Ileana Mălăncioiu – portret în palimpsest (3/5)

15_cu_mano_si_martin-page-001

 

Al. CISTELECAN

 

Poetica doliului

Nu se poate scrie – în orice caz, nu cu inima ușoară – despre cărțile de doliu. E ca și cum ai umbla prin suferința – aproape materială – a cuiva, ca și cum ai răscoli cu indiferență o durere concretă. Acestea sunt teritorii pe unde au drept să umble doar salvatorii, nu și glosatorii.

Firește, de vreme ce doliul se transformă – și se transformă adesea – în substanță literară, o oarecare îndreptățire capătă și lectura lui. Dar ea nu va scăpa niciodată de un complex al vinovăției, de sentimentul că face o violență, de nu de-a dreptul o necuviință. Poemul de doliu e, desigur, un poem cathartic, o exorcizare, dar starea din care curge e prea implicată în versuri pentru ca lectura, oricît de rece, să nu se lovească de ea. Critica ar trebui să folosească un limbaj de compasiune, nu unul analitic. Și asta pentru că, în cele din urmă, nu e vorba de un comentariu de poezie, ci de un comentariu de durere. Și nu ”de”, ci doar ”despre”, așadar din afară, un fel de expertiză a suferinței, o dare de seamă despre ”estetica” unei dureri. Nu cred să existe ceva mai cinic (de nu-i cumva chiar ceva odios).

Pe de altă parte, un asemenea exces de scrupule de sensibilitate ar scoate din cauza literară una din componentele esențiale – și ca productivitate – ale poeziei (și românești, nu doar în general). Doliul și cortegiul lui – uneori foarte lung, atît biografic vorbind, cît și creativ – reprezintă una din resursele imediat existențiale ale poeziei. De multe ori el a constituit chiar punctul originar – și originant – al unor cariere (nu totdeauna relevante, ce-i drept) poetice. A fost factorul declanșator, trauma creativă fondatoare și motivația existențială a multor volume de poeme. Ba chiar mai mult, destule poetese – mai puțin, de nu deloc, poeți – și-au început drumul prin volume de doliu. Femei nefericite, mame care și-au pierdut copiii la vîrste fragede, n-au găsit altă consolare decît cîntarea de doliu. Firește, cu vremea s-au alinat și au perseverat în cîntări de natură și chiar în cîntări domestice. Dar geneza acestor poeme – să nu zic vocații – se datorează șocului devastator inițial. La noi cel puțin nu s-au produs mari performanțe estetice prin această procesare a suferinței și prin transformarea doliului în incantație anamnetică, dar faptul în sine dovedește ce limbaj puternic, consolator și salvific, poate fi poezia. Intensitatea ei salvatoare o egalează, în astfel de cazuri, pe cea a rugăciunii, relevînd poezia ca limbaj eficient imediat, ca limbaj eminent taumaturgic.

Primul model de poezie îndoliată a fost doar o revărsare de jelanii, o poezie-bocet, cu lacrimi, gemete și imputări aduse sorții; dureri pe strună, cu multă gesticulație sentimentală și cu efuziuni lacrimale din belșug. Firește că această retorică de jeluială (mereu contopită în cea de invocații și folosind consolarea poetică de intermediar pentru cea divină) a ținut doar cît a ținut perioada de naivitate și candoare confesivă a poeziei. Modernitatea a adus cu sine eliminarea gesticulației, sublimarea durerii și interiozarea ei. Dar diferența dintre poemele care înfruntă moartea la modul ipotetic și și-o asumă doar ca temă ori vector vizionar și cele care se confruntă cu o moarte concretă a rămas una remarcabilă, de nu decisivă. Una e joaca imaginației cu moartea și cu totul altceva jocul morții cu imaginația. Ruptura se vede numaidecît în asceza imaginativă, în ”realismul” himerei și-n sporul de autenticitate ”existențială” a poeziei. Lucruri evidente, bunăoară, în Elegie pentru floarea secerată a lui Eugen Jebeleanu și-n Recviem-ul Ninei Cassian, ca să amintesc doar două dintre volumele în care moartea e un eveniment concret, nu o obsesie ori doar o temă de reflecție. Evidente numaidecît și-n Sora mea de dincolo  a Ilenei Mălăncioiu.

