Ioana BOŞTENARU – Detectivism autohton

caius-dobrescu-moarte

Cu un debut înregistrat în anii ’90, Caius Dobrescu a continuat să scrie constant, poemele, eseurile şi romanele sale fiind sugestive în acest sens. „Migraţia” spre un tip de proză mai aparte, cea poliţistă a fost înregistrată încă din Minoic (Polirom, 2011) şi persistă în cel mai recent roman, „moarte în ţinutul secuilor”, un thriller autohton, mélange de tragi-comic, politic, multiculturalism, mister, un colaj postmodern, în care memoria fragmentară redă drama unei societăţi „încercate” de-a dreptul de istorie.

Moarte în ţinutul secuilor* e un roman cu cheie, la fel ca Minoic. Dacă în romanul precedent Mircea Eliade sau Ioan Petru Culianu îşi găseau corespondenţi la nivelul lumii ficţionale, şi aici asistăm la acelaşi procedeu al incursiunii în real, arheologul Marius Oprea, „vânătorul de securişti”, fiind transpus în Vlad Lupu, cel care a îmbrăţişat această muncă de gospodină, „eroul care s-a bătut cu pieptul dezgolit cu Ungeheuerii, cu monştrii Securităţii. S-a încăpăţânat să scoată toate scheletele din dulap, bun, din gropile secrete, de prin munţi şi văi” în viziunea personajului-narator Egon. Tot ce ştim e filtrat de acesta. Celelalte personaje, numeroase de altfel, vorbesc prin el. Pentru că romanul nu redă trăirea imediată a acestora, ci operează o incursiune neregulată în trecutul „deloc roz” al perioadei comuniste, când opresiunea, cenzura, securitatea erau la ele acasă şi când o trupă de umor de tipul „Parazitul prietenos” era departe de conformismul faţă de sistem şi se dorea, evident, anihilată, lucru care se şi întâmplă în roman. Unii membri precum Pilu sunt supuşi la şocuri electrice, în timp ce alţii precum personajul-narator decid să emigreze în Germania.

Egon, emigrantul jumătate sas-jumătate român îşi abandonează studiile de „germanistică încrucişată cu română” şi alege calea emigraţiei pentru a se întoarce după căderea regimului în România. Acesta are o misiune care capătă treptat noi direcţii în ţara de baştină. Vine pentru că e trimis să sprijine o asociaţie oprimată din punct de vedere etnic de guvern, scopul acesteia fiind stăvilirea exploatării forestiere. Nu ştie însă că îi va reveni cândva rolul de Seherezadă în faţa unui reportofon, mărturiile sale sacadate şi întortocheate reprezentând baza unei lucrări de doctorat a Karinei sau a Corinei pe alocuri: „Deci, Corina-Karina, primul lucru care-mi vine-n minte. Mereu primul lucru care-mi vine-n minte. Despre Vlad? Sigur ajungem şi acolo. Să înţeleg că ţi-ai pierdut răbdarea? că eşti gata-gata să încalci protocoalele psihoistoriei orale şi să mă iei de guler? Nu? Nici măcar nu ţi-a trecut prin cap? Ce mai pot să spun la aşa ceva? Eşti o comoară de fată.”

Nu sunt 1001 de poveşti în cazul romanului de faţă, ci una singură cu ramificaţii, desfăşurată în 17 părţi, care îl poartă pe cititor de la sanatoriul pentru dezalcoolizare în care e internat în prezent Egon până în ţinutul morbid din trecut unde, vrând-nevrând, acesta e prins în vâltoarea unor evenimente fără precedent. Aşadar, lectorului îi este servită o felie consistentă de istorie-poveste, amintind de Graham Swift şi de al său Waterland. Prin Egon află despre situaţia activiştilor de mediu al căror principal obiectiv e să o apere pe Mama Geea, despre despăduririle comandate de sus, despre exploatarea tinerilor în orfelinate – mască a afacerilor necurate – sau în şantiere precum cel de pe canalul Dunăre-Marea Neagră, despre conflictele etnice (români vs. maghiari), despre crime şi moarte tot pe acest fond sau despre oameni ai legii precum procurorul Hliza implicaţi în afaceri necurate, care poartă omuciderea din azile pentru imigranţi în spate, în acest sens moartea prin carbonizare a lui Olaf devenind laitmotivul romanului: „Olaf, aşadar. Marele meu prieten din Heimul pentru imigranţi, pentru Stammdeutsche recuperaţi pe aproximativ 10 000 de mărci bucata de la Ceauşescu.”

