Alexandru VLAD – De ce ne pierdem în pădure?

alexandru vlad 8 2017

Până la urmă tot trebuia să mi se întîmple, parcă mi-o căutasem cu lumînarea: m-am rătăcit în pădurile acestea care nu că ar fi ele foarte mari, dar sunt complicate asemenea unei elaborate litere chinezeşti. Abia privite din avion, sau pe Google Earth, îţi dai seama de asta. Dacă te depărtezi de zona de vreo zece kilometri pe care ai învăţat s-o ştii precum îţi ştii buzunarele, cu mult ghinion şi puţină neatenţie poţi umbla toată ziua, rămînînd cu convingerea că ai de-a face cu nişte codri compacţi care au supravieţuit ca prin minune în această epocă a defrişărilor aleatorii.

 Ştiu ce este aceea a te rătăci, pentru că nu mi se întîmplă chiar prima oară: rătăcirea este un eşec speculativ de cea mai pură sorginte intelectuală. Impunem o logică care este greşită tocmai în virtutea consecvenţei sale, considerăm persistenţa în greşeală drept o dovadă a tăriei noastre de caracter. Şi nu vorbesc aici despre ideologii, despre comunism sau alte asemenea forme de rătăcire, vorbesc despre actul de-a pierde drumul bun într-un oraş străin, sau pur şi simplu în pădure. Dar pentru că veni vorba, nu degeaba comunismul însuşi e considerat a fi de fapt o rătăcire, nu doar pentru că a dus cu totul altundeva decît unde promisese, cît pentru că abaterea de la firesc s-a făcut în urma unor intense şi dedicate speculaţii intelectuale, dacă bine îmi amintesc eu din „originile (iată!) intelectuale ale comunismului”. Cel puţin în teren, instinctele ne-ar servi poate mai bine!

Deci fiecare se pierde conform propriilor lui speculaţii. Modul cum am apreciat secvenţial drumul, toate semnele pe care cu inteligenţă le-am interpretat, aparţin modului meu de-a gîndi, şi m-au adus aici. Îmi spune asta ceva despre mine însumi oare, ceva ce încă s-ar putea să-mi scape?

 Aşa cum marea te atrage în larg, te atrage şi pădurea în profunzimile ei. E un labirint atrăgător. Nu suntem neutri în timp ce-i parcurgem potecile, drumurile umblate sau neumblate, orice urme şi semne sunt mai recente sau mai puţin recente şi ni se oferă treptat o evanescenţă aproape hipnotică. La început parcă-i o joacă, o repetiţie pentru o expediţie viitoare mai mare. Suntem călători medievali. Descoperim în noi înşine nuanţe ale unei curiozităţi primare. Ca să facem descoperiri, tărîmul nu trebuie să fie neapărat virgin, ajunge ca noi să fim prima oară acolo, fără martori. Rutina şi sentimentul prevederii dispar, lăsînd loc unor puseuri de curaj de-o factură nouă. Şi cînd toate acestea pălesc apar umbrele serii care le potenţează. Inhalăm nesocotinţa (imprudenţa) în doze mici şi suportabile, uitînd să facem suma, efectul cumulativ, ca un cheltuitor care amînă socotelile, bilanţul trimestrial, deşi presimte vag că va ieşi în pierdere şi va trebui pînă la urmă să înfrunte neplăcerile finale. Un pic prea tîrziu.

 Aşa că de la un moment dat toată pădurea mi se păru a fi o multiplicare absurdă de copaci, de stejari şi goruni nu prea diferenţiaţi între ei, indiferent în ce direcţie te uitai şi, mă rog, dacă existau diferenţe, acestea, în situaţia dată, erau irelevante. Dacă pădurile au fiinţe supranaturale, acestea nu şi-au făcut văzută prezenţa. Dar lipsa lor părea oarecum neliniştitor de concretă, deci nu mă mir că au fost inventate de cei aflaţi în circumstanţe asemănătoare. Cineva trebuie să îmi fi vegheat evoluţia şi să se fi amuzat în secret. Omul are probleme în a percepe singurătatea totală, o umple cu aprehensiuni şi suspiciuni, se crede victima unei conjuraţii elfice.

Am văzut o vreme urmele liniştitoare ale trecerii omului, copacii însemnaţi cu ciocanul de marcaj al pădurarului, încă un pachet gol de ţigări, pantofi scîlciaţi abandonaţi de ţiganii care au cules pe-aici ciuperci, sticle din plastic abandonate, şi pe toate le-am interpretat, probabil, ca fiind ale unor oameni din satul meu. Urmele de căruţă puteau duce ele altundeva decît în satul din care pornisem azi-dimineaţă? Şi, ca pentru a complica şi mai mult lucrurile, sensibilitatea mea s-a amplificat şi am început să recunosc, după semne, şi alte elemente – o buturugă mai ciudată, un copac răsucit ca suferind de reumatisme. Mai mult ca sigur le mai văzusem. Mă gîndeam cu mîndrie că altora le-ar fi scăpat. La început am crezut că sunt (cum altfel?) semne că eram pe drumul cel bun, mai apoi mi-am dat seama că, din păcate, nu erau nimic mai mult decît dovezi că mă aflam cel puţin a doua oară exact în acelaşi loc.