Nu e moartea o noutate în poezia Ilenei. Din contră, e o himeră care s-a strecurat de la bun început peste tot, insinuîndu-se în toate și contaminînd tot: nu doar iubirea, ca scenariu deopotrivă de devoțiune și de expiere, ci și senzualitatea, extatică pînă la fiorul de pierdere. E un duh care plutește peste toate, dar și un virus care a intrat în carnea ”personajelor”, făcîndu-le să treacă mereu dintr-o parte în alta, într-o continuă peripeție himerică. Ieronim, Ierodesa, Domnișoara Mireasă și tot alaiul lor de spectre sunt cînd aici, cînd dincolo – și cel mai adesea în ambele locuri deodată. Numai că acum, nefiind o noutate, moartea e o realitate. Și din șocul acestei realități iese acest jurnal de doliu, parcurgînd etapele unui scenariu fatal, decupat în secvențe de traumă muzicalizată. E un scenariu ”realist” (fiindcă fusese unul real), cu urme concrete și detaliate ale fiecărui moment de supliciu. Un scenariu care începe cu o ”rea vestire” și cu reverberațiile spastice ale acesteia: ”Întîi n-am putut să cred că erai acolo/ pe urmă n-am vrut să cred că numele bolii era cel bănuit/ pe urmă m-am mulțumit să sper că abia începuse/ pe urmă am sperat că vei fi totuși un caz fericit.// În cele din urmă a trebuit să accept/ ceea ce nu credeam că-am să pot accepta/ numai timpul care aproape că se oprise/ nu-l mai puteam îndura” etc. (Întîi n-am putut să cred). Dar tocmai acest timp al agoniei – timp dilatat suplicial, tăiat în clipe și felii de tortură – trebuie să-l îndure și să-l străbată poeta, participînd la un supliciu și mai crunt și urmărind graficul morții pas cu pas. Compasiunea impregnează durerea, dar ambele constituie doar fondul stărilor, temelia lor, fără a fi niciodată etalate în prim-plan. Acesta e ocupat de parada detaliilor și scenelor traumatizante, cît mai concret și mai ”direct” reînviate, ca și cum Ileana n-ar vrea să exocizeze memoria acestui calvar, ci să-l resuscite. Compasiunea se încarcă de un sentiment de vinovăție a neputinței de a-și salva sora, de un imperativ participativ: neputînd participa (decît asista) la moartea acesteia, memoria retrăiește supliciul ca substitut participativ. Jurnalul de agonie, cu multe pagini de spital, rememorează întreg peisajul și climatul acelor zile terifiante, recompunînd chiar și paroxismul disperat al dragostei de viață din ultimele clipe ale femeilor condamnate la moarte. Veselia paradoxală din acest salon funebru, un simplu limb al morții, e reînviată în scene cu adevărat terifice – o cîntare de viață în pragul morții, o exorcizare disperată a condiției de muribund: ”Ce vesele cîntece cîntau/ cele zece femei din spital/ în acea duminică de lăsata secului/ ce carnaval// cu măștile lipite de obrajii supți/ și tu ce voce aveai cînd mi-ai spus:/ uite, mă țin de cuvînt, nu mai plîng/ uite, tristețea s-a dus” etc. (Ce vesele cîntece). Același exercițiu de exorcizare, de sublimare a morții în contrariul ei, se continuă și în scenele în care muribunda pare mai interesată de amănuntele de ”estetică” ale surorii decît de soarta proprie: ”M-ai privit îndelung, bănuitoare:/ de ce nu ți-ai făcut ochii azi, mi-ai spus/ o dată și a doua oară/ și cea de lîngă patul tău a zis:/ fă-ți ochii, domnișoară” etc. (M-ai privit îndelung). E unul din momentele cele mai dramatice ale supliciului, cel în care cea care moare are grijă de aspectul celei care a venit doar în vizită. E un transfer protectiv relevant și cutremurător în sine. Nu mai puțin acut dramatică e și secvența în care Ileana prinde – aproape brutal de autentic – momentul în care iubirea devine un fel de egoism, de cinism ”umanitar”: ”Din nou acea zi de pe urmă/ și acel salon înfricoșător/ în care rudele bolnavilor încă se bucurau/ că mortul nu era al lor.// Atunci mi-am amintit întîia oară/ cum eu însămi am apărut/ cu zîmbetul pe buze în fața ta/ cînd primul mort pe lîngă mine a trecut” etc. (Din nou acea zi). Substanța întregii cărți și a fiecărei secvențe în parte e pathos-ul, în sensul său originar, fără nici un efect de retorică.

Memorial de supliciu, Sora mea de dincolo e și o monografie de supliciu, cu secvențe dispuse aproape riguros cronologic: de la ”vestire” la evanescența anamnetică, punctînd ritualic fiecare moment al trecerii și al îndolierii lăsate în urmă: ”Nu te mai pot vedea așa cum erai/ în gol văd fața ta luminoasă și mîinile tale/ trupul din care durerea s-a stins dispărut este/ să te mai pot vedea ar fi o singură cale” etc. (Nu te mai pot vedea). Devoțiunea de memorie se concretizează în cîteva reportaje epifanice, prelungind și ele agonic prezența celei definitiv absente: ”Am văzut rochia ta roz pe o fată tînără/ pe care venea foarte bine/ și-am văzut-o pe mama o clipă/ uitîndu-se la ea ca la tine.// Trebuie să-i mai dau ceva, mi-a spus,/ azi-noapte am visat că-i era frig/ și-am vrut s-o strig să ia ceva pe ea/ și n-am putut s-o strig” etc. (Rochia ta roz). Absențele sunt însă, în poezia Ilenei, prezențe mai pregnante decît simplele prezențe. Căci Ileana nu se desparte de morții ei – și nici morții ei de ea. Toposul fundamental al poeziei ei e chiar granița aceea dintre viață și moarte, o graniță liberă, fără viză, trecută mereu dintr-o parte într-alta, atît de ființele himerice, cît și de cele foarte reale.

***

12_valea_vinului-page-001

 

Constantin CUBLEŞAN

 

Trăind mitologia

Noutatea pe care o aducea Ileana Mălăncioiu în poezia românească, la debutul editorial cu volumul Pasărea tăiată (1967), avea darul s-o impună dintr-odată în prim-planul generaţiei sale, chiar mai mult, într-o atenţie şi o apreciere generală. Simplitatea cu care exprima liric emoţia asumării prezenţei existenţiale într-un univers mitologic era debordantă. Şi această caracteristică a versului a rămas nealterată de-a lungul întregii evoluţii artistice, chiar dacă pe parcurs tematica abordată s-a diversificat, descinderea introspectivă în fondul afectiv, dobândind valenţe noi de meditaţie.

