Petru CIMPOEŞU – Între Breban şi Ianuş

cimpoesu

De fiecare dată când îl întâlnesc pe maestrul Nicolae Breban la vreo manifestare culturală, nu pierde ocazia de a mă certa, de faţă cu cât mai mulţi martori, pentru un presupus afront ce i-aş fi făcut în urmă cu mai bine de zece ani, pe vremea când era vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Deşi de fiecare dată îi prezint scuze pentru acel presupus afront, pe care el, cu binecunoscuta-i generozitate, le primeşte, la următoarea întâlnire o luăm de la capăt: el acuzându-mă de ingratitudine şi lipsă de respect, eu cerându-mi încă o dată scuze şi promiţându-i că nu voi mai greşi. Printre altele, pentru a mă face să mă simt şi mai vinovat, domnul Breban crede a-şi aminti că afrontul cu pricina a venit la puţină vreme după ce el mi-a dat premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul „Povestea Marelui Brigand”, iar eu mă văd nevoit să-l corectez de fiecare dată, precizându-i că nu „Povestea Marelui Brigand” a primit acel premiu, ci romanul „Sexagenara şi tânărul” al Norei Iuga. Încât, în final, am ajuns să cred că reproşurile domnului Breban nu sunt altceva decât manifestarea unei afectivităţi uşor exagerate (eventual ulcerate).

Şi acum, iată povestea, în tot crudul ei adevăr.

La puţină vreme după ce am ieşit şi eu în lumea literară, va să zică am început a fi luat în seamă ca scriitor – cam la doi ani după ce publicasem „Simion liftnicul” – s-a întâmplat să citesc în revista „Vatra” un manifest fracturist semnat de Ionuţ Chiva şi Marius Ianuş. Dacă e să fiu sincer, nu-mi mai amintesc mare lucru din acel manifest. Îmi amintesc în schimb că m-a impresionat plăcut îndrăzneala celor doi tineri scriitori de a pune în discuţie cam tot ce se scrisese în literatura română de până la ei. Poate tocmai din cauză că eu am privit dintotdeauna la predecesori cu un respect aproape religios. Să luăm chiar exemplul predecesorului Nicolae Breban. Când am citit „Bunavestire” – cred că nu mai citisem vreo carte de-a lui înainte de asta – am fost atât de entuziasmat, încât, săptămâni şi luni la rând, am încercat apoi să scriu ca Breban, să-i imit modul de construcţie a frazei, cu o sintaxă foarte relaxată şi o circulaţie aleatorie a imaginilor, până când, într-un târziu, mi-am dat seama că nu voi putea scrie niciodată ca Breban şi m-am resemnat să scriu aşa cum pot. Ei bine, cei doi tineri au pornit la drum în sens invers: detonând tot ce se scrisese bun sau rău înaintea lor şi statuând că singura modalitate rezonabilă de a scrie literatură este aceea propusă de ei. Cu această ocazie, o parte considerabilă din poezia şi proza „optzeciştilor” – mai cu seamă cea textualistă şi aşa-zis postmodernistă – a fost trimisă la plimbare, ceea ce îmi oferea oarecare consolare, căci, deşi eu însumi încercasem în câteva ocazii să scriu „texte” în loc de proză, n-am înţeles de fapt niciodată ce vor textualiştii, iar strădania de a-i citi pe teoreticienii de la Tel Quel îmi producea stres şi un disconfort intelectual vecin complexului de inferioritate.

