Ileana Mălăncioiu – Portret în palimpsest (4/5)

25_in_suedia-page-001

 

Dumitru CHIOARU

Poezia Ilenei Mălănciou 

Am în faţă antologia de autor Linia vieţii, apărută la editura Polirom în 1999, totalizînd volumele de poezie publicate de Ileana Mălăncioiu, de la debutul editorial cu Pasărea tăiată (1967), pînă la Urcarea muntelui (reprodus în varianta necenzurată din 1992), cuprinzînd şi texte inedite, unele incluse şi în alte antologii de autor.

Constat că dintre vocile poeziei feminine contemporane, Ileana Mălăncioiu este cea mai bine timbrată şi egală cu sine în evoluţia ei de la primul la ultimul volum, ca o linie continuă, marcată totuşi de trei etape distincte de creaţie. Aceste trei etape sunt delimitate de temele dominante: copilăria, în volumul Pasărea tăiată, cuplul erotic, cuprinzînd volumele Către Ieronim (1970), Inima reginei (1971), Crini pentru domnişoara mireasă (1973) şi Ardere de tot (1976), singurătatea, temă dominantă în Peste zona interzisă (1979), Sora mea de dincolo (1980), Linia vieţii (1982) şi Urcarea muntelui (1985). Toate aceste trei teme şi, la rîndul lor, volumele sunt unite, ca de o linie continuă, de obsesia morţii, care le dă profunzime.

Cele mai bune poeme din volumul Pasărea tăiată rezultă din travestirea epică a lirismului/ emoţiilor şi sentimentelor trăite de poetă în copilărie în faţa unor scene din viaţa familiei ce dobîndesc caracter de experienţe iniţiatice. Astfel, poezia intitulată chiar Pasărea tăiată reprezintă scena sacrificiului unei păsări ca o moarte ritualică, dezvăluind trăirea empatică a momentului de către copil:

„M-au ascuns bătrînii după obicei

Să nu uit de frica păsării tăiate

Şi ascult prin uşa încuiată

Cum se tăvăleşte şi se zbate.

Strîmb zăvorul şubrezit de vreme

Ca să uit ce-am auzit, să scap

De această zbatere în care

Trupul mai aleargă după cap.

Şi tresar cînd ochii, împietrind de groază

I se-ntorc pe dos ca să albească

Şi părînd că-s boabe de porumb

Alte păsări vin să-i ciugulească.

Iau c-o mînă capul, cu cealaltă restul

Şi le schimb cînd mi se pare greu,

Pînă nu sunt moarte, să mai stea legate

Cel puţin aşa, prin trupul meu.

Însă capul moare mai devreme

Ca şi cum n-a fost tăiat bine

Şi să nu se zbată trupul singur

Stau să treacă moartea-n el prin mine”.

Ileana Mălăncioiu este o poetă (neo)expresionistă, care cultivă metafora şi mitul pentru a spori misterul existenţei într-o formulă epică de baladă cu virtuţi de incantaţie magică sau de pictură de gen, precum în alte capodopere ale volumului, ca Ursul, o stranie viziune din vremuri arhaice asupra vindecării tinerei fete de apariţia iubirii ca boală:

 „În iarba-naltă de pe munte, cu trupu-ncolăcit ca şerpii,

Cînd ies de se-ncălzesc la soare şi înlemnită de durere

Aştept să vină iarăşi ursul, să se aplece peste mine

Şi să rămînă-aşa o vreme să mă miroasă în tăcere.

Să vadă că sînt încă vie şi că aş vrea să mă fac bine,

Să-nceapă să mă calce-alene din umeri pînă la picioare,

Să-l simt alunecînd pe coaste şi-ngenunchind fără să vrea

Şi să coboare iar pe iarbă atunci cînd ştie că mă doare.

Să urce-apoi din nou pe şira spinării-ncet pînă la gît,

S-aud vertebrele trosnindu-mi sub dreapta laba lui de fiarå

Şi să nu pot ţipa de teamă că-n timp ce trece peste mine

Ca să mă vindece, strigîndu-l, el ar putea să scoat-o gheară.