  Poeta trăieşte acut-tensionat într-un prezent fabulos. Nu este vorba de un cadru evenimenţial ieşit din comun. Dimpotrivă. Realitatea diurnă ambiantă are însă, în toate datele ei, însemnele unei mitologii şocante, ce se naşte odată cu perceperea semnificaţiilor profunde ale factologiei acesteia, transfigurată poetic. Orizontul de înţelegere al senzaţiilor contactuale, cuprinde elemente proprii unei lumi primordiale, nu neapărat primitive, de care ia act la tot pasul. Contemplă sturionii înotând spre izvoare, descoperă puii păsărilor în cuibarele din scorburi, stă în preajma morii ce macină mălai, e bulversată de sacrificarea păsării în ogradă, se revoltă văzând boul jupuit la abator, aşteaptă în iarbă amuşinatul ursului, e fascinată de spectacolul apei morţilor pe câmpie etc., etc., etc., un univers ce i se relevă în esenţa lui fiinţială dincolo de identificarea geografică sau istorică. E o lume a veşniciei născută la sat, cum s-ar exprima poetul de la Lancrăm, fără nimic însă din eventualele edulcorări sămănătoriste de odinioară. Nici n-ar avea cum. E un univers pe care îl găsim viguros şi la Ioan Alexandru. Numai că dacă la acesta defineşte obârşia naţională, la Ileana Mălăncioiu totul devine metaforă a universalului. Fiecare din aceste elemente are un destin dătător de viaţă şi moarte, întâmplările în care sunt angrenate şi în care poeta se implică emoţional, e un drum al cunoaşterii sensului împlinirii cosmice. Metafizica unei asemenea perspective o va conduce treptat, în poeziile desăvârşirii, spre o mitologie biblică, universală şi ea, fără să alunece spre terenul tern al exprimării unei religiozităţi factuale: „Despre morţi numai bine, despre cei înviaţi/ Cu atât mai mult, dar eu nu pot să nu mă întreb/ Ce mai e Lazăr, cel de după învierea lui Lazăr,/ Căruia i s-a pierdut urma de parcă/ Nu ar fi existat niciodată, şi ce mai sunt eu/ După ce m-ai scos din liniştea mea soră cu moartea./ Pentru câtă vreme, pentru cine şi pentru ce/ M-ai înviat. Pe pământul acesta nu se mai vede nimic/ Pe care să mă pot sprijini cu adevărat./ În cer nu se întrezăreşte nimic. După ce/ S-a dat lespedea la o parte şi m-ai strigat/ Până când am ieşit din groapa mea cenuşie,/ Deşi îmi erau legate şi mâinile, şi picioarele,/ Ca să nu mi se piardă cu totul urma/ Pe drumul pe care l-am străbătut o dată/ Până la capăt, cu puterea ta nemărginită/ Asupra mea, pe mine morţii mele redă-mă” (După învierea lui Lazăr).

Aproape fără excepţii, poeziile Ilenei Mălăncioiu au o insinuare de nucleu epic, devoalând o stare conflictuală fundamentală ce ţine de însăşi atitudinea existenţială dramatică a autoarei, într-un context eminamente metaforic, bunăoară în Cioica: „De două nopţi aud cântând cioica/ Şi-aş vrea să dau cu piatra-n ea să fugă,/ Dar am aflat că pasărea e sfântă/ Şi nu se poate alunga cu pietre/ Şi nu se ştie pentru cine cântă.// Din când în când se duce şi se-ntoarce/ Din alte locuri de pe valea noastră/ Şi-aş vrea să ştiu ce s-antâmplat cu ea,/ Dar zboară în tăcere şi n-aud/ Decât când vine iar pe casa mea.// Aprind lumina să mă ştie trează/ Şi mă prefac un timp că n-o aud/ Şi se preface-o vreme că mă lasă,/ Dar ea a fost făcută ca să cânte/ De câte ori coboară pe vreo casă.// ‘Nainte de-a se face zi adorm/ Visând păduri şi drumuri neumblate/ Şi-o ceaţă albă care mă desparte/ de-aceste locuri unde vreau s-ajung/ Şi pasărea îmi cântă mai departe”.

