Nina CORCINSCHI – Erosul venal şi transcendenţa

vicii-18-doina-postolachi

Era inevitabil ca o literatură a degradării, a erosului dizolvat în pornografie să producă la un moment dat şi o hermeneutică ficţională a viciului, un discurs ideologic despre dorinţă şi formele vicioase pe care le poate lua aceasta astăzi, după o explorare obosită a tuturor limitelor.

Romanul Doinei Postolache Vicii + 18 (Tracus Arte, 2016) este o astfel de carte. O disertaţie ficţională despre vicioşi şi profeţii viciului. Despre viciul de dincolo de prejudecăţi. Despre viciul care în orizont filozofic îşi dezvăluie irizările măreţiei. Despre viciul ca bucurie în sine, ca reontologizare a lumii şi mântuire a corpului.

Vânătorul obsedat de prada cărnii, în cartea Doinei Postolache, e meseriaşul de nevoie. Personajul ei, Charlotte, nu practică viciul pentru bani, ca o prostituată tipică, ci din necesitate terapeutică. Ea este o femeie singură, de 46 de ani, care într-o zi s-a îmbolnăvit şi drept tratament i s-au prescris vicii. Pentru a atenua durerea de oase, medicii i-au recomandat canabis, pentru pierderile de sânge – cât mai mult sex, iar pentru căderile de tensiune – multă cafea şi vin roşu. În fiecare seară, frumoasa londoneză iese prin cluburi la agăţat bărbaţi de-o noapte pentru a primi de la ei viaţă. Pentru a simţi cum pătrunde în corpul ei sâmânţa bărbatului „cu mult râvnite şi sfinte rădăcini de viaţă”.

Din fericire pentru ea, „tratamentul” îi provoacă plăcere. Viciul devine o transă pentru reflecţii cu deschideri filozofice. Este resimţit ca voluptate a corpului şi supapă de creativitate a minţii. Viciul salvează de la degradarea fizică şi aduce o nouă înţelegere a vieţii. De aceea, femeia „îşi hrănea viciile cu dragoste, iar ele o răsplăteau cu viaţă”.

Viciul ca tratament nu e o parodie. Deşi romanul Doinei Postolache nu face trimitere la o perioadă de timp concretă, adularea viciului ar putea fi considerată marca unui hedonism postmodern adus la limită. Omul hiperconsumului cultivă azi plăceri pentru împlinirea sinelui. Binefacerile sexului pentru organism, terapia orgasmului, viagrele succesului sunt noile mitologii ale intimităţii secolului XXI, funcţionând ca nişte „farmacii ale fericirii” (Gilles Lipovetscky). Nu e de mirare că în această ideologie a răsfăţului hedonist, medicul ajunge să prescrie viciul ca tratament, ca remediu de însănătoşire a organismului. Iar noii apologeţi ai viciului sunt tot cei din stirpea marchizului de Sade, cu alte configuraţii însă ale plăcerii îmbinate cu durerea. Excesul nu provoacă durerea mixată cu plăcerea, ci tratează durerea fizică şi infirmitatea sufletească.

Charlotte nu rămâne fidelă bărbaţilor cu care îşi petrece timpul, viciul ei nu râvneşte la împlinire erotică. Ea nu vrea să se îndrăgostească, pentru a evita o suferinţă a despărţirii şi a dependenţei emoţionale de celălalt. Transcendenţa însă nu e pierdută. Trupul Charlotei e gol doar de haine, nu şi de transcendenţă. Viciul este explorat până la consecinţele sale cele mai extatice. Sexul este întâlnire cu totul, e revărsare a sublimului din om în energiile cosmice. „Da, sexul îi aduse fericire, multă fericire. În primul rând pentru că sexul însemna VIAŢĂ. Ea este fericită, ei erau fericiţi, moartea nu era decât momentul fulminant al luptei ei pentru viaţă. Murea de fiecare dată, în fiecare noapte, în momentele de extaz maxim; după o clipă de moarte cosmică, urma renaşterea pământeană”.

