Adept al unei poetici fruste, minimaliste, şi totuşi încrezător în nuanţele limbajului, Andrei Bodiu s-a remarcat prin refuzul oricărei distanţe conceptuale mistificator între sine şi lucruri, denunţând, implicit sau explicit, orice iluzii sau mistificări ale gândului sau cuvântului: „Caligrafii postmoderniste sînt poeziile lui Andrei Bodiu. O realitate epidermică se scrie direct pe pielea poemului. Scene, întîmplări, personaje şi «dialoguri» cotidiene. Iată materia principală învăluită într-o atmosferă derizoriu-absurdă care face suportabilă melancolia” (Nicolae Manolescu). Volumul din 2008, Oameni obosiţi (titlul e reluat de o antologie apărută la editura Cartier în 2016), stă şi el sub norma „tranzitivităţii”, a detaşării de avatarurile şi spasmele eului, consemnând scene, întâmplări, obiecte aparent banale, într-un ton de neutralitate afectivă, ce repudiază crispările emoţionale sau clamările retorice. Avem de a face cu desenul unei lumi ce-şi trădează adesea starea obiectuală, imanenţa din care sensul e evacuat, desen transcris în notaţii, linii şi forme precise, în cuvinte lipsite parcă de personalitate, aşa cum este şi realitatea exterioară de la care pornesc. Poemele lui Bodiu circumscriu fragmente de real, notaţii disparate ale unei lumi alienante, enunţuri detaşate de retorica afectivităţii. Atitudinea ostentativ prozaică, inventarierea detaliilor, formelor, spasmelor realului, înregistrarea meandrelor unei lumi de tulburătoare concreteţe, au ca element corelativ, în straturile de profunzime ale poemului, o dorinţă, subliminală, de resemantizare a lumii, prin care sunt sugerate semnificaţii ascunse, clandestine ale lumii. În spatele notaţiei adastă, aşadar, un sens cu valoare simbolică, după cum, dedesubtul detaliului banal se adăposteşte, fragil, inconstant şi inconsistent, o boare de transcendenţă, o deziluzie abia camuflată, o propensiune spre idealitate: „Nu vom avea semnal/ Niciodată// Şi nimeni nu ne va crede/ Vom turui şi vorbele noastre/ Vor căpăta colţuri// Mai netede mai/ Ascuţite funcţie de anotimp/ Şi ea care seamănă cu/ Audrey Tatou şi iubitul ei/ Cu părul lung şi ochii albaştri// Vor continua să-şi butoneze/ Mobilele uşor/ Disperaţi uşor/ Indiferenţi”. Simona Popescu surprinde cu aplomb caracteristicile poeziei lui Bodiu, considerând că poezia sa este „una de pură notaţie, transparentă, opusă caligrafiei. El propune «studii» – pe viaţă şi pe moarte -, studii pe care le face nu ca un poet (prin asociaţii, reflecţii), ci mai degrabă cu obiectivitatea omului de ştiinţă care adună eşantioane. Nu orientează semnificaţia (spre mitic, simbolic etc.), ci observă, asemenea clinicianului, prezintă «probe», iar «probele» vorbesc de la sine. Dacă poetul lucrează cu mecanisme de iluzionare, Bodiu pune în mişcare mecanismele deziluzionării”.

Al. Cistelecan subliniază, o dată mai mult, vocaţia exasperării, a lipsei de speranţă, dar şi gustul vehemenţei negative, al cernelii infernale: „Andrei Bodiu şi-a însuşit cu orgoliu disperarea de a trăi într-o lume dezarticulată, fără nuanţe ale amorfităţii sale. El e poetul unei lumi ce nu numai că şi-a pierdut speranţa într-un sens salvator, dar a pierdut până şi amintirea acestei speranţe şi a acestui sens. E un poet al infernului, al asfixiei cotidiene”.

Vehemenţa sau trauma au, în textele lui Andrei Bodiu, un contur eufemizat, minimalist; ele sunt plasate sub spectrul unor scenarii epicizate, cu angoase şi iluminări atenuate, cu impetuozităţi ce se consumă într-un declic al impactului frust dintre simţuri şi raţiune. Melancoliile şi extazele lui Andrei Bodiu îşi găsesc expresia într-o scriitură cu tensiunea în ralanti, constrânsă de reperele contingentului şi de tarele tranzitivităţii. Este ilustrată, aşadar, în aceste texte o dinamică dialectică în care se întretaie şi îşi răspund angoasa şi apatia, febrilitatea şi abulia, configurându-se o postulare a frazei duală (notaţie şi sugestie, detaliul agrest şi plasticizare conceptuală, realitate irevocabilă şi promisiuni ale himericului): „Am visat că sunt actor şi/ joc într-o piesă eram îmbrăcat în alb ca personajele din piesele/ puse de purcărete sau ca alea din hamletul lui vlad mugur/ pe bune eram actor şi jucam/ pe scena de la braşov/ aveam un rol de martor care/ tăcea într-o imensă hărmălaie cel puţin actriţa principală mică şi durdulie/ ţipa întruna ţipătul ei m-a trezit// transpirasem de-a binelea sub păturile aspre/ caloriferul electric mergea brici afară câinele vecinilor de internat/ continua să latre din/ noaptea când fusese aici lili hamzea liniştit/ mi-am văzut de rol/ chiar ar fi trebuit să intru în scenă dar nu ştiu cum am nimerit în sala profesorală a fostului/ meu liceu m-am întâlnit cu unul dintre foştii noştri profi m-a/ întrebat cum se dă anul acesta admitere la noi la litere a durat/ ceva timp să-i explic cum e cu dosarul/ cu procentele între timp piesa/ se terminase grăsuţa mi-a spus că fusese un mare succes după care a început/ să ţipe la mine că am plecat ca un inconştient că-mi dispreţuiesc colegii/ asta a fost prea de tot m-am trezit mi-am deschis mobilul/ să văd cât e ceasul era 7 fără 3 minute era miercuri/ şi aveam 12 ore de curs” (Viaţa e vis).