În volumul din 1970, Către Ieronim, apre un personaj alegoric, evident, în jurul căruia se vor coagula idei şi stări emoţionale pe care autoarea le investeşte într-o realitate ce pare mai degrabă metafizică decât fantastică: „Era o noapte aproape albă (Doamne, ce noapte era!)/ Stam în faţa lui Ieronim şi trupul lui era luminat/ Până la oase. Domnule Ieronim, am strigat,/ (Căci pe vremea aceea îl strigam: domnule Ieronim)// Iertaţi-mă, vă rog, că vă spun, dar mi-e frică,/ Trupul dumneavoastră nu mai este decât/ Un contur de lumină aproape difuz/ Şi prin el vi se văd toate oasele frânte.// Căci vă spun, în noaptea aceea prin trupul lui/ Se vedeau bine toate oasele frânte,/ Până la osul frunţii care sta aplecat/ Şi strălucea în partea de argint.// Era o noapte albă, Doamne, ce noapte era/ Şi cât de frică mi-a fost că stam singură cu Ieronim/ Şi trupul lui era astfel luminat/ Că prin el se vedeau toate oasele frânte” (Noapte aproape albă). Ieronim nu este, neapărat, un alter ego al autoarei. În persoana lui se revelează mai degrabă o călăuză spre lumea de dincolo, o lume de un baroc macabru ce reflectă, în pandant, lumea realistă, bulversată şi bulversantă de acici, din care poeta este tentată mereu a evada („Ieronim, astăzi am umblat prin câmpie/ Şi-am văzu prima oară apele morţilor/ Şi-am alergat către ele şi în mijlocul lor/ Te-am văzut dezbrăcat pentru scaldă” – Apa morţilor). Asumându-şi un asemenea traiect existenţial, Ileana Mălăncioiu îşi decantează dramatic, chiar tragic, viziunile despre moarte, despre dragoste, despre relaţia în cuplu ş.a.m.d., ceea ce nu înseamnă, de fapt, decât debordarea unei trăiri esenţializate în mrejele alcătuirii universului: „Se pierd în noapte stele sub ochiul meu ce urcă/ Încet spre ochiul umbrei din cerul ce se lasă/ Ca un păianjen negru şi nesfârşit de mare/ În lumea pământeană ca-n propria lui plasă.// Şi alte stele nasc sub ochiul meu ce piere/ În noaptea care-n lume îşi face veşnic loc/ Ca printr-un ochi de gol ce s-a văzut pre sine/ De apă, de pământ, de aer şi de foc” (Ca ochiul moartei tale). Alte personaje evocate, aduse şi ele dintr-o mitologie sacră – Regina (vezi volumul Inima reginei, 1971), Ierodesa, Natanael – prilejuiesc tot atâtea perspective de sondare, în asemenea companii, ale propriilor trăiri emoţionale, meditând (eminescian) la sensul miracolului lumesc: „Ţinut din lumea morţii cu sfinţii-n acultare,/ Aici regina-şi cântă cântările regine,/ Tot tânără, iubite, şi tot cu fruntea pală/ Încremenită-n palme gândindu-se la tine.// Când stele cad la noi în lumea lor se-nalţă,/ La noi un om se pierde, la ei un sfânt se naşte,/ Regina stă cu ochii pe steaua răsărită/ Şi nou născutu-n moarte încearcă-a-l recunoaşte” (Ţinut).

Contemplând eternitatea, existenţa thanatică, la drept vorbind, poezia Ilenei Mălăncioiu e invadată de o tulburătoare melancolie, nu aş zice tristeţe, deşi întreaga sa creaţie e una apăsată de un sentiment al renunţărilor, al durerilor obscure provocate de realitatea ostilă, terifiantă, ce maculează totul, implacabil („Deşert şi deşertăciune e totul”), autoarea având revelaţia singurătăţii în aşteptarea unei posibile mântuiri: „Singură în noapte, linişte deplină,/ Luna doarme-n ceruri, apa în izvoare,/ Gândul meu în craniul aruncat în lume/ Şi călcat aiurea în picioare.// Nu mai ştiu de nimeni, doar un vis străin/ Bântuie prin noaptea lungă şi pustie,/ Căutând un suflet în care să intre/ Să se încălzească şi să-nvie.// Îi aprind lumina pe care am stins-o/ Să găsească singur uşile deschise/ Ca să nu se piardă şi să-i dea o noimă/ Sufletului nostru părăsit de vise” (Singură în noapte). Nu altfel vibrează atunci când dragostea e percepută, în cuplu, la fel, ca o durere ce-şi întrevede împlinirea doar pe un alt orizont existenţial: „Iubitule, şi dacă sufletele noastre/ vor sta unul lângă altul în pustie/ Şi dacă în licoarea asta rece/ vom şti că nu a fost doar nişte pete/ de apă răsărite din nisip/ ca să îi potolim cerească sete.// Dacă vom vrea şi atunci să fim noi/ iar sufletul ne va părea blestem/ când nu vom avea ochi pentru a plânge/ şi gură pentru a striga ce vrem// mai ca acum, când numai forma gurii/ şi glasul care pare slobozit/ ne dau iluzia că plângem încă/ şi că ne este plânsul auzit” (Iubitule, şi dacă sufletele noastre).

Profund dramatică în esenţă, lirica Ilenei Mălăncioiu (antologia O sută şi una de poezii – Editura Academie Române, Bucureşti, 2015 – probează cu prisosinţă acest fapt) e dominată de un acut sentiment al înstrăinării, exprimat cu o forţă lăuntrică, paradoxal de o mare vitalitate, impunându-se singulară în poezia noastră actuală.