Pentru Charlotte, nu iubirea, ci sexul conferă iluzia dăruirii totale. Dorinţa, în mistuitoarea ei voluptate, devine similară iubirii: „descoperi prin sex dăruirea iubirii necondiţionate. Învăţă să dăruiască bucurie, afecţiune şi iluzia iubirii; care e la fel de de frumoasă, necesară şi reconfortantă ca iubirea însăşi”. Plăcerea trezeşte la viaţă trupul şi înfierbântă mintea, oferă incandescenţă imaginaţiei. Erosul venal este absolvit de fiziologie, prin dimensiunea sa procreativă şi nesfârşita combustie imaginativă. Prin sexualitate, femeia fatală devine o creatoare de păpuşi, de alte vieţi: „Charlotte nu voia decât sămânţa bărbaţilor, pentru ea, şi să le folosească vieţile, pentru a dărui viaţă păpuşilor sale”. Ea confecţionează păpuşi de lemn, le inventează destine şi le vinde la preţ bun în internet. În imaginarul ei erotic, aceste păpuşi ar fi ipostazele în care se oferă bărbaţilor, cu tot cu poveste: femeia-lolită, femeia-dominatoare, femeia-confidentă etc. Meseria ei de păpuşăreasă aduce ficţiunea într-un plan simbolic, în care cel care-şi stăpâneşte viciul e păpuşarul, cel învins şi dominat de viciu e păpuşa. Charlotte e păpuşarul care practică viciul cu „foarte multă vigilenţă şi meticulozitate, cu prudenţă şi seriozitate”. Ea se joacă cu destinul până în clipa când destinul începe să se joace cu ea, aducând-o în condiţia de păpuşă a lui Hamza.

Toposul păpuşii deschide în regimul epic o dimensiune onirico-fantastică. În parametrii fantasticului, se produce o răpire a lui Charlotte de noul ei bărbat de o noapte, Hamza. Acesta, un play-boy frumos şi inteligent, o aduce, legată la ochi, în casa lui. Acolo femeia este uluită de albeaţa care o izbeşte din toate ungherele. Albul e resimţit de Charlotte ca un vid şi o lipsă a noimei, dar şi ca o culoare a viciului. În casa lui Hamza, pereţii viciului o închid ermetic pe Charlotte. E hrănită cu mâncare în care i se pun droguri şi viaţa ei devine o levitaţie onirică, în care somnul şi trezirea par să se confunde. În aceşti pereţi fără geamuri, în care nu răzbate lumina de afară şi nici o altă formă de realitate lumească, unicul indiciu de viaţă reală este „soarele” din veceu. Doina Postolache găseşte aici o metaforă inspirată pentru a aduce semnele vieţii în ficţiunea realităţii. „După ce făcu pipi, îşi admiră culoarea. Urina ei era galbenă ca un soare. „Aici erai! Deci tu luminezi aici, sub pământ?” – şi-i zâmbi ştrengăreşte. Spaţiul dinăuntrul vasului de veceu, rotund, îmbrăţişa acel soare micuţ. „Atât de frumos! Un soare în subsol!” Trase apa şi ieşi relaxată, amuzată şi aproape fără frică”.

Soarele din veceu e un barometru biologic şi o marcă a umanului. Acest indiciu fiziologic face o verificare a umanului la scară ontologică: „Nu avea nici cea mai mică idee cât va sta aici. Nu va şti nici cum arată soarele, la asfinţit. Poate, dacă îşi va schimba urina culoarea, va şti că soarele ei apune. Dacă va lua vreo boală venerică şi soarele va deveni de sânge, va şti că e amurgul zilelor ei”.

Albul casei e culoarea viciului, dar şi limita, dincolo de care este moartea. O moarte simbolică în cazul Charlottei, care aduce învierea simbolică. Albul e „ora de Geneză”. Femeia transparentă, căreia viciul îi dă forme umane, prin iubire capătă şi substanţă, conţinut uman.

În închisoarea albă a viciului, Charlotte renaşte în femeia care iubeşte şi este iubită de Hamsa, un vicios şi el. „Amândoi aveau vicii, îşi acceptau viciile, proporţiile diferite se armonizau, iar ei simţeau cum se naşte o legătură foarte puternică între ei, pe cât îşi descopereau vicii comune”.

