
Opera lui Nicolae Breban se caracterizează, ca expresie şi dicţiune narativă, prin spontaneitate şi naturaleţe, chiar dacă, în adâncul său, se bănuiesc articulaţiile unui program ce valorizează un set de lecturi esenţiale din care nu lipsesc Dostoievski, Nietzsche sau Thomas Mann. Arhitectura operei e susţinută de o tensiune a contrariilor din care se naşte individualitatea ei; e vorba de o tensiune între vitalitatea scriiturii energice, dominatoare şi luciditatea, pesimistă sau sceptică, a percepţiei lumii. Francisca, În absenţa stăpânilor, Animale bolnave, Îngerul de ghips, Bunavestire, Drumul la zid, Don Juan sunt cărţi exponenţiale pentru proza noastră postbelică, romane reprezentative prin substanţă, stil şi construcţie narativă, în tradiţia prozei interbelice, dar şi în siajul orientărilor literare mai noi. Într-un text cu caracter programatic, De ce scriu?, Nicolae Breban rezumă propria poetică a prozei, expunând rosturile şi resorturile scrisului, văzut ca urmă salvatoare şi edificatoare: „Scriu pentru că mă «împinge ambiția», dar și pentru că nu pot altfel. Nu m-aș suporta altfel, fără scris, viața mea (și în general viața) mi-ar apărea ca insuportabilă, ca nedemnă de a fi trăită. Mai mult încă: defectele mele, erorile în care recad cu o tenacitate misterioasă (într-adevăr, ce puțin didactică este experiența!), răul, antipatia pe care o produc în jur (cu vanitatea mea, indiscutabil!) umbra pe care o arunc pământului etc., nu le-aș putea accepta fără puntea, scândura salvatoare a scrisului”.
Citește în continuare →