Şi să te pierzi în pădure este una din spaimele ancestrale ale omului. Alta fiind, probabil, să te îneci în iazul morii.

În astfel de momente mai există o singură şansă: norocul. Doar că pentru a avea noroc trebuie să ieşi din lanţul regulilor, din mecanica raţionamentelor. Migdala trebuie să dezactiveze fără întîrziere raţiunea. Pentru că, în caz de mare alarmă, de panică, o anume porţiune a creierului, numită „migdală”, se pare că dă instrucţiuni pentru blocarea tuturor proceselor raţionale, şi de ce pentru altceva dacă nu tocmai pentru a lăsa instinctele, flerul, să acţioneze? S-a constatat, pînă şi statistic, că oamenii greşesc într-o măsură mai mare atunci cînd au destul timp să judece situaţia şi mai puţin atunci cînd lipsa de timp îi obligă să reacţioneze instantaneu. Asta explică intervenţiile salvatoare şi iraţionale ale piloţilor. Doar că eu mă rătăcisem metodic, cum spuneam, pas cu pas, adîncindu-mă în necunoscut cu fiecare oră de drum.

De câteva ori am deranjat căprioare, parcă întotdeauna aceleaşi, şi după spaima şi surpriza lor, după salturile lor enorme prin care parcă obţineau o secundă de imponderabilitate, mi-am dat seama că nu sunt tot atît de obişnuite cu prezenţa omului ca acelea care ies la lizieră sau dau iama prin grădinile oamenilor în vecinătatea satului. Acelea au deja comportamentul pervertit al animalelor din grădina zoologică. Doi ţapi se băteau într-o seară în apropierea locului unde pescuiam, şi auzeam de-o vreme bufniturile şi icnetele lor. I-am rugat să facă linişte – pescuiam -, dar nu după multă vreme au luat-o de la capăt, în diferendul lor de-mperechere. După dispariţia căprioarelor n-am mai dat peste nici un semn de viaţă, pînă cînd am ajuns într-o zonă în care pămîntul reavăn şi negru din luminişuri era răscolit de mistreţi, despre care ştiam că se retrăseseră tot mai departe de drumurile umblate. Suspect de puţine păsări – nici acestea nu sunt proaste, preferă lizierele

Am început iarăşi să fac calcule, trigonometrie fără instrumente, cartografie fără hartă, încurcînd fără îndoială şi mai mult, dacă se putea, lucrurile. Am zărit în dreapta un luminiş, în sfîrşit ieşeam afară din pădure. Drumul acela nu părea prea folosit, dar afară urma să beneficiez de alte elemente de orientare. Dispăreau copacii şi puteam vedea pădurea. Un uliu uriaş, tulburat în recluziunea lui cea mai sigură, după ştiinţa şi experienţa lui, se ridică de undeva şi îşi întinse aripile cafenii ocupînd aproape tot drumul. Evident, nu eram într-o zonă prea umblată. Dar ieşeam afară. Ceea ce pînă la urmă nu mi-a folosit la nimic. Am văzut o vale mărginită de dealuri aride şi pustii, fără cirezi şi fără turme. Nu se auzea nici un zgomot, nu se vedea nici un fir de fum, aşa că am intrat înapoi în pădure, refăcînd după cîte mi-a fost în puteri metodic şi în sens invers drumul parcurs în ultima oră. Cînd am văzut iarăşi blestematul pachet de ţigări m-am aşezat pe o cioată şi am mîncat, înghiţind fără grabă pîinea şi brînza care se făcuse deja un soi de pastă în buzunare, amestecată cu seminţe verzi de plante.

 Am încercat să-mi amintesc situaţii asemănătoare din literatură, panica instaurată peste orfanii pierduţi noaptea în pădure. Din fraţii Grimm – unde spaima rătăcirii se află în starea cea mai acută şi mai pură. De exemplu, „Căsuţa din pădure”: O porni la întîmplare şi merse aşa pînă amurgi şi se întunecă de-a binelea. Copacii foşneau în întunericul nopţii, bufinţele scoteau tot felul de ţipete şi pe fată începu s-o prindă frica. Deodată zări în depărtare o rază de lumină scînteind printre copaci. Să fim serioşi, nu era nici o luminiţă şi exerciţiul acesta nu-mi folosea la nimic. Sau Dante? Într-o pădure-ntunecoasă mă rătăcii pierzînd dreapta cărare. Prea livresc. Nu versul în sine, ci trimiterile pe care le presupune: Spre amiaza vieţii noastre muritoare etc. Ori Henry David Thoreau, care susţine că a te pierde în pădure este o experienţă surprinzătoare, memorabilă şi valoroasă. Pînă cînd nu te pierzi de-a-ndevăratelea, nu poţi aprecia cît de vastă şi stranie e natura. Robert Frost ezitînd în faţa celor două drumuri care se despart, luîndu-l intenţionat pe cel mai puţin umblat.