Toate aceste aspecte sunt redate aleatoriu, ca frânturi din benzi desenate, în care totul se petrece rapid şi intens. Nu o dată, însuşi personajul-narator face trimiteri la reprezentările grafice, invocând o autoare imaginară, fostă iubită, Sonja Mireille şi ale sale căsuţe în comicsurile negre şi stranii: „Parcă am fi secţionaţi în casete de comicsuri, de benzi desenate. De parcă Sonja Mireille se gândeşte la noi, de parcă am exista în capul ei şi ne-ar desena chiar în clipa asta.” De fapt, lui Egon îi revine rolul de grafician, el desenează căsuţele din cartea de benzi, ce conduc spre rezolvarea misterului crimelor, în compania Mellindei, activista maghiară, sau a lui Vlad Lupu, arheologul pus pe fapte mari. Chiar şi descrierile personajelor evidenţiază referinţe la comics. De pildă, Marin Manta, „supertenismenul de masă, campionul XXL”, aspirant la dezvoltarea terenurilor de golf în pădurile secuieşti: „semăna cu Snoopy. Dar şi cu una dintre acele creaturi cu trăsături umane şi animale abil amestecate care în strip-urile fantasy ale Sonjei Mireille aveau rolul să conducă persoane speciale în lumi speciale. Mic de statură, cu părul parcă electrocutat, cărunt, dar mai puţin decât te-ai fi aşteptat la vârsta lui, mustaţa în semicerc.” Dincolo de descrierile plastice de acest tip ale locurilor şi ale personajelor, există o coloratură multiculturală a ţinutului secuilor, pregnantă îndeosebi la nivel lingvistic în roman. Naratorul-personaj intercalează constant cuvinte în maghiară sau în germană, urmate adeseori de traducerea în română: „Ceea ce însemna că e OK, că aşa trebuia să fie. Musai. A szerelmemnek, cred că se spune. A szerelmem. La Melinda.” Totodată, scriitura capătă o doză notabilă de autenticitate prin redarea viului grai al secuilor vorbitori de limba română, cazul Melindei fiind elocvent: „Toţi la un loc au făcut sume mare şi au cumpărat pădure primară ca să lase aşa cum este. Să păstreze, să regenereze. Fiindcă pădure este plămân la Mama Geea.” Dezacordurile, nearticularea devin un must în „moarte în ţinutul secuilor”, ilustrând efectele coabitării celor trei naţiuni de saşi, secui şi români în materie de limbă şi vorbire.

Aşadar, romanul lui Caius Dobrescu e un thriller autohton presărat nu doar cu stilizare la nivel lingvistic, ci cu de toate, în care Egon relatează intermitent „până la capăt”, făcând salturi după salturi între căsuţele unei comic book macabre, în încercarea de a găsi şi de a oferi răspunsuri. Crimele de atunci şi cele recente sunt căsuţele mai îngroşate din aceasta, intrigi care scot la iveală persistenţa goanei după putere şi control a unei societăţi bolnave. Rezultatul relatărilor intermitente este un roman antrenant în care suspansul face casă bună cu umorul, atenuând măcar la suprafaţă drama colectivă.

________________

*Caius Dobrescu, Moarte în ţinutul secuilor, Crime Scene Press, Bucureşti, 2017.

 

 

[Vatra, nr. 8/2017, p. 36-37]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s