Alex GOLDIŞ – Preda şi efectul bulgărelui de zăpadă

Marin-Preda.-Un-portret-in-arhivele-Securitatii

Nu e secret pentru nimeni că Marin Preda a fost una dintre personalităţile cele mai incomode ale regimului comunist. N-a fost un disident, ba chiar s-a retras sistematic din dezbaterile politice propriu-zise, evitând să publice lucruri nelegate strict de literatură; în acelaşi timp, însă, a avut un proiect constant de lărgire a limitelor expresivităţii în totalitarism, atacând – cu o ambiţie neegalată de nici un scriitor român postbelic – prin fiecare roman subiecte delicate. De aceea, o carte care să scoată la iveală felul în care s-a raportat regimul însuşi la Preda e cât se poate de interesantă. M-aş fi aşteptat ca volumul Ioanei Diaconescu, Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii*, să stârnească o mică dezbatere în spaţiul public românesc cu privire la cazul prozatorului, dar şi cu privire la chestiuni mai ample legate de raporturile scriitorilor cu Puterea în comunism. La mai bine de doi ani de la apariţie, cartea a rămas însă puţin discutată.

Unul dintre motivele acestei reticenţe – deşi nu ştiu dacă principalul – e de regăsit în gestionarea lacunară şi stângace a documentelor. Deşi Ioana Diaconescu are o anumită experienţă în domeniu – a mai publicat Scriitori în arhivele CNSAS (2012) –, modalitatea în care alege să comenteze fragmentele puse pe masă e cu totul discutabilă. Pe de o parte, pentru că unei restituiri ştiinţifice şi neutre i se preferă permanent o voce angajată, care nu-şi poate reţine empatia faţă de subiectul documentării. Şi n-ar fi, la o adică, nicio problemă (în fond, nimeni nu se aşteaptă ca cercetătorul comunismului să condamne gesturi demne şi să admire delatorii), dacă această abordare nu s-ar materializa în comentarii care trădează înţelegerea deficitară a contextului: oare se poate afirma despre Preda de-a dreptul că e „un adevărat disident cu faimă în Europa”? Mai mult: informatorii care reţin pentru raport opiniile „pe linie” ale scriitorului sunt taxaţi de către editoare drept rău-voitori şi calomnioşi. Or, e evident că în logica notelor informative cei care încearcă să demonstreze că Preda e un cetăţean de nădejde al statului comunist sunt tocmai „turnătorii cumsecade”, care nu vor să provoace probleme scriitorului. A judeca retrospectiv notele informative drept probe triumfale ale anticomunismului – în care informatorii sunt chemaţi să depună mărturie pentru curajul civic al autorilor – înseamnă, practic, a le ignora mizele şi a le deforma semnificaţiile. Nici polemica la firul ierbii cu inepţiile multor delatori n-ar cădea în atribuţiile unui editor profesionist: supărată pe unul care denunţă influenţa nefastă a celei de-a doua soţii a lui Preda asupra prozatorului, Ioana Diaconescu îşi risipeşte energia pentru a demonstra contrariul. La capitolul energie risipită pot fi trecute şi micile tablouri biobibliografice dedicate tuturor numelor care apar în dosare: editoarea se simte nevoită să ne explice, pe pagini întregi, cine sunt Heidegger, Proust, Sartre, Nichita Stănescu şi alţii… Toate acestea mă fac să mă îndoiesc de demersul general al procesului editării, mai cu seamă că pe foaia de titlu a cărţii se precizează că şi „selecţia textelor” îi aparţine tot editoarei: nu avem de-a face, aşadar (şi nici „Argumentul” nu clarifică acest aspect) cu totalitatea notelor informative cu privire la scriitor, ci doar cu un eşantion. Cât de reprezentativ e acest eşantion şi care sunt criteriile care au stat la baza selecţiei rămân întrebări pe care cititorul nu le poate rezolva decât mergând el însuşi la dosare. Aşa încât orice comentator al volumului va trebui să pornească de la premisa că observaţiile derivate din analiza documentelor puse pe masă nu pot fi decât provizorii şi să-şi înceapă, inevitabil, comentariile cu formula „Dacă eşantionul e reprezentativ, atunci…”.