Cînd m-am ridicat de pe buturugă, picioarele au refuzat o vreme să-şi reia mecanica lor activitate. Se înmuiaseră şi mă dureau. Şi ele considerau că sunt puse la treabă abuziv, şi fără instrucţiuni precise, încurajate iresponsabil să ia iniţiativa. Şi apoi, dacă se poate spune că mai lipsea ceva, m-a prins o ploaie ca un potop, altfel de ploaie (mi se părea) decît cea care m-ar fi putut prinde acasă, sau undeva prin apropiere. Mai ostilă, mai lungă şi mai nepăsătoare. A început să tune şi să fulgere, apoi în pădure parcă s-au stins luminile. Şi în tăcerea care s-a lăsat am auzit-o cum vine, de la distanţă – silvestră distanţă, şi am ciulit urechea. Părea că vin lăcustele, o cavalerie invizibilă, un sunet ca un bruiaj universal şi apoi o cascadă rece îşi făcu loc din înalturi. Pădurea sorbea apa ca un burete, mirosea a putred ca într-o turbărie, solul negru deveni clisă, făgaşele drumului deveniră torente. Mi-era sete, dar nu mai avea rost să caut nici un izvor.

Mă gîndeam, fără să mă opresc, la toţi rătăciţii prin pădure din cărţile copilăriei, robinsonii din Polesia, „Gazeta pădurii” răsfoită pe masa de lemn din fundul grădinii, din care aflam ce tărîm fabulos e codrul, cîte vieţuitoare se organizează aici. Sincer, acum mi se părea aproape pustiu, un tărîm cu prea mulţi copaci, înghiţind ploaia ca o sugativă, părăsit de orice prezenţă. Cu excepţia mea. Semnele trecerii omului, puţine – derutantul pachet gol de ţigări pe care abia se mai cunoştea tiparul, o cîrpă sfîşiată într-un ciot, amplificau această senzaţie de tărîm părăsit. Fără păsări, fără fiare, fără zîne – un anacronism vegetal. Dacă m-aş fi putut vedea de undeva de sus, eram probabil ca un şoarece într-un labirint.

Abia spre seară am putut vedea, în sfîrşit, soarele, palid printre norii păstoşi şi gata să se scufunde după valurile verzi ale altei păduri, şi am constatat, ca Ahab, că nu era în direcţia care trebuia. Mă duceam direct spre el, adică spre apus, şi ar fi trebuit să merg spre răsărit, să-l am în spate. Nu mai sunt destul de tînăr şi nici destul de sănătos pentru prostia asta, mi-am spus aproape cu voce tare. Ud pînă la piele, cu apa clefăindu-mi în cizme, aveam senzaţia că sunt uscat pe dinăuntru, saliva îmi devenise lipicioasă.

Şi brusc am ieşit din pădure, de parcă aceasta m-ar fi scuipat afară. O vale cu iarbă enormă ce-mi venea pînă la umeri, şi undeva în faţă, pe un deal, cineva păzea nişte cai. Se vedea şi fum – era seară, oamenii din nişte case deocamdată invizibile probabil că-şi găteau cina. Prin iarba aceasta mai greu de înfruntat decît pădurea, am ajuns la un drum şi apoi într-un sat în care nu mai călcasem în viaţa mea, dar de a cărei existenţă ştiam din copilărie. De-acolo m-a adus acasă cu maşina un bărbat tuciuriu ca un zulus şi cu zale de argint la gît, pe un drum prăpăstios şi ocolitor care făcea maşina să zdrăngăne şi să geamă parşivă, ca apoi, cînd am ajuns în şoseaua naţională, să accelereze cu prudenţă şi neîncredere, fără chef şi cu probleme la aprindere. Omul clătina din cînd în cînd din cap cu uimire şi-şi ştergea fruntea, îşi aprindea cîte-o ţigară trăgînd cu ochiul la pantalonii mei uzi şi lipiţi de coapse, la braţele mele bronzate pe care pielea se făcuse ca de gîscă. Cînd am mai avut un sfert de oră pînă la mine a trebuit să aprindă farurile. Mi-a luat pentru oboseala lui cam atîta cît cîştig eu într-o săptămînă. Probabil socotea, el care era învăţător în satul pe care tocmai îl descoperisem, că altfel nu se realizează partea pedagogică a lucrurilor.

Şi dacă stau şi mă gîndesc bine, ce anume căutam eu în pădure? Parcă m-aş fi dus special ca să mă rătăcesc. Nu era sezon de ciuperci, vremea nu era stabilă. De ce mi-am luat totuşi mîncare şi nu mi-am luat mai degrabă apă de băut, sau şi apă de băut? Ce m-a făcut ca de cîte ori am ieşit în locuri cunoscute să intru înapoi în pădure ca să fac acolo corecţiile necesare, convins undeva în sinea mea că prin pădure distanţele sunt mai scurte şi drumurile mai drepte?

 

 

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 10-11]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s