***

14_cu_ulici-page-001

 

Irina PETRAŞ

 

Ileana Mălăncioiu în trei fişe de lectură 

Călătorie spre mine însămi (1987). Se remarca, înainte de toate, în Poemele (1980) Ilenei Mălăncioiu un „tropot neliniştitor”, o impresie de forţă născută din fragilitatea „prea omenească a simţirii”, din tonul de „elevată umilinţă fraternă”. Este vorba, într-adevăr, de o condiţie lirică aparent paradoxală. Feminitatea, abstrasă, funcţionează asemeni unei plasme în care se dezvoltă, mişcă, „merg” idei, atitudini, revelaţii. O demonstraţie obstinată a adevărului că „rănile se vindecă mergând”, că victoria este urmarea legică a faptului că nu te dai bătut. Care este preţul unei asemenea filosofii este uşor de bănuit şi poeta recunoaşte, bravând: „În treacăt fie zis, degetul nu este pe rană/ este pe inima goală”. Gestul începe, mai întotdeauna, bărbăteşte pentru a eşua graţios, fierbinte, feminin. Poeta nu poate scrie la rece şi nici nu intenţionează s-o facă. Tot ce ţine de cultură devine problemă personală într-o manieră pătimaş-lucidă. Nu calitatea de martor, pe care o admiră la Ana Blandiana, îi este la îndemână, ci cea de camarad pe frontul complex, himeric, labirintic al cuvântului. Aş apropia secvenţele călătoriei spre sine însăşi de Sonatinele lui Radu Cosaşu, dacă viaţa pură şi simplă n-ar fi atât de sistematic eludată în rostirile eseistice ale poetei. Enunţurile sale se vor mereu tăioase, nete, definitive chiar dacă e vorba de receptări perfectibile. O lipsă de cumpătare, o nesăbuinţă a opiniei atrăgătoare, o supralicitare a instanţei subiective ce ţine, poate, de sud. Ileana Mălăncioiu nu are niciun strop din ardelenismul pe care i-l reproşează, e adevărat că nu drastic, lui Buzura. Aplombul său, iubirea fulgerătoare pentru „copacul întreg” care, departe de a menaja frunza, o împinge în conul de umbră al frazelor memorabile sunt, fără nici o îndoială cuceritoare şi, de cele mai multe ori, incitante şi convingătoare. Nu mă pot împiedica să-mi imaginez, totuşi, mai solidă angrenarea manifestelor sale într-o sintaxă măsurată. Nicio imputare la mijloc. Cartea Ilenei Mălăncioiu e una de cea mai arzătoare actualitate şi se citeşte cu degetul pe rană. Mă gândeam doar la totala contopire cu cadrul care sună, uneori, părtinitor. Aşa cum natura nu este pentru autoare o privelişte, ci „ceva din care fac parte şi prin care trec”, cultura este resimţită consubstanţial, fără detaşare, fără răceala măcar uneori necesară. Ileana Mălăncioiu nu-şi ia nici o măsură de prevedere – are sensibilitatea şi comportamentul locuitorului câmpiei meridionale care ignoră primejdiile ce-i pot apărea în cale. Asta nu înseamnă însă şi abolirea ambiguităţii limbajului. Fermitatea convingerilor, maniera tranşantă a luărilor de cuvânt sunt fericit secondate de o remarcabilă artă a cuvântului. Fiecare pagină probează nobleţea darului cititului şi al scrisului care „numai împreună fac posibilă cultura”. Ne aflăm în faţa unui critic avizat, cu gust sigur şi cu stil. Comentariile sale sunt, fără excepţie, literatură – fără să înceteze o clipă a fi istorie, adică adevăr. Preocupată de „imperiul cuvintelor româneşti bine rostite şi al spaţiilor dintre ele care le separă şi le leagă depăşind trecătoarele convenţii”, poeta cunoaşte valoarea „hârtiei scrisă bine”. Ambiguităţile se strălimpezesc de la sine, înţelesurile nu au nevoie de o „scară tâlcuitoare”.

Numele reunite în bloc-notesul Ilenei Mălăncioiu sunt fie mari clasici precum Eminescu, Bacovia, Caragiale, fie mari dispăruţi din contemporaneitate ca Marin Preda, Emil Botta, Mircea Eliade, Nicolae Velea, Sorin Titel, fie, în fine, scriitori afini într-un fel sau altul scriitoarei: Marin Sorescu, Augustin Buzura, George Bălăiţă, Ana Blandiana. Selecţia este operată după criteriul pe care autoarea îl crede ca aparţinând lui Augustin Buzura, cel din Bloc-notes: „Fiecare nume este invocat în acest context în măsura în care de la el a plecat sau prin el s-a verificat, într-una din ideile sau obsesiile sale, autorul. Uneori aceste nume sunt aduse în scenă spre a dovedi că fiecare epocă are scriitorii pe care îi merită. Alteori, pentru a ni se demonstra că o naţiune reprezintă în cele din urmă atât cât reprezintă conştiinţa cetăţenilor ei”. Pe de altă parte nu pot crede ceea ce Ileana Mălăncioiu mărturiseşte despre „sufletul meu înclinat să nu prea mai creadă în minuni”. Menţinerea discursului într-o zonă abstract-metafizică, „tropotul neliniştitor” din poeme rezonând în fiecare pagină, iritarea fertilă născută din supraînvestirea afectivă a teritoriului culturii ţin toate de cea mai autentică credinţă în minuni. Mai mult decât atât: sentimentul pur omenesc, cu impurităţi patetice – cu totul fireşti de vreme ce multe dintre piese sunt scrise pe proaspete pietre de mormânt – ţinut în frâu, dar răzbătând mereu dincolo de sobrietatea impusă textului asigură forţă şi valabilitate cuvintelor sale. Afectată de asonanţe şi disonanţe atinge, şi în cele mai bătăioase segmente, armonia în numele rânduielii intrinseci, implicite a artei adevărate.