Să-mi lepăd forma femeiască de şarpe-ncolăcit la soare

Să afle ursul că se mişcă pămîntul spre care mă-ndrept,

Uşor sub greutatea lui şi tremurînd să se-ncovoaie

Şi să mă-ncolăcesc din nou, să gem tăcută şi s-aştept.

Apoi să vină vindecarea, să ies din iarba tăvălită

Şi să-mi mai simt o vreme trupul înfierbîntat de paşii grei,

Iar ursul să se-ndepărteze călcînd încet peste pămînturi

De parcă-ar merge mai departe pe umerii unei femei.”

În volumele centrate pe tema cuplului erotic, expresionismul poetei evoluează spre orfism, realizînd nu numai transfigurarea metaforică a realului, ci şi transcenderea lui în mit prin cîntec. Ea transpune tainele existenţei: iubirea, nunta, maternitatea, moartea etc. într-o atmosferă de ceremonial/ ritual magic, care sintetizează mitul grecesc al lui Orfeu şi Euridice cu cel egiptean al lui Isis şi Osiris într-o viziune creştină. Ileana Mălăncioiu reiterează, mai ales în volumul Crini pentru domnişoara mireasă, mitul lui Orfeu, îmbogăţindu-l cu un nou episod ulterior morţii legendarului cîntăreţ dezmembrat de bacante, în care o bacantă îndrăgostită de poetul care se numeşte creştineşte Ieronim, încearcă cu pietate de sfîntă faţă de Isus, să-l readucă la viaţă, ca şi zeiţa Isis pe Osiris. Unele poeme, ca Nunta, păstrează formula epică de baladă, amestecînd realul cu fantasmagoricul/ miraculosul, viii cu morţii/ umbrele, substituindu-se în rolurile lor:

„E ziua sfîntă-a nunţii, mireasa trece blîndă

În carul ei de nuntă cu caii albi în spume

Văd crinii de pe braţul ei şi tremur

Ca un nuntaş din altă lume.

Un joc imens începe, o horă cît pămîntul

Se învîrteşte lină, aproape că a stat,

Eu urmăresc miresa cuprinsă-n ea şi-mi pare

Că voalul ei şi crinul deja au îngheţat.

Biserica-i deschisă, urmează cununia,

Încremenită pierd altarul din priviri,

Acelaşi trup de miel de două mii de ani

Se mistuie în pieptul perechilor de miri.

E linişte deplină, stau mirii-ngenunchiaţi

Şi parcă lumea piere şi parcă nu mai sunt,

O altă nuntă pare să fie aşteptată

De sufletele strînse la templul din pămînt.

Acelaşi voal subţire s-a scos din vechea ladă

Zâmbesc tăcuţi copiii pe piatra cenuşie,

Aceeaşi horă lină a început dar nimeni

Nu ştie că urmează aceeaşi cununie.

Miros de crini se simte în aerul fierbinte

E singură mireasa în carul ei şi plînsă,

De unde-a venit, Doamne, şi unde este dusă

Şi în cîntarea asta de ce se lasă dusă?”,

altele au accente de imn sau tensiunea lirică sfîşietoare a unor bocete ca, de pildă, cel intitulat eminescian Şi dacă:

 „Iubitule, şi dacă eu sînt semnul lunii de pe fruntea ei

Şi cel de pe urechea de tînără mioară

Şi botul berbecului şi cornul de bour

Şi şarpele ce sub ea se-nfăşoară.

Şi dacă eu sînt gheaţa dimprejurul ei

Şi răceala din ea şi lumina care

Asemenea unei stele de naştere şi de moarte

Dintr-o dată răsare.

Şi dacă eu sînt eu şi sînt laptele băut de şarpe,

Şi sînt laptele turnat în fluierul îngropat,

Şi sînt ochiul zeiţei Isis pe o piatră veche

Şi sînt acelaşi ochi pe un os ferecat,

Şi am chiar trupul său care s-a ridicat

Ca Laocoon cu şarpele pe el încolăcit,

Dacă se va da la o parte piatra de pe mormînt

Cum vei striga în faţa golului găsit?”