Ideologia romanului e că prostituţia şi viciul fac parte din ADN-ul uman. Să arunce cu piatra neviciosul – e îndemnul nerostit al romanului. Toate lucrurile care produc plăcere devin inconştient surse ale prostituţiei, compensând un vid ontologic. Dacă viciul personal nu produce rău celorlalţi, acesta trebuie eliberat de prejudecăţi şi inclus într-un regim al normalităţii. Annick de Souzenelle, în cartea ei Femininul fiinţei. Pentru a sfârşi cu coasta lui Adam, nuanţează această problemă a decăderii într-un discurs destul de tradiţionalist (în care femeia e „slava bărbatului” şi fiinţă a „tainei”). Specialista în hermeneutică biblică, convertită la ortodoxie, admite că prostituţia minţii şi a sufletului este infinit mai gravă decât cea a corpului: „Ceea ce Biblia vrea să ne înveţe, mi se pare, este faptul că, din perspectiva pe care tocmai am propus-o, prostituata, cea care-şi vinde trupul, nu este fiinţa cea mai demnă de dispreţuit. Care persoană, de altfel, este de dispreţuit? Nici una! Este, fără îndoială, preferabil să spunem că modelul de prostituţie al acestei femei nu este cel mai vrednic de dispreţ. Există alte forme de prostituţie mult mai subtile şi mai puţin spectaculoase, prezente pe trotuarele noastre interioare unde ne vindem în mod insidios. Nimeni nu le califică pe acestea ca acte de „prostituţie” şi nici nu-şi cere iertare pentru ele, deşi ele se insinuează cu mai multă gravitate în inima omului! Ele determină toate calculele noastre, ne fac insensibili la adevărata iubire şi la oricare dar adevărat.”1 Edificatoare şi explicaţia lui Pascal Bruckner în ceea ce priveşte atitudinea vituperantă a societăţii pentru prostituată (diferită faţă de un gigolo, care, deşi practică aceeaşi meserie, este tratat cu îngăduinţă), drept un „anacronism ciudat”, de natură misogină, conform căruia sexul femeii este pars per toto. Femeia este confundată cu organele ei genitale şi anulată odată cu acestea. „Bărbatul are un sex, femeia este sexul ei”2. Prostituata care se îndrăgosteşte este replica (poate cea mai justificată), cu care aceasta înfruntă prejudecata socială de a fi reificată şi considerată instanţă dezumanizată.

Vicioşii sunt nişte solitari, tocmai de aceea sunt deschişi la iubire şi la sacrificiile acesteia. În romanul Doinei Postolache, Charlotte este singura, dintre captivele lui Hamza, capabilă să se îndrăgostească năucitor şi profund. Iubirea este eliberarea care trece întâi prin impasul captivităţii. Fiecare dintre cei doi este chemat să renunţe la sine de dragul celuilalt, să intre în proiectul iubirii, care invocă abandonul propriului eu. Tot Pascal Bruckner semnalează că acesta este marele impas al îndrăgostitului, mai cu seamă astăzi. Omul resimte teama de a nu se desprinde de sine, prin pierderea în celălalt. „Să te expui totodată ferindu-te, iată cerinţa contemporaneităţii”3. Hamza închide femeile în subsolul său regal pentru a le verifica rezistenţa la captivitate (care este o „captivitate” simbolică a iubirii). Pentru el femeia e fetişul care inspiră, stimulul care dă viaţă creaţiei („Am nevoie de muze în captivitate: asta îmi dă libertatea necesară pentru a scrie poezie”). Hamza e scriitorul-vampir care-şi alimentează poezia din senzaţiile femeilor răpite: pasiune/frică/visuri/ură. E o perversitate asumată în numele iubirii şi al creaţiei. Hamza este prototipul bărbatului care caută, cu aceeaşi furie adamică, fiinţa capabilă de iubirea supremă, de dăruirea fără limite. Este un înfometat de iubirea-pasiune: „Somam victimele să iubească atât de mult viaţa, încât atunci, faţă în faţă cu groaza de necunoscut, să înţeleagă cât de preţioasă este şi cât de multă iubire avem în noi, că o putem dărui chiar şi duşmanilor noştri”.

Iubirea, pentru personajele Viciilor, e dăruire şi acceptare a alterităţii cu darul virtuţilor, dar şi cu blestemul viciilor. Iubirea este starea limită, supremul „viciu” care acaparează, uriaşa forţă care confiscă. De dragul iubirii, Charlotte renunţă la libertatea sa de hoinară a plăcerilor trupeşti, iar Hamza, care instrumenta femeile drept muze pentru poezia sa, simţi că „O iubea pe Charlotte, aşa cum nu mai iubi pe nimeni. Avea nevoie de iubirea lui Charlotte mai presus de fericirea pe care i-o dăruia Poezia”.

Charlotte trece testul captivităţii, înţelese ca renunţare la sine şi abandonare în celălalt. Ea acceptă alteritatea în toate formele ei vicioase, pentru a fi acceptată la rândul ei fără rest. Iubirea ei se împlineşte prin gesturile de tandreţe, erupe în senzualitate şi se deschide în acceptare a fricii, adică a tuturor riscurilor iubirii. Reacţiile femeii în captivitate trădează sfâşierea sufletului însingurat, râvnind împlinirea erotică. Violenţa gestului se îmblânzeşte în tandreţea care poetizează regimul epic. „ – Nu te apuc de braţ, ca să previn o lovitură – continuă – să ştii că nu-mi compar puterile mele cu ale tale. Îmi doresc, doar… să reţin senzaţia de tandreţe, înainte de a-ţi apuca braţul pentru o eventuală apărare”, îi spune prizoniera celui care i-a răpit libertatea. Îi cere apoi să doarmă cu ea, aducându-l astfel într-un regim erotic mult mai intim decât cel sexual. Prostituata devine iubita perfectă după ce a atins limita căderii.

