Ion MUREŞAN – Structura gunoiului

ion muresan

Azi am dus la gunoi două tastaturi de computer. Fiica mea mi le-a livrat la pungă. O pungă albastră. Am mai dus eu la gunoi tot felul de lucruri: ţevi de calorifer cu calorifer cu tot, geamurile vechi ale casei, radiouri, casetofoane. Dar, azi, am tăiat cu foarfeca de-a lungul punga albastră, ca să i se vadă conţinutul şi am coborât pe scări, foarte mândru. Am coborât cu tastaturile „la vedere”. De obicei, vecinii apar în calea ta în momentele cele mai nepotrivite. Şi fac observaţii de genul: „Ce mai face doamna?”, „Sunteţi un om harnic!”, „Sunteţi, după cum se vede, un stâlp de bază al Asociaţiei noastre de locatari!” etc. Azi, când eram mândru că s-a schimbat structura, ca atare şi compoziţia gunoiului, nici un vecin nu mi-a ieşit înainte.

* * *

Mama are în şură şapte televizoare, un radio-casetofon, un magnetofon „Tesla” şi un aparat de radio „Select 2”. Sigur, televizoare alb-negru, pe radiocasetofon e o găleată cu grăunţe, iar din magnetofon nu a mai rămas decît carcasa, în care ouă găinile. Şi, ca să fiu sincer până la capăt, săptămâna trecută i-am dus şi un televizor color, Sony, unul despre care fiică-mea spunea că, dacă am avea puţină răbdare, l-am putea vinde la extratereştri, întrucât la el apar numai oameni verzi. În plus, era atât de greu că nu-l puteam muta dintr-un loc în altul decât cu pătura. Azi nu mai există nici măcar reparatori de radiouri şi televizoare interesaţi de piese. Debaraua s-a mutat de la oraş la ţară. Acolo se adună, cum se adună paiele în spatele batozei, resturile progresului. Sunt pline şurile de la ţară de ele, căci copiii le-au făcut cadou părinţilor cu gândul subliminal că le fac o favoare.

* * *

Ne putem privi în gunoi ca într-o oglindă. Până la urmă, el e pielea noastră de care am năpârlit. E coaja mărului. El, gunoiul, e dovada că lumea e făcută din bucăţi detaşabile. Că lumea e demontabilă. Prin resturi se întrevede întregul. Căci întregul este producător de resturi. O dată la şapte ani până şi ultima celulă din pielea omului e înlocuită cu una nouă. Cea veche – la gunoi.

O dată am încercat să reconstitui un portret pornind de la un container de gunoi. Acum câţiva ani a murit un vecin de bloc. Era un omuleţ tăcut. Şi pe stradă, şi pe scara blocului părea că „se strecoară”. Părea că se mişcă nu pentru că are de mers undeva, ci doar ca să-şi schimbe locul în spaţiu ca să nu fie văzut, să nu poată fi identificat. Purta chiar o bască, din acelea cu „antenuţă”, cu „ţâmburuş”, cu „buric”, în sfârşit, nu ştiu cum i se zice. O bască bleumarin pe care nu o pot descrie decât prin cuvintele „bască din copilărie”.

La o zi după înmormântare au apărut nepoţii moştenitori. Primul lucrul pe care l-au scos afară din garsoniera omuleţului au fost cărţile. Le-au pus în câţiva saci şi le-au dus la tomberon. Am stat la pândă şi când nu au mai apărut oameni cu saci, m-am repezit la ei. Am găsit un amestec bizar de cărţi: Istoriile lui Herodot lângă romanele poliţiste ale Rodicăi Ojog-Braşoveanu şi Raymond Chandler, câteva almanahuri Ştiinţă şi Tehnică, dar şi câteva cărţi bisericeşti, un Ceaslov şi Taina Spovedaniei. Dar partea cea mai consistentă a containerului era alcătuită din monografiile a numeroase masive muntoase: Suhard, Rodna, Gurghiu, Apuseni, Retezat, Făgăraş. Am despăturit câteva hărţi şi am găsit trasee marcate cu pix roşu, trasee pe care omul le străbătuse sau visase să le străbată?

Am luat cu mine câteva cărţi turistice şi de istorie. După harta munţilor Suhard, am făcut împreună cu Alexandru Vlad, Dumnezeu să-l odihnească, un lung traseu.

Niciodată nu pot să vorbesc prea mult despre episodul cărţilor aruncate la container, pentru că eu cred că nepoţii i-au aruncat o dată cu biblioteca aceea mică sufletul unchiului lor, i-au aruncat portretul. Şi mă întristez peste măsură.

În Dej, a venit Poliţia economică la un magazin mic, de cartier. „De cartier” e prea mult spus. E un magazin „de uliţă”, căci toţi locuitorii din zonă se cunosc, sunt, cei mai mulţi, pensionari cu pensii mici. Copiii au crescut împreună, fiecare îl ştie pe celălalt de trei generaţii. Fiecare ştie ce are celălalt în pivniţă, în pod, în blid. Strada aceea e o comunitate de orăşel de provincie. Şi să-ţi baţi capul trei zile nu ai putea să ghiceşti care a fost „obiectivul controlului”. Ei bine, marea instituţie a statului român s-a pus în mişcare pentru că a fost sesizată (de un gunoi de om!) că patroana „dă produse pe caiet”. Nu ştiu dacă mai e cazul să explic ce înseamnă asta. Totuşi, asta înseamnă că pensionarul îşi ia pâinea, orezul, chibritele şi o roagă pe vânzătoare să-l „treacă în caiet”, să-l păsuiască două-trei zile, până vine pensia. Acolo nu e cazul să te temi că vei fi fentat, căci pensia trece „mai străveziu ca o părere”, cum ar zice poetul Teofil Răchiţeanu. Concluzia competentului control, înregistrată, desigur, în calculator, a fost drastică şi meritată: „evaziune fiscală”.

Şi eu, naivul, care credeam că dau o „lovitură de imagine” ducând la gunoi două tastaturi de computer. Eu, naivul, care credeam că particip la schimbarea compoziţiei gunoiului.

 

 

[Vatra, nr. 8/2017, p. 9]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s