Începînd cu volumul Peste zona interzisă, poezia Ilenei Mălănciou trece de la faza estetică la radicalizarea etică ce rezultă din dramatismul confesiunii ca expresie a singurătăţii, angoasei şi disperării, dar şi a responsabilităţii morale, structurată din notaţii simple care, prin acuitatea percepţiei/ trăirii realităţii şi sinceritatea rostirii, amintesc de ultimul Bacovia. În atmosfera de tăcere complice şi frică a oamenilor faţă de violenţa puterii totalitare, poeta denunţă cu curaj, fără artificii retorice, coşmarul vieţii cotidiene, ca în poemul O crimă săvîrşită în strada principală:

„O crimă săvîrşită pe strada principală

În amiaza mare, o crimă oribilă

Şi nimeni nu plînge şi nimeni nu strigă

Şi nimeni nu pune mîna pe criminal.

Eu însămi stau aici şi scriu versuri

Ca şi cum versurile mele ar putea opri

O crimă săvîrşită pe strada principală

În plină zi.

O, cînd voi lăsa totul la o parte

Să ies în stradă şi să strig cît pot

S-a petrecut o crimă, puneţi mîna pe criminal

Puneţi mîna pe mine, complicele.”

unul dintre textele care au dus la interzicerea volumului Urcarea muntelui, titlu sugestiv al Golgotei colective în numele utopiei comuniste, pentru mesajul său subversiv. Poeta a devenit în această etapă de creaţie nu numai o voce, ci şi o conştiinţă care, aşa cum dovedesc ineditele de la sfîrşitul antologiei, a rămas trează, rostindu-şi la fel de sinceră dezgustul şi protestul faţă de mascarada României postrevoluţionare:

 „Au putrezit cele patru scînduri,

Cele patru mîini şi cele patru picioare ale monstrului

Care a înviat a treia zi. Sînt singură

Şi mă gîndesc că noi toţi sîntem fiii

Aceluiaşi mare dezastru. Sînt singură

Şi mă uit la voi cum vă bateţi pentru întîietate

Peste cei o mie de morţi care nu mai sunt

Avuţi în vedere de nimeni.” (Melancolie),

asumîndu-şi bacovian, „într-o aşteptare apăsătoare”, cum se intitulează alt poem inedit, tăcerea:

 „Azi nu mai scriu versuri, nu mai visez

  Nu mai tremur, nu mai plîng, nu mai sînt,

  Într-o aşteptare apăsătoare m-am îngropat

  În mine însumi ca într-un mormînt.”

Autoarea n-a mai publicat – şi, probabil, nici n-a mai scris – de la acest volum antologic încoace versuri. Dar poezia ei, ca şi lira lui Orfeu dezmembrat, continuă să ne vorbească. Cred că, deşi volumele de versuri ale Ilenei Mălăncioiu au fost bine comentate la apariţie de critică, receptarea ei ca operă abia începe.

 

 ***

27_cu_goma_la_roma_1992-page-001 (1) 

 

Lucian VASILIU 

Har şi ţinută morală

În „Notă asupra ediţiei” Ileana Mălăncioiu mărturiseşte că înainte de 1989 i s-a solicitat un singur interviu, pentru „România liberă”. Poeta era cunoscută mai mult de la radio „Europa liberă”, graţie volumului „Urcarea muntelui”, publicat la editura Albatros, în 1985, retras din librării la ordinul Securităţii, cu interdicţia de a fi comentat.

Intervievata din volumul „Am reuşit să rămîn eu însămi” (Polirom, 2016) a renunţat (pe fond de… oralitate uneori irelevantă) la convorbirile cu Vartan Arachelian (TVR, 1990), cu Mircea Iorgulescu (pentru radio „Europa liberă”), la cele de la Radio Basarabia (Chişinău), la serialul „Profesioniştii” al Eugeniei Vodă.

