. În caietul de însemnări al lui Radu, figurile satului sunt individualizate prin puteri fantastice, puteri care nu se materializează în momentul în care Radu, leşinat în timpul unei întrevederi cu Stelu, e adus de către acesta în sat. De unde a doua inconsecvenţă: după cutremurul care a devastat Bucureştiul, Mireniul se desprinde de lume, drumurile de acces dispar, iar satele învecinate nu mai sunt vizibile de pe deal. Dacă atât Radu, cât şi Stelu rămăseseră în afara satului, modul în care reuşesc să pătrundă din nou în el rămâne neelucidat. Meritul autorului e păstrarea obstinată a convenţiei realiste, care nu scuteşte, însă, romanul de astfel de rupturi logice.

Iar acum despre construcţie. Miere merge pe calea bătătorită a romanului în roman, labirintic şi întortocheat, fără a oferi, însă, şi întinderea minimă necesară pentru ca acest procedeu să nu plictisească prin previzibilitate. În apartamentul lui Radu scriitorul îi spune personajului chiar înainte să îşi piardă cunoştinţa: „Tu, Stelule, eşti scris de mine!“ Din păcate, însă, e o exclamaţie fără contrapunct ironic şi, chiar dacă ar fi, e puţin probabil ca ea să mai producă vreun efect, mai ales având în vedere mărturisirea lui Radu referitoare la secarea rezervei de miere: „Un mort îţi vorbeşte!“, implicând, de parcă nu era evident până în acel punct al romanului, că mierea are efecte miraculoase. Insistenţa cu care autorul subliniază elementele fantastice e obositoare. Pe lângă asta, e de remarcat nedumerirea naivă cu care discută între ei ţăranii, devoalând cu anticipaţie toată jucăria mistică pe care autorul o consolidează, precum şi momentul în care satul se închide asupra lui însuşi, ca ficţiune colectivă devenită conştientă de propriul caracter şi revanşardă faţă de creatorul ei.

E necesară acceptarea convenţiei. Mireniul e un spaţiu oniric, în care Radu şi-a reconstituit copilăria din unitatea militară unde tatăl său era pilot de avion, precum şi litoralul unde a fost mai târziu delegat şi unde şi-a luat cu sine familia. Acestea sunt coordonatele spaţiale pe care el, ficţionalizând, le recuperează compensatoriu. Îşi regăseşte mama, precum şi pe Raisa, soţia moartă, marea, stabilopozii şi pista de aterizare. Dar oricâtă îngăduinţă am avea, toate elementele de factură fantastică sunt rezolvate în grabă şi facil, influenţele nu sunt bine topite într-o scriitură individualizată, iar Cazemata, roman care promitea un scriitor capabil, pare că nu are încă un succesor valid.

_____________

* Tudor Ganea, Miere, Polirom, Iaşi, 2017.

 

[Vatra, nr. 7/2017, pp. 28-29]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s