Şi pentru că „ar trebui să începem cu visul”, câteva dintre titlurile volumului – Coşmarul, La celălalt capăt al firului, Doi metri de cale ferată – acoperă proze veritabile, exploatări în registru quasi-fantastic ale unor experienţe onirice. Evocările, excelente, argumentează o direcţie mai nouă în critică. Se scriu tot mai des şi se citesc cu încântare texte în care eseul critic face casă bună cu poemul în proză, metafora nuanţează verdictul, subiectivitatea, chiar dacă discret reprimată, conferă căldură enunţului. Rezultatul este o uluitoare densitate contextuală şi subtextuală a frazei şi tentaţia cititorului de a cita totul, fiindcă totul sună memorabil. Mă voi mulţumi să transcriu câteva rânduri din Eminescu se credea Eminescu: „Înclin să cred că el reprezintă mai curând acea rază de noroc cu care pământul nostru a fost luminat într-un moment al lui de cumplită sărăcie”. „Fiindcă imensa lume a postumelor constituie pasul cel mare de după Eminescu, pe care, întâmplător, l-a făcut tot Eminescu. Nu poetul care cântase ca nimeni altul viaţa şi dragostea şi natura, ci acela care deja învăţase să moară”. În Călătoria spre sine însăşi, Ileana Mălăncioiu ne obligă cu cele mai rafinate mijloace de con-strângere să-i fim însoţitori.

„Ceva simplu şi pătrunzător”. Supraînvestirea afectivă a teritoriului politicii, cu impurităţi patetice extrem de personale şi expresive, are drept urmare în Cronica melancoliei densitatea contextuală şi subtextuală a frazei. Cele mai multe pagini sunt memorabile (nu neapărat „adevărate”, dar ce-i la urma urmei, Adevărul?!). Poţi fi tentat să citezi totul, te simţi constrâns la însoţiri şi înrolări şi… te aperi excesiv. Fiindcă autoarea crede în minuni şi discursul său se situează într-un teritoriu cumva supra-real. Pusă sub semnul rupturii şi al melancoliei, ambele atitudini pătimaşe, umorale, cartea tulbură imaginea (După Cioran, melancolia conduce spre „cunoaştere fulgerată, gust pervers al identităţii şi oroare de nou”. La Milton, Satana e melancolic, adică ştie să alterneze sau să amestece râsul şi plânsul, să le alăture ironia…). Nu e poziţia unui analist imparţial, ci spovedania unei „îndrăgostite”. Motivaţiile sale sunt subiective, cristalizând (im)previzibil ca celebra creangă de la Salzburg stendhaliană. Societatea contemporană nu e supusă unei radiografii, ci unei „egografii”. Autoarea declară: „nu mă pricep aproape deloc la politică” – pentru a emite îndată enunţuri tranşante, categorice, definitive (oroare melancolică din nou?!) despre tot ce mişcă (sau stă pe loc!) în politica tranziţiei şi post-tranziţiei. Declaraţia e contrazisă de insistenţa descrierilor şi disecărilor de iţe şi fiţe politice, dar e susţinută de accentul personal şi, iarăşi, nesăbuit al „partinităţii” („eu sunt pro…). Intelectualii la care referă textele nu sunt nicidecum o clasă omogenă. Atacaţi ori apăraţi in corpore, ei nu se supun dorinţei ardente de front comun a autoarei. Chiar dacă aparţin unui partid, unei grupări ori doar unei „bisericuţe”, îi caracterizează excentricitatea şi gesticulaţia obstinat centrifugă. Apartenenţa ultimă şi hotărâtoare e la propria sensibilitate, la inteligenţă, la orgoliu, diferenţă, unicitate. Cuprinderea e diferită, fireşte, iar coloana vertebrală câteodată cu accese de maleabilitate. Ileana Mălăncioiu pariază pe toate astea „militând” însă, paradoxal, pentru uniformitatea înregimentării. Firesc, când „o apariţie editorială nu mai are nici pe departe însemnătatea pe care o avea când erau cărţi mai puţine însă lumea credea mai mult în literatură”, orgoliul, vanitatea îşi caută supape. Poate apărea chiar supărarea pe sat a ciobanului. Trecătoare.

Ileana Mălăncioiu are abilitatea şi curajul de a pune sub ochii cititorului creşterea şi descreşterea iubirii sale. Acesta îi simte părtinirile oarbe (sau orbite) din prima parte a cărţii. Fiindcă inteligenta, profunda, sensibila autoare plăteşte, evident, tributul entuziasmului necenzurat faţă de cei hărăziţi (e vorba despre iubire!) a fi „ai noştri” şi al urii viscerale, ori măcar al resentimentului nenuanţat, primar şi nediferenţiat faţă de „ai lor”, „ai celorlalţi”. Împărţirea în tabere subminează intelectualitatea discursului. Altminteri nu s-ar înţelege de ce acceptă rafinata poetă derogări de la „arta cuvântului”; de ce cade în stereotipii aproape supărătoare, în încremeniri denominatoare. De ce repetă, stângaci şi încăpăţânat, aceleaşi etichete simpliste (albe şi negre), „de gaşcă”, de parcă nimic, dar absolut nimic nu s-ar fi schimbat pe lume. De ce sunt atacaţi unii după criteriul „nu e cu noi, deci…” şi, dimpotrivă, sunt imaculaţi alţii cu o consecvenţă plicticoasă fiindcă adulatoare… Ileana Mălăncioiu adoră necondiţionat şi îşi apără cu dinţii iubirea. Când „iubitul” o dezamăgeşte, are loc ruptura, dar nu e nici ea lucidă, rece, detaşată. Autoarea loveşte exagerat, cu patima vindicativă a celei părăsite.