Selecţia a presupus un dialog mai puţin cunoscut, anterior cărţii „Recursul la memorie” (Polirom, 2003), cu Daniel Cristea-Enache. De asemenea, a fost reluată doar prima parte a volumului „Exerciţii de supravieţuire” (cartea cu Lucia Negoiţă, publicată la Polirom, în 2010).

Tomul este deschis de convorbirea cu Gabriela Adameşteanu, pentru revista 22. Aşa cum o ştim, de o francheţe statornică, Ileana Mălăncioiu îşi declară nepriceperea la politică, lucru care nu o împiedică să mărturisească, uzând de logica normalităţii: „… Ascultam cum erau chemaţi tinerii să apere ei televiziunea, că armata nu face faţă, şi m-am gândit: cum adică, nu face faţă întreaga armata română (care e cu noi) şi fac faţă copiii aceştia, care sînt puşi să stea încă o dată cu pieptul gol în faţa armelor?” (p. 9).

Se reface traseul scriitoarei, de atitudine civică explicită, din redacţia revistei „Viaţa Românească” la revista social-politică 22, apoi la editura „Litera” (redactor-şef). Ileana Mălăncioiu accentuează constatarea că profunda criză morală provine din starea de maculare a lunii decembrie 1989, la care au contribuit şi intelectualii, care „au avut vina lor pentru ce s-a petrecut în vremea dictaturii”.

În chestiunea producţiei de carte, autoarea se confesează: „… De teama falimentului, s-au făcut eforturi foarte mari şi s-a ajuns la o supraproducţie de carte (…) Cînd ajung într-o librărie, sînt la fel de încurcată cum am fost cînd am mers prima oară la un FNAC şi am văzut un pogon de cărţi care m-ar fi interesat, dar eu nu aveam bani decît pentru una” (Revista 22, nr. 10/ 1994).

Dialogul cu Marta Petreu (revista „Apostrof”, nr. 1/ 1997) este poetic, colocvial, decrispat. Sub semnul… eminescianismului şi al bacovianismului, al amintirilor natale, al însufleţirii rustice, al experienţelor agrare („N-am încetat niciodată să lucrez la cîmp, împreună cu ai mei, atunci cînd mă întorceam acasă”), al şcolilor („Urmînd filozofia, am început să citesc altceva, să mă îndepărtez de modelele literare şi să mă descopăr pe mine însămi”), al debutului editorial, la 27 de ani, cu volumul „Pasărea tăiată”, în 1967, sub influenţa covîrşitoare a întîlnirii cu Emil Botta, sub semnul tezei de doctorat (îndrumător, Ion Ianoşi), cu titlul „Vina tragică. Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka”, cu amintiri din redacţia revistei „Viaţa Românească”. („Oricum, de dragul tău – Marta Petreu, n.n. – şi al revistei «Apostrof», mi-am vîndut sufletul. Adică am vorbit despre mine mai mult decît în toată viaţa mea de pînă acum”).

Din convorbirea cu Daniel Cristea-Enache, publicată iniţial în „Adevărul literar şi artistic”, 22 august, 2011, reţin cîteva rînduri esenţiale: „… Cred, totuşi, că va trebui să depăşim odată faza asta în care literatura e discutată tot în funcţie de dosar sau de hotar. Înainte de 1989, am spus cît am putut să spun fiindcă simţeam nevoia să fac lucrul acesta. Cu orice risc. La ora asta, mi se pare important în ce măsură ceea ce am scris fiecare, atunci, mai rezistă, nu doar ca mărturie, ci şi ca literatură” (p. 52).

Din dialogul cu Laura Albulescu (revista „Cuvîntul”, nr. 5/ 2006) desprindem o aşchie confesivă: „… poezia din cărţile pe care le-am publicat pînă acum este exponenţială pentru biografia mea, în măsura în care aceasta e înţeleasă şi ca biografie spirituală” (p. 75).