Mitul Mariei Magdalena fascinează în chip diferit literatura care se scrie astăzi. Romanul Pastorala (Chişinău, Elan Poligraf, 2017) al lui Ghenadie Postolache are acelaşi topos erotic al prostituatei convertite, dar într-un registru semantic mult mai difuz decât al Doinei Postolache. Prostituata din romanul lui, aflată pe culmile degradării, râvneşte tentaţia mistică. Nunta ei cu Petrică, profanată de o bătaie cu tatăl mirelui şi agresorii care vor s-o violeze pe mireasă, cu pretextul că ştiu ce poamă e, nu are o semnificaţie de ritual sacru. Mireasa fuge de la nuntă şi unica ei reverberaţie mistică e legată de voalul de mireasă pe care-l păstrează cu sfinţenie în peregrinări fără direcţie, cu primul trecător care o ia în maşină. Mireasa încearcă sentimentul transcendenţei nu prin sexualitate, ca Charlotte, ci într-o revelaţie a suferinţei în faţa morţii unui animal. Ea, care a avut senzaţia că atinge orizontul transcendenţei cu marginea voalului de mireasă, deplânge agonia câinelui lovit de o maşină, căruia nici viaţa şi nici moartea nu-i oferă vreo şansă la un „itinerar mistic”. „Că trăiesc atâta cât trăiesc, aici, între oameni, că după ce pier, după ce sunt ucise, nu mai pot beneficia de itinerar mistic, de orice itinerar, de … de lumini afânate, oaze inteligibile, altfel spus. Asta o sufoca. O sufocă şi acum”.

La masa de pomenire a fratelui lui Vaseá, Liza surprinde, în reflexele thanaticului, irizările umanului. Vocea (sub)conştientului încearcă să trezească viaţa sufletului din ruinele degradării şi să aducă o adiere a hieraticului în dezordinea instinctelor: „Printr-o mişcare ascunsă a raţiunii se dumeri, în chiar clipa următoare, că jalea ei excesivă pentru animale ţine de substraturi adânci, nevrotice, că psihoza debordantă, fie şi scrâşnită, tăcută lângă cadavrul unui câine sfârtecat, că totul: frângerea braţelor, scâncetul ei propriu, suferinţa mută, împinsă spre tării lângă animalul răpus, totul era floare la ureche, era degeaba, «o labă tristă», surâse amar Liza. Dacă aceeaşi căldură temătoare ori măcar în jumătate, aceeaşi cordială atingere nu o aplică mai întâi propriului suflet. Pe unde fusese până acum, ce făptuise, cum umblase, pe unde orbecăise?!”. Convertirea Lizei din rolul de mireasă degradată (a lui Petrică) în cel de mireasă fecioară (a lui Vaseá) se produce din mers, impulsionată de un imaginar thanatic: agonia câinelui călcat de maşină, o pisică făcută şi ea zob pe carosabil, sicriul lui Gheorghe şi priveghiul la care asistă, dar şi de vecinătatea „unei forţe nemăsluite” a lui Vaseá. Acesta e singurul bărbat care rezistă la graţiile feminine ale Lizei („poate pentru că masculinitatea lui Vaseá era una decantată”) şi înfruntă realitatea cu nevinovăţie şi forţă. Aliajul de curaj şi demnitate, nevinovăţie şi forţă, aminteşte de personajele lui Vasili Şukşin, din Călina roşie.

Ghenadie Postolache deschide nişte breşe ale toposului erotic (curva fecioară, voalul de mireasă, sicriul şi moartea, ca avatari erotici), fără a le conferi în economia întregului suficientă combustie epică şi forţă de semnificare.

Pe de altă parte, în romanul Doinei Postolache toate gesturile suferă de o tiranie a semnificaţiei, toate mustesc de interpretări conferite de păpuşăreasa supremă, autoarea. Nici o acţiune nu e lăsată la voia întâmplării. Evenimentele romanului conotează în plan simbolic şi au reverberaţii filozofice în maniera lui Coelho sau Osho. Forţa semnificaţiei, controlată riguros de autoare, încorsetează naraţiunea într-un regim de simbolizare fără prea multe deschideri.

Romanul însă are destule subtilităţi care revigorează regimul erotic şi pune într-un mod surprinzător, printr-o poetică a viciului, problema tentaţiei androginice dintotdeauna a omului, fie că este virtuosul sau degradatul ajuns la limita căderii.

________

[1] Annick de Souzenelle, Femininul fiinţei. Pentru a sfârşi cu coasta lui Adam. Trad. Gheorghe Popa, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2013, pp. p. 174-175.

2 Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii, trad. Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura Trei, 2011, p. 127.

3 ibid. p. 31.

 

 

[Vatra, nr. 7/2017, pp. 32-34]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s