Dacă eşantionul e reprezentativ, atunci reiese destul de clar că Marin Preda s-a aflat constant în atenţia Securităţii, indiferent de modalităţile de organizare şi de reformele interne prin care a trecut aceasta. Mai mult, i s-au aplicat toate formele de supraveghere specifice, de la nota informativă clasică la montarea aparatelor de supravegheat acasă sau la locul de muncă. Sfera de colectare a informaţiilor e foarte extinsă: de sus se cere insistent racolarea prietenilor, a rudelor, a colegilor de şcoală, iar informaţiile adunate trec printr-o serie de filtre succesive de la „informatorii primari” până la rapoarte întocmite de însuşi Ministrul Afacerilor Externe. Cele mai vechi documente datează din plin stalinism (1952), când Preda pare să scape ca prin urechile acului de măsurile represive ale regimului: o notă pune în circulaţie chiar ipoteza încadrării sale într-o „unitate de muncă”. Cele mai recente, în schimb, se opresc în anul 1979 şi aici informaţiile editoarei sunt clare: din arhiva CNSAS lipsesc înregistrările ulterioare. Fapt cât se poate de bizar, dacă ţinem cont de faptul că nici ultimele caiete ale jurnalului intim al lui Preda nu sunt de găsit. Or, fără a încuraja neapărat teoriile conspiraţiei legate de moartea prozatorului, e foarte evident că aceste goluri sunt suspecte: e greu de crezut că, după receptarea la nivel internaţional al romanului Delirul şi în timpul redactării celei mai ambiţioase cărţi a lui Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Securitatea îşi pierde brusc interesul faţă de persoana lui.

Ar fi multe de spus cu privire la aceste rapoarte, care, chiar necreditabile în întregime, deţin informaţii extrem de preţioase cu privire la contextul politic şi cultural al epocii. Lumea literelor româneşti se vede ca printr-un „ochean întors”, vorba lui Radu Petrescu, însă multe lucruri esenţiale pot fi citite printre rânduri. Poate că cel mai interesant e legat de natura reproşurilor care i se fac lui Marin Preda de la o epocă la alta: dacă până la jumătatea anilor ’60 i se reţine „atitudinea duşmănoasă” faţă de exigenţele administrative sau ideologice ale stalinismului – rezervele faţă de colectivizare sau faţă de schematismul literaturii realist socialiste –, e extrem de interesant că după 1965 aproape niciunul dintre principiile socialiste care stăteau la baza noului regim nu mai sunt invocate. Dimpotrivă: după această dată, incriminările se leagă de „lipsa sentimentului patriotic” (el părăseşte ţăranul român, pe care-l consideră, zic sursele, „leneş şi prost”) sau de pactizarea cu persoane care ar trăda idealurile naţionale: „înconjurat fiind de unele elemente naţionaliste evreieşti şi fiind sub influenţa acestora se manifestă duşmănos faţă de regimul socialist din ţara noastră”. Exprimarea, deloc singulară, demonstrează negru pe alb că deja în 1966 virajul dinspre principiile marxist-leniniste spre naţionalismul ceauşist nu era doar o idee abstractă, ci un adevărat program al statului român, identificabil la nivel concret. Cu excepţia refuzului colaborării cu articole politice la reviste precum „Lupta de clasă”, „Scânteia”, „Munca”, „Scânteia tineretului” – care ar denota un comportament evazionist –, scriitorului i se reproşează rar lucruri de poziţionare ideologică. În rest, conduita lui de zi cu zi e pusă permanent sub semnul întrebării – ba chiar Securitatea pare preocupată de a construi autorului un adevărat profil psihologic: i se constată, astfel, „elitismul”, cupiditatea, nevoie de afirmare manifestă în încercarea de a stabili un grup opus celui patronat de Eugen Barbu sau în intenţia publicării cărţilor în străinătate ş.a.m.d.. Caracteristici nu toate de interes imediat pentru securitatea statului. Astfel încât se poate spune că e foarte mult zgomot de fond şi o mare doză de arbitrar în aceste note, care dovedesc că în anii ’70 Securitatea devenise un aparat birocratic în care funcţionarii lucrau „la normă”. Multe pagini – mai ales cele care consemnează rezumatul înregistrărilor de la „Cartea românească” – sunt irelevante, simple transcrieri ale unor discuţii de serviciu. Din multe reiese, de altfel, că atât Marin Preda, cât şi Mihai Gafiţa – „obiectivele” centrale „lucrate” (da, aceştia sunt termenii folosiţi în rapoartele oficiale!) – trag subtil cu ochiul aparatelor de înregistrat, spunând ceea ce ele vor să audă.