Ceea ce stăruie însă ca o pâclă în cartea Ilenei Mălăncioiu e „orizontul politic posomorât” de după dezlănţuita bucurie de trei zile a românilor, în 1989. Poeta are o nevoie aproape obsesivă de comuniune, de „fraternitate”. Ar vrea să fie împreună. Atitudinea sa, însă, e literară. Pledoaria e literatură. Ar putea fi adevărată, chiar este adevărată, însă cumva paralelă cu lumea pură şi simplă (sau impură şi complicată). Eseistica sa politică e utopică în măsura în care vorbeşte despre o lume organizată în imaginaţie, după reguli fantasmatice, la care lumea reală răspunde rebel, când răspunde. Interpretată atent, poate defini condiţia omului contemporan şi furniza date pentru o eventuală terapie. Supusă aceloraşi unităţi de măsură, indiferent de …, sub o privire atât de atentă şi de pătrunzătoare, lumea românească de azi ar fi putut beneficia de o anamneză corectă şi necruţătoare. Aşa, diagnosticul se poate citi printre rânduri, dacă eşti dispus să diseci firul în patru. Oricum, reţin: „melancolia e un pas spre poezie” – aceasta e, poate, cheia. Poeta nu s-ar împăca niciodată cu o existenţă „pro” şi cu un „contra” subînţeles, tiranic, limitativ. Aşteptarea „schimbării adevărate” ar avea lungimea (eternitatea) şi rezistenţa aşteptării lui Mesia în lumea creştină. Ar cere unitate de ideal prin unitate în ideal, fără delimitări gălăgioase „ai noştri”, „ai lor”…

Altminteri, Cronica melancoliei este şi o carte a trezirii, a dezmeticirii. O carte necesară care se citeşte cu folos. O fişă de observaţie plină de sugestii şi de semne de întrebare. Nevoia de „ceva simplu şi pătrunzător” a poetei, mărturisită în excelentul interviu acordat Martei Petreu (textul cel mai consistent al volumului, în care, călătorind spre sine, I.M. ne re-găseşte) e ceea ce rămâne dincolo de privirea adesea aburită a celei rătăcite (cum altfel) într-ale politicii. „Nu mi-am dorit, deci, niciodată să fiu bărbat. Am făcut ce aveam eu de făcut.” Da. Ceva simplu şi pătrunzător.

 

