Andreea POP – Degajată, „reprezentaţia” crizei

marina popescu ultimul

Cu toate că împrumută numele unui ciclu care în volum trimite spre o logică de extracţie intimistă, poemele Marinei Popescu din Ultimul nu va stinge lumina (Paralela 45, 2016) nu ating decât tangenţial problematica biografică. Nu pentru că n-ar avea suficient material existenţial de prelucrat (Poemul pentru taţii care plâng sau acela cu titlul amintit mai sus sunt doar două exemple – şi cele mai reuşite, de altfel – în care poeta decantează cu un minimum de notaţie elegiacă o epopee de familie nu lipsită de micile ei „catastrofe”), ori pentru că lipsesc de aici accentele confesive (ultimul grupaj al volumului le livrează sub forma unor puseuri ceva mai grave faţă de fizionomia generală a versurilor), ci pentru că scenariile poetice pe care le desfăşoară Marina Popescu preferă mai degrabă să deruleze o radiografie urbană negativă.

De altfel, opţiunea aceasta coincide şi cu zona de maximă competenţă a poetei, ale cărei „reportaje” care prelucrează realitatea brută dezvoltă filiera cea mai autentică a discursului. Pe de o parte, ea vizează poemele de „cartier” din „Despre oameni şi bănci”, în care mitologia mizeră din jur e deconstruită din interior cu intuiţia precisă a mecanicii cotidiene (câteva referinţe livreşti inserate în treacăt în corpul unor poeme o confirmă – Kobo Abe, Naum, Ionesco şi, mai ales, Ginsberg, asumat ca magister ludi suprem). Chiar dacă focalizarea se face aici, aproape fără excepţie, din perspectiva unei geografii proxime, care asimilează şi o „faună” urbană tratată cu condescendenţă (în Îmblânzitorul de sticle, Inevitabil despre omul cu pălărie, Regii picamărelor sau Poem cu titlul la final), textele Marinei Popescu prind, în câteva locuri, sonorităţi de rezonanţă ceva mai largă. Mai ales că mediază – e drept, sub forma unor cazuri izolate – şi o retorică socială (Scurt poem de 13-14 iunie), de inspiraţie abraziv-globalizată (epopeea consumeristă din Cum se construieşte un supermarket construieşte gradat unul dintre cele mai „inflamate” poeme), care supune reţeaua versurilor unei dinamici tensionate. Cu sau fără miză comunitară, cartografiile Marinei Popescu au, din loc în loc, valenţe manifeste, aşa cum se întâmplă în Revelion cu Ginsberg&Djuvara, care e, de departe, „produsul” cel mai limpede al psihologiei beatnice: „Bucureşti, ai petrecut straşnic,/ ţi-ai săltat fustele colorate până la cer,/ ai lăsat la vedere senzualitatea străzilor îngheţate/ trupul tău împodobit cu legiuni de/ suflete aburinde/ suflete bete/ suflete împietrite/ suflete inocente/ suflete ninse/ suflete umanoide schizoide,/ ţi-ai ascuns câinii în boscheţii arşi de chiciură,/ i-ai speriat cu surlele şi trâmbiţele artificiilor/ apocalipsa petardelor tale/ […] ţi-ai dat iar în petic,/ te-ai fălit cu imnuri fără glorie/ concerte şampanii pahare şi sticle/ împrăştiate în marile pieţe construite de comunişti./ Bucureşti, ia-ţi acum copiii străzii de mână,/ du-i la Movieplex, e premiera celui mai nou SF./ Anul Domnului 201X.” Dincolo de sonorităţile rechizitorii, se citeşte, în astfel de episoade, o nostalgia (mascată) a firescului, anunţată, de altfel, în chip programatic, chiar din poemul ce deschidea volumul („trebuie să miros zilnic câte o floare, să mângâi un câine sau o pisică,/ doar aşa pot să sper că lumea nu e o chestie din plastic.”, PRIMUL POEM/ TO DO LIST). E semnificativ acest reflex al poemelor, chiar dacă discret, deoarece pornind de aici, textele vor evolua, în grupajul „Te ştiu de pe Facebook”, în jurul unor premise cu o miză diferită decât până acum. Pentru că, pe de altă parte, specificul acestui volum vine, aici, din spectacolul aseptic regizat de Marina Popescu în jurul reţelei-matrice, care pe lângă că duce mai departe direcţia programatică de mai înainte (poemul de inspiraţie „fair trade” din One dollar), plusează acum şi printr-o sensibilitate ce merge spre o zonă de „circulaţie” postumană, ale cărei drame & sentimentale sunt înghiţite de plenitudinea virtuală: „Între noi se ridică tot mai evident zidul/ pe care ne atârnăm singurătăţile,/ pe care postăm diverse chestii şi ne credem/ cei mai interesanţi oameni din lume.”, Te ştiu de pe Facebook). E doar unul dintre poemele care tratează episoadele „post-breakup” sub forma unei „exorcizări” publice şi care atinge, prin strălucirea malignă cu care se insinuează breşa virtuală, unul din punctele cele mai interesante ale volumului.