Substanţialele răspunsuri la întrebările poetei Irina Nechit, publicate în „Jurnalul de Chişinău” şi reluate în „Viaţa Românească” nr. 11-12/2011, au ca ax România de Est: „… Hotarul, impus de undeva de sus, ne-a făcut să ne gândim la Moldova de peste Prut ca la lumea cealaltă, în care nu putem ajunge decît cu sufletul. Poate că ne-am imaginat-o mai frumoasă decît e în realitate, aşa cum ne imaginăm o soră trecută dincolo. Dar din lene şi din nebăgare de seamă am pierdut momentul în care am fi putut să facem ce au făcut nemţii cu cele două Germanii” (p. 148).

Intens interogativului Iulian Boldea îi răspunde, printre altele: „… Despre rezistenţa prin cultură am scris de mai multe ori, revoltată de faptul că era batjocorită de te miri cine, în vreme ce asupra rezistenţei prin cultură şi prin impostură se păstra o tăcere mormîntală, care nu prevestea nimic bun” (pag. 187; interviul a apărut în revista „Vatra”, sept. 2012).

Multe alte consistente confesiuni aflăm şi în celelalte interviuri care întregesc profilul, ţinuta morală con-sacrată a scriitoarei.

Recent, în numărul 14/31 martie din „România literară”, infatigabila Ioana Diaconescu publică pagini dintr-o viitoare carte, în curs de editare la „Junimea” din Iaşi. Este vorba despre „Poezia ca act de insurgenţă. Cezar Ivănescu în arhiva C.N.S.A.S.” Într-o notă din data de 22 XII 1973 (Dosar de urmărire informativă, vol. 1, privind pe Cezar Ivănescu) o regăsim pe Ileana Mălăncioiu, care „… s-a referit, tot vehement, la schimbul de scrisori, de vizite, acuzînd oficialităţile că sabotează vizitele unor tineri scriitori în străinătate…”

„Am reuşit să rămîn eu însămi” este cartea care procură emoţii ideatice superioare, este volumul care grăieşte despre Eminescu, Bacovia, Emil Botta, Gellu Naum, Eugen Jebeleanu, Gabriela Melinescu, Nichita Stănescu, Alexandru Vona, dar şi despre Baudelaire sau Esenin, despre îndîrjire netrucată, despre răzeşie culturală, despre verticalitate coerentă, pilduitoare.

***

28_roma_blandiana_rusan_1992-page-001

 

Iulian BOLDEA

Memoria arhetipurilor

Volumele de poeme ale Ilenei Mălăncioiu – Pasărea tăiată (1967), Către Ieronim (1970), Inima reginei (1971), Crini pentru domnişoara mireasă (1973), Ardere de tot (1976), Peste zona interzisă (1979), Sora mea de dincolo (1980), Urcarea muntelui (1986), Ardere de tot (antologie, 1992), Linia vieţii (antologie, 1999) – mărturisesc traseul identitar al unei conştiinţe scindate între voinţa de exprimare a contururilor unui univers imprevizibil şi atitudinea de retranşare în limitele imaginarului propriei fiinţe. Ovid S. Crohmălniceanu remarca apelul poetei la „ungherele întunecate ale memoriei anonime”, ca şi recuperarea unor amintiri „arhaice” care sugerează prezenţa omului „de pretutindeni”, prin resursele unui fond htonic ce „conservă în străfundurile lui marile mituri ale umanităţii”. Pecetea solitudinii, observată de exegeză, redă starea tensionată a versului, cel mai adesea translucid şi agonic, iluminat de palori thanatice, dar şi de purităţi adolescentine. Erosul sugerează un spaţiu nedeterminat, din speţa promisiunii utopice, a nedesăvârşirii invocative, cu rol de provizorat, ce suspendă oarecum precarităţile realului, în beneficiul idealităţii („Dar oricât mă tem şi oricât te chem/ Tu te-ai făcut abur şi m-aştepţi să vin/ Să descânt tot eu pe numele tău/ Şi să mai încerc să te scap de chin” sau „Înger luminat, duhul i l-ai luat/ Viaţă după moarte, dă-mi-l îndărăt/ Şi-am să vin tot eu să ţi-l aduc/ Când o fi cu părul alb ca de omăt// Îl cheamă Ion şi-i fecior de om/ Cum n-am cunoscut, cum n-am mai văzut,/ Dacă nu-i mai ai trupul să mi-l dai/ Fă-l de la început suflând peste lut”).