Iată că mai erau şi alţii ca mine! Manifestul fracturist îmi dădea dreptate! Bravo lor, că au curajul de a spune lucrurilor pe nume, chiar dacă se întâmplă ca numele acelea să mai fie şi greşite din când în când! I-am scris lui Ianuş, am constatat cu plăcută surpriză că îmi citise nu doar „Simion liftnicul”, ci şi „Erou fără voie”, am întreţinut corespondenţa asta câteva luni şi am stabilit să ne întâlnim neapărat, cu prima ocazie când voi ajunge în Bucureşti. Acea ocazie s-a nimerit să fie taman pe 1 februarie, când Nicolae Breban împlinea o vârstă mai mult sau mai puţin rotundă (mă rog, dincolo de o anumită vârstă, orice aniversare e mai mult sau mai puţin a unei vârste rotunde). Pe vremea aceea încă mai lucram la Petrom. După ce am rezolvat problemele de serviciu pentru care venisem în capitală, l-am sunat pe Ianuş, ca să convenim la ce oră şi în ce loc să ne întâlnim, apoi l-am sunat pe Nicolae Breban, ca să-l felicit cu ocazia zilei aniversare. Aveam cumva datoria de a o face, fiindcă domnul Breban fusese primul, şi unul din puţinii, care îmi remarcase „Povestea Marelui Brigand” şi nu numai că în revista „Contemporanul” făcuse loc unei recenzii elogioase (semnată de Geo Vasile), dar mă mai lăudase şi pe la diverşi amici ai dumisale, scoţându-mă oarecum din anonimat. Numai că ideea de a-l suna nu s-a dovedit foarte fericită. Fiindcă Nicolae (aşa îi spun acum, fiindcă el mi-a cerut asta), surprins şi poate impresionat peste măsură de gestul meu, a socotit de cuviinţă să mă invite acasă la dumnealui şi a insistat atât de mult, încât nu l-am putut refuza. Iată-mă sunând la uşa apartamentului din Luterană, cu un buchet de flori în mână… Pentru doamna Cristina sau pentru doamna Olga? Rămâne de văzut. Câteva minute mai târziu, după ce a apărut şi Eugen Uricaru, ne-am aşezat la masă, iar gazdele ne-au servit cu aperitive şi gustări. În februarie se întunecă devreme. Întâlnirea cu Ianuş fusese programată pentru ora şase seara. Era deja cinci şi jumătate, iar cele două doamne Breban, mama şi soţia, nu conteneau să aducă fel de fel de bunătăţi la masă, în vreme ce eu îmi consultam din ce în ce mai neliniştit ceasul de la mână, punându-mi iar şi iar celebra întrebare a lui Cernîşevski (dacă nu o ştiţi, căutaţi pe Google). Eram cumva prins între viitorul şi trecutul literaturii române. Acuma, hai să fim cinstiţi: voi ce aţi fi ales? Neavând de unde şti că peste câţiva ani Ianuş se va duce la mănăstire şi se va călugări, dedicându-se exclusiv poezioarelor cu Măicuţa Domnului şi dezavuând public tot ce scrisese până atunci… Da, la şase fără zece m-am ridicat de la masă şi le-am spus gazdelor mele că va trebui să plec. Aş fi putut inventa ceva convenţional, bunăoară că pierd trenul spre Bacău, dar neavând suficientă imaginaţie, sau dintr-o formă oarecare de lene a minţii, am recunoscut spăsit că aveam întâlnire cu un poet.

– Ce poet? vru să ştie maestrul Breban, cu o doză precisă de scepticism în glas.

– Un poet tânăr… Nu ştiu dacă aţi auzit de el, Marius Ianuş…

– N-am auzit.

– Îl ştiu, interveni Eugen Uricaru, e unul din ăştia mizerabilişti, a publicat prin reviste nişte poezii în care înjură România…

Ah, academicianul Nicolae Breban, fiu de popă greco-catolic, poate îngădui multe, dar nu şi să i se înjure ţara! Am plecat repede, fiindcă asocierea mea cu un poet care spune că îşi bagă sexul lung şi negru în gura României nu anunţa nimic bun.

Iar de atunci, de fiecare dată când îl întâlnesc pe academician la vreo reuniune de scriitori, îşi aminteşte cu amărăciune, şi îmi aminteşte şi mie, povestindu-le celor din preajmă cum l-am lăsat singur de ziua lui, pentru a mă întâlni cu poetul acela…, na, că a şi uitat cum îl cheamă, obligându-mă, adică, să-i spun eu numele.

La Piatra Neamţ, apoi la Târgu Neamţ, unde ne-am întâlnit anul acesta, Nicolae Breban venise pentru a primi Premiul Naţional pentru proză „Ion Creangă”. O mulţime de bani, vreo cinci mii de euro, pe care în cele din urmă i-a luat Dumitru Radu Popescu. Peste măsură de afectat, dar demn, domnul Breban şi-a felicitat colegul de la Academie, apoi am pornit împreună spre Bacău. Am oprit la Hanu Ancuţei şi am luat prânzul acolo, după care am sunat-o pe soţia mea, rugând-o să măture niţel prin casă, fiindcă voi veni cu un musafir. În noaptea care a urmat, până spre dimineaţă, Nicolae (atunci m-a rugat să folosesc acest apelativ şi de atunci îmi permit să îi spun aşa) mi-a povestit cam tot ce scrisese în cartea „Viaţa mea”, recent apărută la Polirom. Încât, când am început să o citesc, mi s-a părut că îi auzeam vocea dindărătul paginilor. Multe pagini de mare virtuozitate, ca în vremurile bune, altele mai puţin izbutite, ceva neglijenţe stilistice – dar judecăţile prea aspre exprimate în cele câteva recenzii pe care le-am citit după aceea sunt şi nedrepte, şi tendenţioase. Orice ar zice unii şi alţii, mie mi se pare că Nicolae, la cei peste optzeci de ani ai săi, încă are o inimă de copil. Năzuros, egotist, incomod, dar adesea ingenuu şi dispus la gesturi de mare generozitate.

 

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 7-8]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s