În lipsa unui program mai aprofundat în acest sens, însă, poemele de acest gen ale Marinei Popescu – lucrate peste tot cu un minimum de regie stilistică, tranzitive – au, prin această „politică” de actualitate, deocamdată, doar o „celulă” favorabilă pentru alte proiecte ulterioare; rămâne de văzut dacă şi în ce măsură va „prolifera” pe viitor.

_______
* Marina Popescu, Ultimul nu va stinge lumina, Editura Paralela 45, Piteşti, 2016

* * *

 

alexandra bodnaru

Alexandra Bodnaru debutează cu nişte poeme în care confesiunea – nemediată, directă – ţine mai mult de „ţinută” de scenă, atitudinală, decât de diaristică propriu-zisă. Mobilă, regia lirică din Oraşul cu gropi în obraz (Eikon, 2016) are forma unor scenarii închipuite, nu străine, pe alocuri, de accente fantezist-suprarealiste.

Nu odată, această exuberanţă a viziunii (notabilă încă din titlul volumului), care descrie foarte concret temperamentul esenţial al poetei, antrenează şi o stilizare excesiv artizanală a versurilor, pe care le proiectează aproape în gol: „Undeva în Sud/ e un tărâm al pierzaniei/ pe care ne aşterneam/ când gurile rele ieşeau din tavan/ şi ne sărutau pe frunte./ Mai muşcau un umăr…/ în Sud eşti mereu singur./ Mă fac curea groasă de piele întoarsă/ mereu plouă…/ Vreau în Vest/ (am înţeles că fiecare are Vestul lui)/ ca să-mi pierd puţin Nordul/ pe terase-n Est./ Undeva în Sud ne aşternem stângaci/ ca un toc pe-un cadavru de bebeluş/ plouă în Sud şi-n Est/ ne potolim tălpile încinse pe inimi reci/ nu mai am Nord şi vreau să respir Vest.”, Tălpi încinse pe inimi reci. De regulă, însă, tot acest delir (deopotrivă al viziunii şi al expresiei) are, la Alexandra Bodnaru, un corespondent cu adresă reală: dacă nu vizează scenografia domestică sub forma unor mici partituri cu inflexiuni intime (în Dietă, Cu spatele la oglindă, Ezitare etc.), psihologia excesivă a poetei se exersează în câteva secvenţe senzuale prin care, ca în poemele Marinei Popescu, desenul erotic echivalează o diagramă perfectă a crizei conjugale. Alături de aceasta, tot de la aceeaşi reţetă „jucată”, autoironică, pot fi revendicate şi cele câteva poeme de orientare biografică, lipsite de fibră încordată, chiar dacă potenţialul lor dramatic iese uneori la suprafaţă. Cu toată politica aceasta „abuzivă”, pe care şi-o asumă aproape cu exces de zel, versurile Alexandrei Bodnaru demonstrează, pe lângă convertirea definitivă la joc şi înscenări ceremonioase, şi-o doză bună de luciditate, pe care o lasă la vedere, din când în când, în mijlocul proiecţiilor provocatoare pe care le lansează. E cazul poemului Limite, care descifrează cel mai exact definiţia versurilor din Oraşul cu gropi în obraz şi, simultan, şi angajamentul principal al poetei: „Trebuia să trăiesc într-un balon cu heliu,/ să am o voce subţire şi feminină,/ rezonantă şi comună;/ trebuia să mă aşez în lume,/ să am obiceiuri, mai ales ticuri, trasez limite/ în care nu reuşesc să mă încadrez:/ am decis că am dreptul/ să fiu nelalocul meu,/ dar, mai presus de toate,/ râvnită; liberă,/ în general,/ să fiu exagerată.” Asumată fără rezerve, această defulare (şi defilare, simultan!) a imaginaţiei prelucrează tot fondul real şi colecţia de angoase ale poetei.

Pentru că, dincolo de efuziunea generală pe care o degajă, poemele Alexandrei Bodnaru „trădează”, în câteva locuri, şi o tectonică de vibraţie existenţială, cu o stilistică pe măsură: „Furia născuse frigul şi pustiul/ cu care-i atingi pe restul/ vrei: colţul tău în capătul casei/ să-ţi rămână forţa cu care-ţi înfigi unghiile/ în podul palmei./ E un echilibru să te clatini dintr-un exces în altul/ plus puterea/ de-a şti să taci şi să urli/ şi niciodată pe rând.”, Echilibru. Chiar dacă izolate – căci volumul e, în totalitatea lui, un „produs” al expansiunilor dezinvolte ale poetei – secvenţele de tipul acesta „semnalizează” filonul grav (altfel mascat) al acestor poeme de debut care rămân, totuşi, mai apropiate de tentaţii ornamentale decât de „exhibiţia” concretă a sentimentelor.

________
* Alexandra Bodnaru, Oraşul cu gropi în obraz, Editura Eikon, Bucureşti, 2016

 

 

[Vatra, nr. 7/2017, pp. 35-36]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s