Alegorice şi simbolice, cu o identitate ambiguă, onirică, Ieronim, Ierodesa, Regina, Natanael sunt alter-egouri difuze, ce trăiesc pe jumătate în lumina realului, pe jumătate în aburul fantasmatic al visului, dematerializarea elementelor corporale revelând puritate, aspiraţie spre ideal, proiecţie în spectrul difuz al luminii („Iertaţi-mă, vă rog, că vă spun, dar mi-e frică,/ Trupul dumneavoastră nu mai este decât/ Un contur de lumină aproape difuz/ Şi prin el vi se văd toate oasele frânte”). „Regina moartă” e o metaforă, esenţială, a singularităţii, a desprinderii de contingent şi retranşării în limitele interiorităţii, o metaforă thanatică, ce rezumă imaginea răsturnată, în oglinda sumbră a neantului, a poetei însăşi: „Ci iar regina ta colindă peste lume/ Şi ochiul meu născut de trupul ei se-arată/ Şi trupul meu e umbra eternului ei trup/ Intrat în umbra cea adevărată// Şi cum şi-ntinde mâna se-ntinde mâna mea/ Spre umărul tău rece şi aplecat şi mare/ Şi cum îşi lasă fruntea se lasă geana mea/ Şi gura mea se lasă spre trista-ţi răsuflare”.

Erosul şi Thanatosul sunt toposuri îngemănate, în tradiţie romantică, realităţi difuze ale alcătuirilor lumii care se întrepătrund, se întâlnesc, se armonizează, fapt remarcat de Gheorghe Grigurcu: „înfăţişând atent, meticulos, obsesiv, cruzimea morţii, poeta stabileşte un numitor comun cu experienţa erotică. Moartea în chip de violenţă nu e decât o metaforă criptată a Erosului”. Într-un spaţiu ontic dezafectat, al alienării, anomiei şi reificării, sentimentul dispariţiei pare integrat fluxului firesc al existenţei: „Să stai o zi în locuinţa morţilor,/ Să mănânci pâinea lor/ Şi să bei din vinul lor curat/ Şi să te-ntorci aici nepăsător.// Să fii sigur cu cine-ai mâncat,/ Să fii sigur cu cine-ai vorbit,/ Să-ţi aminteşti ce stare aveai/ În clipa când te-ai trezit// Tot în lumea asta în care/ Niciodată nu ştiai cu-adevărat/ Cu cine stai la masă şi cu cine/ Faci drumul cu care-ai plecat// Să nu te temi că ai ajuns la capăt/ Să-ţi fie totuna încotro apuci/ Să nu-ţi mai fie frică de moarte/ Mai mult decât de viaţa pe care-o duci”. Urcarea muntelui este una dintre poemele reprezentative ale Ilenei Mălăncioiu, cu versuri protestatare, o tonalitate a refuzului şi a revelaţiilor unei culpe neştiute, din care sentimentul solitudinii nu absentează nici el: „Ne-am separat, nimeni nu mai este cu nimeni/ Cineva a avut grijă să nu mai fim cu adevărat/ Nici măcar doi la un loc şi a reuşit/ Şi totul e mai greu de-ndurat// Mai stăm alături doar din întâmplare/ Şi-n liniştea atât de aşteptată/ La care am ajuns fără să vrem/ Eu aud încă voci de altădată.// Sună unite-n capul meu şi totuşi/ Ceva nedesluşit mă face să mă mir/ Cum pot suna unite vocile unor oameni/ Închişi pe rând în ei ca într-un cimitir.// Ştiu bine că eu însămi n-aş mai putea acum/ Să mai iau totul de la început/ Şi-nnebunită de durere strig:/ O, vino înapoi, măreţ trecut.// Dar nu-i de-ajuns să strig ca el să vină,/ Parcă ne-am prăbuşit de undeva de sus,/ Ar trebui ceva să-nvie morţii/ Din liniştea care li s-a impus”. Tensiunea poemelor derivă din retragerea în sinele adânc, ca formă de detaşare, relativă, de un univers al tainelor şi culpelor nebănuite, al fantasmelor şi (des)figurărilor thanatice.

