Rita CHIRIAN – Zodia incertitudinii

cuticular mihok

Cuticular-ul lui Mihók Tamás (Casa de Editură Max Blecher, 2017) este tranzitiv şi obsecvios cu modele poetice. Deloc rarele delincvenţe discursive ori de imaginar ies din pagină ca un basorelief policolor, cu efecte uneori discutabile. Venit după douămiişti – zice-se deja că ar fi vorba despre un postdouămiism –, Mihók Tamás (n. 1991) e mai curând însă cu un picior în minimalismul şi discursivitatea plat-diaristică a anilor 2000, prin toate actele de rememorare a cotidianităţilor imersate într-un bacovianism destul de diluat.

Scenele din cele patru unităţi lirice sunt focalizate până la microscopare şi au o sacadare de film de suspans. Ceea ce irită în cele din urmă este impulsul de a menţine cadrele până devin supărător de lungi şi de a le explica – cusur de tânăr poet îndrăgostit de propria visătorie –, aşa cum se întâmplă în textul care deschide volumul, o scurtă biografie de deriziuni mizerabiliste: „în faţa ecranului:/ oare mai pot zvâcni/ de unul singur// mii de halouri în ochii/ muribundului:/ umoarea apoasă dă pe-afară// tot ce-a fost aici/ am scormonit cu/ degete teşite// acoperite de cheaguri/ acoperite de salivă/ & tot ce-am ignorat// am completat/ mai târziu/ cu intuiţie.” (cuticulum vitae). Un aproape-ABC milenarist, în care-şi fac loc toate clişeele neoexpresioniste, fiziologicul, sentimentul agonic, dezumanizarea prin tehnologic. Dacă e o situare în răspăr faţă de poeticile dintre milenii, dacă e o intenţie parodică la mijloc, lui Mihók Tamás i-a reuşit supraaglomerarea; altminteri, pastişa când zgârie şi sufocă, când rămâne „turaţie în gol” ca în cele şapte tablouri ale poemului secund, în care imaginea este previzibilă şi, cu atât mai deconcertant, construită prin dublări semantice, ca în „am urmat-o ca un glonte căutam/ să-i penetrez sângele fibros/ să-i despic muşchii striaţi/ cu precizia reţelelor orientale”. Când încearcă viraje de stil, floricele de colocvialitate şi mundan, poemul eşuează în moliciuni de june prim: „atunci am privit-o adânc în ochi/ şi i-am spus ai/ cel mai frumos fund – avea”. Loopingurile lui Mihók Tamás sunt condiţionate de o indecizie structurală, de parcă fie nu s-ar lua cu totul în serios, fie poetului i-e teamă să nu fie luat în tărbaca unei seriozităţi cam infidele vârstei; acum cochetează cu duioşiile, acum înfige stiletul unei expresii cam în doi peri – şi, prins între două atitudini nu prea vecine, cititorul nu prea ştie de unde să apuce textul şi care e cheia lui.

Tot sub semnul indeciziei stau şi construcţii precum cele din „creierii noştri/ se topeau/ încet/ ca două/ drajeuri”. Peiorativ, argotic sau denotativ, oricare ar fi sensul pe care-l atribuie poetul cuvântului, efectul este nul. Ceva mai departe, fundul iubitei redevine subiect de incandescenţă într-o scenă de anime: „ai cel mai frumos fund/ i-am spus şi prundul s-a încălzit/ s-a înmuiat/ iar ochii ei jucau/ mai ca roţile/ unui jeep/ în timpul/ turaţiilor pe loc// proporţiile tu să nu le ştii/ m-a oprit într-un târziu/ nu ştiu ce-a vrut să spună/ chit că i-am strâns/ şalvarii cu picăţele/ pe frăgezimi”. „S-a încălzit”, „s-a înmuiat”, „mai ca roţile unui jeep”, „în timpul turaţiilor pe loc”(?), „şalvari cu picăţele” şi, cireaşa de pe tort!, „frăgezimi” sunt un tur de forţă care şi celor mai libidinale conştiinţe le-ar fi greu de masticat. Nefiresc şi inaderent prin exactitatea imaginii – fără îndoială, dragă & intimă ea, dar deloc scuzabilă prin raportarea la „realitatea” primară – este întregul construct, hormonal, o monstruozitate aluvionară de extracţie chestionabilă.