Poemul-bun-conducător-de-moarte. Ileana Mălăncioiu este, în Linia vieţii (antologia din 1999), aşadar în toată poezia sa, o poetă a morţii, a descompunerii, care îşi extrage forţa indiscutabilă a rostirii poetice dintr-o atitudine resentimentară funciară, aşa încât orice înregimentare a sa într-o direcţie pro sau contra e, în fond, abuzivă. Cârtitoare absolută, în sensul cel mai nobil al cuvântului, cel care conferă valoare şi autonomie poemului, nu îngăduie instalarea automulţumirii, a conştiinţei împăcate. Adevărurile apărate sunt ale momentului şi, nu o dată, ale umorii; contrazicerile – semne ale unei personalităţi puternice tocmai prin dezinvoltura cu care îşi impune remanieri, imprevizibile la o primă, grăbită vedere, însă perfect motivate de acumulări interioare, invizibile ochiului comun. Nu este, nu poate fi ostaşul nici unei cauze, alta decât cea intimă, şi ea complexă, haotică, supusă reconsiderărilor. O singură dimensiune, mereu aceeaşi – refuzul bucuriei de a trăi pur şi simplu şi, ca urmare, incapacitatea de a surprinde miracolul vieţii. Nici o clipă nu este tentată recuperarea firescului co-prezenţei morţii şi vieţii. Uniunea lor, miraculoasă şi unică în viziunea unui Lucretius, e mai degrabă un divorţ perpetuu, un disconfort amănunţit cu, aproape, furie. Obsedată de non-experienţele începutului şi sfârşitului („Voi muri şi nu voi şti nimic despre moartea mea,/ Aşa cum despre naşterea mea nu ştiu absolut nimic”), este opacă la moarte ca „linie a vieţii”, la moartea intravitală. Spaimele vizează punctualitatea morţii şi accidentul ei, nu însoţirea cu fiecare clipă a vieţii. Cămaşa de piele e „întoarsă pe dos” într-un „vis de mort” monoton, viaţa nu-i decât „un gol nesfârşit şi-o durere amară”, consumată în aşteptarea acră a ceva ce este deja. Vocea poetei exersează neîncetat fantasme individuale şi colective, comunitare, niciodată duale. Altfel spus, moartea este a sa şi, prin luare de distanţă, a tuturor, niciodată a sa şi a celuilalt. Nici măcar în excepţionalele poeme din Sora mea de dincolo, căci în finalul ciclului poeta recunoaşte, aproape fără voia sa, rolul de scrib depersonalizat al durerii mute: „Va veni o vreme când mă voi gândi/ unde eram eu când scriam aceste rânduri…”. Obsedanta apariţie a trupului – pot fi numărate pe degetele de la o mână poemele în care trupul lipseşte – nu e recurs la calda, trecătoarea securitate a visceralului, nici locuire armonică a unui „spaţiu” hărăzit prin naştere. Imposibil de evitat, este pândit de gând şi de cuvintele ce-l secondează cu o curiozitate lacomă şi suspendată. Amănuntele miraculoase, ţinând de palpitul vieţii, nu sunt descrise; nici semnalele sale de „dincolo”. E numit cu o încăpăţânare descurajând complaceri, amăgiri, consolări şi e visată, ca-ntr-un refren lugubru, posibila sa separare de spirit, de suflet – mai exact spus „eliberarea” sufletului. Arvunită încă de la naştere („Ca pielea ursului din pădure a fost vândută/ Pielea mea tăbăcită de ploi şi de vânt,/ Moartea mă caută de când m-am născut…”), promisă, aşadar, nu co-prezentă, moartea obligă la sensul unic şi răsfirat al înaintării poematice: descompunere, destrămare (negare a „tramei”), putreziciune. Ţesătura e rară, nu îmbracă, nu leagă – haine ude, copaci putrezi, trup uscat, noroaie, străbătute de „femeia bătrână”, asexuată, înfăţişare tradiţională a morţii. Perfecţiunea inutilă a minţii („munte răsturnat, chircit, îngropat”), rotundul colţuros al ţestei revin în refrene ale zădărniciei care speră să fie contrazisă. „Misterul cumplit” (complet, total, fără rest, ne aminteşte etimologia) al vieţii e scormonit cu o încrâncenare inconfundabilă şi cu un scrâşnet poticnind versurile. Sonorităţile asimfonice, frângerile de ritm, cadenţa quasi-nepăsătoare faţă de măsuri completează perfect cântecul morţii, al singurătăţii atroce. Cântec care îşi ţine sieşi isonul cu o stăruinţă programatică. Încă în 1967, poemul Pasărea tăiată, care şi deschide, de altminteri, antologia, trasa un itinerar poetic şi indica rolul asumat de poetă – acela de bună-conducătoare-de-moarte. Eul liric îşi părăseşte vremelnic rosturile intime şi se propune drept intermediar inutil, naiv, anume refuzând adevărata înţelegere şi alunecând strâmb pe deasupra Tainei teribile: „Strâmb zăvorul şubrezit de vreme,/ Ca să uit ce-am auzit, să scap,/ De această zbatere în care/ Trupul mai aleargă după cap.// Iau c-o mână capul, cu cealaltă restul,/ Şi le schimb când mi se pare greu,/ Până nu sunt moarte, să mai stea legate/ Cel puţin aşa, prin trupul meu.// Însă capul moare mai devreme./ Ca şi cum n-a fost tăiat bine,/ Şi să nu se zbată trupul singur/ Stau să treacă moartea-n el prin mine”. Slujba thanatică la care se înhamă e îndeplinită de-a lungul întregului volum. Moartea e prezentă, dar tradusă mereu imperfect, cu o orbire anume, de o expresivitate remarcabilă („Mă-ndrept pe drumu-ntunecat anume/ Să nu-mi văd boii tineri şchiopătând”; „Se strigă cucul singur a nu ştiu câta oară// Şi îl îngân să creadă că nu mai este singur,/ Ci are cuibul lui în casa mea”; „Şi e noapte, şi abur de mort împrejur/ Şi de frică trebuie să cânt” etc.) Către Ieronim şi Inima reginei eminescianizează cu o dexteritate ţinând de aceeaşi poveste a morţii spusă de o „străină gură”. Melodia împrumutată – şi lucrurile se întâmplă la fel cu zvonurile din Bacovia – disimulează. Aşteptarea morţii şi toate spaimele ce-o însoţesc se petrec într-o nestare permanentă, într-un descântec menit să aducă uitarea, „ochiul de gol” ce se vede „pre sine” nerecunoscându-se. Plânsul (motiv predilect, alături de trup, gol, moarte) nu este nicicând din intermundii, ci se încăpăţânează să fie mărunt, monoton, rău; chiar dacă îşi recunoaşte trădarea („Dacă plânsul nostru nu este chiar plâns,/ Ci numai o mare derută”, fără acces la „adevărata durere” şi „adevărata moarte”?) şi degustă ritualic vestirea unui nou mort în oraş. Moartea miresei, de pildă, poate fi citită ca o ars poetica, una dintre mai multele presărate în volum. Într-un haos cenuşiu, vânătoarea e „lăuntrică” şi comunicarea, semn de moarte interioară: „Aştept cu frică să-mi spună ceva/ Ca de la o moartă la o altă moartă”. Când „lacrima de pe urmă” se pune stavilă melodiei, iar cenuşa viitoare tulbură deja privirea, cântecul se preface în „bocet frânt al sufletului lepădat de trup”. Trupul şi sufletul, viaţa şi moartea sunt descrise într-un divorţ întreţinut cu accente sfâşietoare, divulgând o carenţă existenţială. Ştiinţa excepţională a vieţii şi a morţii şi paradoxala incapacitate de a trăi şi de a muri sunt temele paralele ale unei poezii a exasperării intonate cu voce albă, rece şi tristă – „cuvintele sufletului meu desfăcut de trup”, şi „singurătatea cea fără de margini”. Şi o rugă întârziată: „Să mi se lase amintirea că am fost/ trup şi suflet odată”.

 

[Vatra, nr. 7/2017]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s