Poemul Pasărea tăiată este cu totul relevant pentru capacitatea de simbolizare a poetei, pentru atitudinile ontice, pentru viziunea şi stilul Ilenei Mălăncioiu, în măsura în care regăsim aici şi o poetică implicită a tragicului, cu trăiri liminare, prin care poezia îşi asumă o funcţie ritualic-iniţiatică: cunoaşterea se dovedeşte a fi jertfă şi expiere, metaforă a transcenderii limitelor şi a accederii într-un spaţiu interzis, cu tainele mari, grele de sens şi de miracol, ale existenţei. Pasărea tăiată este, astfel, o parabolă a iniţierii în taina gravă a morţii, care se insinuează în domeniul viului, printr-o experienţă traumatică marcată şi de valorificarea polisemantismului verbului „a uita”, contaminat semantic şi simbolic cu verbul „a se uita”, într-un regim metaforic dominat de o vizualitate pregnantă, densă, revelatorie („M-au ascuns bătrânii după obicei/ Să nu uit de frica păsării tăiate/ Şi ascult prin uşa încuiată/ Cum se tăvăleşte şi se zbate.// Strâmb zăvorul şubrezit de vreme/ Ca să uit ce-am auzit, să scap/ De această zbatere în care/ Trupul mai aleargă după cap.// Şi tresar când ochii, împietrind de groază/ I se-ntorc pe dos ca să albească/ Şi părând că-s boabe de porumb/ Alte păsări vin să-l ciugulească”). Puritatea, inocenţa, registrul delicat al fiinţei se îngemănează cu simbolurile dispariţiei, ale răului sau neantului, entităţi martore ale unei cunoaşteri culpabile, ce înregistrează, cu sensibilitate de oscilograf, fisurile, traumele şi neîmplinirile din alcătuirea firii. Fascinat de spectacolul existenţei care glisează în teritoriul morţii, copilul resimte empatic groaza păsării, traumatizat de această zbatere nesfârşită, „în care /Trupul mai aleargă după cap”. Pătrunzând în acest spaţiu interzis, copilul, trece deodată dintr-un perimetru al beatitudinii şi mitului, într-un locus dominat de cunoaşterea tragică a binelui şi a răului, a vieţii şi a morţii, în care fiinţa se plasează sub auspiciile scindării, prin revelaţia dramatică a temporalităţii aducătoare de degradare şi neantizare a fiinţei.

Gestul copilului reface armonia elementelor, suplinind golurile din fiinţă şi căutând să redea funcţionalitatea viului unei fiinţe trecute în moarte. Vina provocată de asimilarea contradicţiilor şi convulsiilor existenţei pretinde expierea, după cum dezintegrarea viului cheamă cu sine o reintegrare la nivel simbolic, reclamând şi o iluzorie renaştere: „Iau c-o mână capul, cu cealaltă restul/ Şi le schimb când mi se pare greu,/ Până nu sunt moarte, să mai stea legate/ Cel puţin aşa, prin trupul meu.// Însă capul moare mai devreme/ Ca şi cum n-a fost tăiată bine/ Şi să nu se zbată trupul singur/ Stau să treacă moartea-n el prin mine”. Fără îndoială, versurile din Pasărea tăiată dovedesc o acută sensibilitate faţă de aporiile realului. Rezonanţa tăierii păsării în conştiinţa eului e tulburătoare şi tragică, aducătoare de vină şi angoasă. Cunoaşterea, ca deschidere a fiinţei perceptive spre lume, are conotaţii ale jertfei şi vinovăţiei, fiinţa umană abandonând perimetrul protector al sinelui, pentru a asista la dramele, neîmplinirile, fisurile şi nedesăvârşirile firii. Cunoaşterea presupune astfel, pentru Ileana Mălăncioiu, depăşirea limitelor admise de percepţia comună, surmontarea hotarelor şi, implicit, găsirea căii de acces spre „zona interzisă”. Pasărea tăiată denotă un lirism frust şi simbolic, în acelaşi timp, încărcat de volute ale alegoriei, într-un stil ce îmbină precizia formei şi încifrarea sensuri.