Şi parcă, după primele două texte, viziunea începe uşor să se coaguleze, deviind către o percepţie de alienat, un stingher/inadaptat halucinat, dacă nu terorizat într-o lume de fantoşe: „apoi ai apărut tu/ de undeva din negură/ & m-ai botezat ben// m-ai împins/ într-un cărucior decapotabil (?, n.m.)/ de-a lungul şinelor// mi-ai adus jucării zgomotoase/ lângă mine vei înnebuni/ dintr-un foc” (fractal). Delicat şi primăvăratic în simţire, Mihók Tamás e un băieţoi obraznic în viziune şi expresie, ca unul care – am mai spus-o – se teme să nu fie ridiculizat, imberb care înjură birjăreşte, ridicându-se pe vârfuri şi arătând un pumn micuţ. De aici, din inadecvare, glosă amoroasă şi, se pare, o joacă de autenticisme, vine şi ridicolul (foarte deselor) imagini sexuale sau doar puternic sexualizate.

Mai izbutit – pentru că pare să depăşească harta poftelor – este poemul în proză afterparty, cu câteva imagini mai acătării, dar şi cu altele, din nou, de o stilistică îndoielnică: „e greu să reconstitui orice după o despărţire şi de câte ori s-o faci. rupi o foaie, fircăleşti ceva în colţ, te concentrezi până la constipaţie (un demn superlativ, n.m.). nu ştie ce face, dă-i pace, o să regrete, îţi spun prietenii. îi auzi încontinuu şi n-ai de ales: acuitatea cuvântului te mutilează în interior. verşi o lacrimă, te-nfurii, bei. în ordinea asta. apoi te-apuci să scrii: 2015 – anul în care mi-am permis să fiu fericit, dar mi-am venit de hac. multă suferinţă, cât pentru opt şoferi de tir a căror marfă putrezeşte la vamă. trebuie să vorbim despre noi, mi-a zis chiar în ziua când ne-am întors din concediu. prin faţa noastră a trecut o tricicletă. nu ştiu, i-am răspuns, şi bronzul mi-a pălit.” Violentă, percutantă, puternică este, la fel, poematica din panou de control, text care-l arată pe Mihók Tamás drept poet „definitiv”, cum decretează Al. Cistelecan pe coperta a IV-a, dar e un poet care are de-a stânga o gamă puberală şi de-a dreapta redundanţa şi nehotărârea de registru şi viziune: „să te doară capul câineşte/ şi să te treacă pofte sexuale/ să urci în primul tren ştiind că/ acela îţi va căra hoitul acasă/ eşti singur acum cu gândul că/ vei tresări de pe banchetă/ să opreşti scurgerea de ulei/ scheletul îţi trosneşte-n somn/ de groază ca o pasarelă ferată/ veche lovită de furtună/ tot cortexul ţi-e fotosensibil/ şi zbiară la reporterul din gară/ pe care l-ai refuzat (spuneţi-mi/ cum vă influenţează schimbarea/ orei?/ tye la drecu’! tye la drecu’!)/ şi la indecenţa de-a zdrobi/ trepiedul colegului său/ sub roţile personalului de şapte/ ai ochii umflaţi şi piepteni cu ei/ tot ce-ţi este cunoscut faţade/ (…)/ (doar-doar vei ajunge/ unde te afli de fapt)/ te prăpădeşti sub faşa/ vechiului teribilism/ şi iei o gură de aer/ ultima în numele marelui/ teribilism ereditar”.

În schimb, 12 puncte moarte ale complexităţii noastre este textul cel mai bine articulat din tot volumul, în ciuda dezinvolturilor şi stângăciilor; aici, nu mai sufocă aerul de confesivitate împinsă până la exasperare (a cititorului) şi se mizează pe imaginea-flash, vie, de percepţie alertă: „2. vizionar)/ pârâul nostru era umflat/ mi-am imaginat două testicule/ pe nuş ce chei de unde se revarsă/ mâzga asta şi cum ne-aruncă la mal/ câte-o conservă cu inelul sucit” sau „am simţit pentru prima dată/ cum poezia e bila de plumb/ din cauza căreia şchiopătez” sau „5. festiv)/ carcasă goală oh carcasă goală/ veni-va primăvara şi floricelele/ se vor depune pe tine ca rugina”, dar şi demantelarea viziunii în „7. costeliv)/ subtilitatea ta e ca un himen rupt/ şi mumificat pe dinăuntru”!