Dacă documentele sunt o fereastră privilegiată pentru înţelegerea din interior a sistemului, ce spun ele, în schimb, despre Marin Preda? Răspunsul e complex şi nu poate fi rezumat în spaţiul unei cronici. În primul rând, de niciunde nu reiese că scriitorul ar fi avut, în atitudinile personale, gesturi bruşte de violentare a sistemului. Nici nu e sigur că personalitatea lui Preda, mai degrabă torturată şi introvertită, era predispusă la angajări politice deschise. Marea obsesie a biografiei lui, aşa cum reiese din jurnale şi din articole, rămâne aceea a scrisului. Când nu scrie sau când simte că n-o face la nivel înalt, Preda alunecă în stări patologice: „Sunt stupefiat că timpul a început să treacă peste viaţa mea fără ca eu să am senzaţia că e al meu, cum mi se întâmplă întotdeauna când nu lucrez sau sunt departe de momentul de a lucra”, mărturiseşte într-o scrisoare către Eta, interceptată de Securitate. În acelaşi timp, însă, cu excepţia anilor ’50 – când retorica impusă nu admitea abateri –, a înţeles să-şi folosească prestigiul imens pentru a-şi negocia cu viclenie libertăţile. Dacă notele informative nu compun portretul unui provocator, în schimb, ele ne fac cunoştinţă cu o personalitate histrionică şi capricioasă, care se preface că nu ştie ce i se cere şi – poate cea mai interesantă atitudine – care dă impresia că nu-şi vinde foarte uşor pielea. Şi nu mă refer la exigenţele de tiraj sau de remunerare (într-adevăr, impresionante, dacă aceste consemnări sunt măcar pe jumătate adevărate), ci la amânarea de a se înscrie în Partid: lui Preda îi place să fie curtat, rugat, aplică tehnica tergiversărilor doar pentru a-şi pregăti riposta, cu inocenţa mimată a unui copil răsfăţat. Din notele informative reiese că multă vreme a refuzat înscrierea în Partid pe motiv că nu i se acorda statutul privilegiat pe care-l merita. Scriitorul îi convingea pe ideologi că ar fi intrat, cum să nu, doar că nu poate admite în ruptul capului să treacă prin filtrul administrativ uzual: să-i fie evaluată, adică, în şedinţele Comitetului Central, activitatea şi opera. Un gest moromeţian, evident (regret, dar nu pot evita clişeul), deloc singular în comportamentul scriitorului, care n-ar fi fost posibil însă fără autoritatea pe care şi-o câştigase deopotrivă în rândul scriitorilor şi al politrucilor. Preda e, cu siguranţă, unul dintre puţinii scriitori pe care-l respectau ambele tabere. O notă informativă vorbeşte despre aceste mici vedetisme pe care prozatorul şi le permite în cadrul unor întâlniri la cel mai înalt nivel. Iată relatarea celui care semnează cu numele de cod „Lascăr”: „În ziua de 16 septembrie a.c. Marin Preda, fiind unul din invitaţii la vizita de lucru a tovarăşului Nicolae Ceauşescu în judeţele Mehedinţi şi Caraş Severin, nu s-a prezentat la aeroport la ora cuvenită. A trebuit să i se telefoneze, să i se trimită o maşină ca să vină. N-o făcuse din comoditate, ci pentru faptul că nu prea voia să meargă. În timpul călătoriei a dat dovadă de atitudine incomodă şi s-a mirat că «pe şeful statului pot să-l intereseze nişte hale şi nişte şuruburi» (…) Marin Preda a rămas la Turnu Severin nesuportând zgomotul elicopterului. El mărturiseşte că «niciodată n-ar primi o funcţie de partid sau de stat» pentru că asemenea funcţii presupun şi vizite chinuitoare”.