Tema morţii are, în poemele Ilenei Mălăncioiu, o aură auster-expresionistă, relevantă mai ales prin scriitura tensionată, crispată, neconcesivă. Eugen Simion notează, de altfel, că „parabolele Ilenei Mălăncioiu pun totdeauna fiinţa într-o situaţie fără ieşire. Numai poezia mai poate aduna fărâmele trupului şi mai poate da un sens unei existenţe din care neantul muşcă adânc. Este în poezie şi un element de sarcasm, există o fină sensibilitate la grotesc, la tenebrosul şi morbidul din viaţă. Privirea Ilenei Mălăncioiu descoperă uşor golurile din lucruri, inconsistenţa lumii, formele evanescente ale materiei. Există o direcţie a imaginarului şi ea indică, mereu, o prăbuşire de materii dure, o coborâre a spiritului spre limita de jos a suportabilului. Ileana Mălăncioiu pune oarecare fervoare în a sugera această neîncetată cădere a structurilor, mistuire a fiinţei care vrea să înţeleagă cauzalităţile secrete ale unui proces ireversibil”. Boul jupuit e o poezie în care tema thanatică e reprezentată cu o fervoare agresivă a percepţiei vizuale şi un desen halucinant tocmai prin realismul crud al detaliilor, ce fixează raportul greu de exprimat dintre fluxul vital şi materialitatea trupului căzut, dintre idealitate şi realitate. Poeta surprinde infernul corporalităţii deposedate de emblema vitalului într-un desen acut şi frust, de o tulburătoare concreteţe a liniilor şi culorilor: „Boul jupuit atârnă cu picioarele în sus,/ Pielea nu mai înveleşte carnea lui cea muritoare/ O lumină dinăuntru şi-o lumină dinafară/ Lasă coastele să facă cercuri albe de răcoare.// Locul inimii aşteaptă însemnat cu cheag de sânge/ Capul cel cu stea în frunte se mai vede numai unde/ Ochii umezi daţi pe spate vine cineva să-i scoată/ Şi desparte carnea rece de luminile rotunde.// Eu rămân tăcută-n preajma trupului ce se lungeşte/ Şi se leagănă în aer parcă-anume ca să ştiu/ Că din el se vede doar o umbră şi-o lumină/ Dată de acea putere de-a fi fost odată viu”. În ultima strofă este redată senzaţia mortificantă a imanenţei cărnii, a neantului, a materiei inerte, lipsite de însemnele viului: „Dar lumina este rece şi încep să mă cutremur/ Că în jur nu văd nimica şi încep să-i dau ocol/ Până când se rup în noapte funiile de pe oase/ Şi dispare fără urmă trupul atârnat în gol”. Efemer şi aparenţă, absenţa oricărui fior de transcendenţă, acuitate senzorială şi dramatism dez-iluzionat, tensiunea detaliilor visceralului, senzaţie de reificare, inerţia corporalităţii deposedate de orice fel de iluzie a vieţii – acestea sunt reperele semantice şi simbolice valide ale poeziei. De altfel, lirica Ilenei Mălăncioiu este, în întregul ei, una a tensiunii tragice, a sfâşierii lăuntrice din care izvorăşte o etică a suferinţei transfigurate, prin care ultragiile lumii şi voinţa de expiere se regăsesc într-un fragil, dar incontestabil echilibru.

 

 

[Vatra, nr. 7/2017]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s