Dacă „poezia lui Andrei Bodiu a mers foarte departe în exprimarea ororii pe care a trăit-o”, cum zice Caius Dobrescu, un alt exeget al poetului, Cornel Moraru îl consideră „un maratonist al clipei”: „Nota frapantă, definitorie a poeziei lui Andrei Bodiu o constituie priză directă a realului, de o transparenţă năucitoare, împinsă până la graniţa non-poeticului, asimilată unui act pur de receptare vie şi spontană, fără nici un fel de premeditare de ordin livresc sau pragmatic. (…) Un maratonist al clipei ne pare a fi Andrei Bodiu, al clipei atingând dureros graniţa dintre fiinţă şi moarte”.

Limbajul poetic are o ţinută ascetică, directă, ilustrând un refuz al dicţiei utopice, din specia mirajului sau accentele oraculare. Scriitura e, astfel, dincolo de aspectul său frust, pliată pe un scenariu al imanenţei şi al problematizării, de o coerenţă indiscutabilă, în măsura în care ea reflectă continuitatea, echilibrul vocii poetice, de ton şi de viziune, în redarea unei poetici a cotidianului, din care orice retorism este exclus, din care orice ispită a iluziei se retrage. În poemul Mado, trecutul şi prezentul, realitatea şi ficţiunea, aluzia livrescă şi fascinaţia concretului se întrepătrund în spaţiul unei scriituri ambivalente. Realitatea pe care o transcrie, metodic, fără ardoare, echidistant, Andrei Bodiu în versurile sale – care sunt expertize ale solitudinii şi ale anxietăţii – este una „îmblânzită”. Nu în sensul unei ornamentici care dă peisajului un aspect decorativ, ci în sensul unei atenuări a anomiilor şi malformaţiilor lumii. Desenul realului este reprezentat în linii reci, poetul îşi constrânge la rigoare afectele, preferând austeritatea, laconismul şi o dicţiune eliberată de iluzii hieratice sau de retorică. Melancolia e relativizată de suflul ironic, în timp ce reprezentările realului sunt îmbibate de accentele confesiunii, metodice, netrucate, fascinate de refuzul autoiluzionării („«Ce-i frumuseţea?» s-au întrebat cetăţenii zeloşi/ ieşind dintre zidurile/ zoioase// «Şi ce-i demnitatea?» au întrebat/ cravatele pestriţe/ ieşind printre cade şi peturi spre/ marginea oraşului unde/ Tu ai scris un vers ca o formă de maximă/ Jupuire.// «Ce-i ironia?» au întrebat/ frumoşii demnii cetăţeni/ prin ceaţă neclintiţi/ împietriţi căutând cu gura căscată/ celelalte versuri/ celelalte o mie de versuri/ care-i învăluiau care-i înconjurau/ strâns sufocant/ sufocant de strâns”).

Gheorghe Crăciun avea dreptate, poezia lui Bodiu este un dublu pariu: „un pariu pe viaţa poeziei – acea delicată făptura psiholingvistică pe care Andrei Bodiu o ia cu îndrăzneală de mână şi o conduce, desculţă şi nefardată, pe străzi, prin încăperi domestice şi triste în inefabilul lor, printre personaje de tot felul, prin propriul său suflet şi prin berării, pieţe, ţări (…). Dar e şi un pariu pe moartea cuvântului poetic – acel pitic colorat, cu facies grotesc-oracular, de prin faţa caselor noastre cu cioburi de oglinzi sclipind în tencuială, după care se dau în vânt, acum ca şi altădată, unele matroane didactice, fie ele bărbaţi sau femei.”

Stenograme ale derizoriului, fişe clinice ale clipei de acum şi de demult, răsfrângeri autoironice ale ritualului autobiografic, cu melancolii şi anamneze reficţionalizate, versurile lui Andrei Bodiu încorporează o sintaxă a derizoriului, ce-şi camuflează reveriile, îşi inhibă cu bună ştiinţă ardenţele imaginarului, în beneficiul unei scriituri exacte, concentrate şi fruste, în care se întrevăd, însă, tristeţea şi parodia, transparenţa şi spontaneitatea trăirii.

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 66-67]