De departe cele mai interesante pasaje din arhivele Securităţii sunt cele referitoare la cenzurarea operei. Din păcate, şi aici materialul e incomplet, ediţia Ioanei Diaconescu cuprinde doar referate cu privire la Risipitorii, la piesa de teatru Martin Borman şi la Imposibila întoarcere. Referatele sunt extraordinar de interesante, însă, întrucât perioada când apare prima ediţie a Risipitorilor (1962), dacă nu coincide cu o liberalizare de-a dreptul, măcar oferă scriitorului speranţa că îşi poate permite mici licenţe: renunţarea la dihotomia absolută între activistul bun şi burghezul rău, trimiterea la corupţia de fond a societăţii staliniste, înfăţişarea unor destine ratate provenite chiar din rândul „oamenilor noi”. Fapte care n-ar trece niciodată drept acte de curaj pentru cititorul de azi – dar pe care scriitorul miza – sunt reperate cu promptitudine de lectorii ideologi şi semnalate ca atare: „Se spune, de exemplu, că un om care răstoarnă un pahar cu apă pe masă, sau sarea, sau scapă o farfurie, dovedeşte că nu are nivel ideologic ridicat, că n-a studiat îndeajuns marxism-leninismul. (…) Un muncitor ameninţă pe altul că are un văr «securist» şi o să-i arate el. În adevăr Securitatea îl caută pe acesta. (…) La o muncitoare care este angajata spălătoreasă la un inginer şi-i îngrijeşte casa, se află «în vizită» un ofiţer. Amănuntul nu are nici o importanţă epică, e dar numai ca să fie dat. (…) Se menţionează că pe pereţi se află, în 1951, portretele lui Marx, Engels, Stalin şi al membrilor biroului politic al PMR (…) Se menţine chestiunea cu profesorul de marxism care amuţeşte (…) Un pictor este întrebat de un inginer despre realismul socialist. Pictorul râde ca un apucat şi nu dă nici un răspuns” etc. etc. În loc să îndrepte imediat pasajele incorecte ideologic, Marin Preda se lasă cu greu convins, le argumentează utilitatea în logica prozei, iar supoziţia informatorilor rămâne că scriitorul „s-a distrat, s-a amuzat copios prin introducerea acestor lucruri şi a rezistat cu încăpăţânare când editura i-a cerut scoaterea lor”. Am mai spus-o şi altădată: nu cred că se mai poate scrie convingător despre literatura postbelică în absenţa „opiniilor” Cenzurii, care a detectat şi a pus pe foaie subversiunile cum n-ar fi putut-o face niciun alt critic literar la suprafaţa discursului public. Aproape toate îndrăznelile scriitorilor sunt consemnate în această adevărată istorie în negativ a literaturii din Dosarele Securităţii: în mod paradoxal, ea îi girează indirect pe cei pe care îi persecutase forfecându-le opera. Ca în bancurile cinice, după ce într-un final Preda admite să renunţe la multe pasaje incriminate, oficialităţile reproşează romanului tocmai lipsa coerenţei şi apelul la nenumărate elipse narative. E drept, însă, că şi scriitorul avea metodele lui, devoalate de Eugen Simion după 1990: „Îmi amintesc că Marin Preda avea o strategie eficientă, aproape ţărănească, de a păcăli cenzura: planta dinadins câte o scenă «tare», de neacceptat de către cenzură, ştiind că referatele oficiale se vor concentra asupra ei. După negocieri intense se arăta totuşi dispus s-o elimine, salvând astfel altele, mult mai importante. Era un plan riguros, pe care scriitorul îl gândea până la ultimul detaliu”.

Revenind: reiese din portretele în negativ ale Securităţii că a fost Preda un disident? Cu siguranţă, nu. El n-a fost nici victimă, însă, întrucât şi-a folosit, cum puţini au reuşit s-o facă, sagacitatea ieşită din comun pentru a-şi negocia libertăţile şi pentru a-şi impune autoritatea. Nişte libertăţi destul de mari, dacă ne gândim că indiferent de valoarea romanelor – oscilaţii există, într-adevăr –, el a reuşit mereu să ridice mizele: Moromeţii II deconstruieşte naraţiunea idilizantă a colectivizării, Delirul angajează, cu multe ambiguităţi, o discuţie despre reevaluarea epocii fasciste, aducând o mică notorietate internaţională scriitorului. Notele informative puse pe masă de Ioana Diaconescu colcăie de ecourile contradictorii ale romanului atât în Uniunea Sovietică, cât şi în state occidentale. Cel mai iubit dintre pământeni e, în schimb, o sinteză a stalinismului, care merge mult mai departe decât orice naraţiune a „dezvăluirilor” şi resuscitează formula deja depăşită a „romanului obsedantului deceniu”. Aşa încât se poate spune încă o dată: Preda n-a fost un disident, însă a fost cu siguranţă un scriitor incomod, care n-a ales niciodată calea evazionistă în literatură, ci a mizat pe un realism gata să erodeze ficţiunea de zi cu zi a propagandei totalitare. Nevoia de a aborda teme tot mai sensibile politic l-a transformat mai ales în ultima perioadă într-o personalitate imprevizibilă, cu puţine lucruri de pierdut, de la care regimul s-ar fi putut aştepta la orice. Opoziţia niciodată asumată, dar încriptată în texte, devenise un bulgăre de zăpadă care ameninţa să se acumuleze pe măsură ce autoritatea scriitorului creştea şi cea a regimului se subţia.

______________________

* Ioana Diaconescu, Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii, prefaţă de Eugen Simion, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2015.

 

 

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 33-35]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s