Poeme de dragoste frustrată, notaţii în care aflăm cât de importante sunt obiectele pe care le-a dematerializat cu atingerea ei iubita, cenuşiul drumurilor care îndepărtează de subiectul lamentoului, dar prea rar scurtcircuite la lumina cărora să se vadă poezia cristalizându-se, „altitudinea maximă a disperării”, ca în acest final de poem: „am să te-ntreb de câţi oameni singuri/ e nevoie pentru a forma un imperiu”. Printre ispitele singurătăţii, autoflagelări, iubiri contractate, lui Mihók Tamás îi ies mulţumitor construcţiile oximoronice, acolo unde asertivitatea lasă loc insolitului şi privirii proaspete: „rana supremă/ splendoarea din care noi zilnic/ supurăm c-o bucurie pătimaşă”. Pentru că e guraliv, cel mai bun constrictor devine scheletul oniric, dezvoltat numai atât cât se cuvine, în texte ca [herk] sau [new wave]: „se uită la mine/ şi face tyop se uită// încă o dată şi/ tot aşa tyop tyop// ne va-nghiţi pe toţi/ ca pe nişte granule divine// (vom fi înghiţiţi ca nişte/ granule divine)// limba lui se va încolăci/ în jurul stâlpilor// şi-un mic pescar din el/ va învârti mulineta// şi noi toţi cultivatorii/ de eucalipt ne vom tăvăli// în cutele de salivă în bruma/ de bacterii uite-aşa// tyop tyop”. Ei bine, totuşi atunci când onirica devine nonsens (oricât m-aş strădui, nu pot a pricepe ce va să fie „demarăm tăieţei cu bucăţi de soia/ privirea ta centripetă numără bancnote”), suntem în aceeaşi băltoacă de cuvinte în care nu avem nici emoţie, nici verdicte, nici imagine, nici epică, ci numai ceva ce seamănă cu tehnicitatea, oricum redus la „o paletă largă de improvizaţii”.

Undeva, Claudiu Komartin se arăta entuziast că există şi că au devenit numeroase astfel de „cazuri” de poeţi care scriu în limba română, deşi nu asta e limba lor maternă. Pentru poezie, este un etaj numai bun de explorat. Deocamdată, deşi la al treilea volum, Mihók Tamás e încă – tânăr, foarte tânăr! – indecis, grăbit, de un intimism cam fără fermoar şi nasturi, crud şi locvace cât încape.

[Vatra, nr. 7/2017, pp. 29-30]

 

 

 

3 comentarii

  1. Of, Doamne, am crezut că nimeni nu va pune vreodată punctul pe „i” cu poetul acesta „îndrăgostit de propria visătorie”. După citirea acestui articol încep să-mi recâștig credința în umanitate. Toate cunoștințele din lumea scrisului îmi ziceau că am înnebunit, uite, publică la edituri mari, e vândut chiar și pe emag, tu, draga mea, tu ești de vină că nu îi înțelegi poezia asta care e de fapt cu „cadre supărător de lungi” și „efecte uneori discutabile”. Așa că mi-au spus cu toții că-s o nebună că nu înțeleg poezia lui Mihok Tamas… ani de zile am tăcut! Ani! Am preferat să tac și să fiu considerată nebună decât să mă iau la trântă cu toți protectorii lui, că de priceput la manipulat, e primul, ca toți narcisiștii. Nu te puteai atinge de el, dragă, le traducea greilor poezii în maghiară (iar nativii mi-au zis că n-are simțul limbii maghiare, traduce metaforele mot a mot, dar cine îl poate judeca în România?), iar ei îi întorceau favorul cu recenzii umflate din condei. Tot așa, Vatra! Tot așa!
    Respir sănătate psihică recitind materialul.

    Răspunde

    1. Merci de link, Socaciu. Nu fi rea, nu toti am zis ca e bun imberbul. Eu nu.
      Mai bine trimite-ne niste carti „adevarate” de unde literatura e la ea acasa ori macar anunta-ne cand e vreun londonez de-al tau in turneu prin Europa, nu fi zgarcita si da-ne si noua poeti buni! Cu cloaca romaneasca ne-am cam lamurit.
      Si nu in ultimul rand: bravo, Rita Chirian, pentru curajul de a spune ADEVARUL!

      Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s