Poate din egoism de colecţionar sezonier, poate din superstiţie, am ţinut acest manuscris îngropat într-un sertar, timp de şapte ani, înfăşat în plicul ce-mi fusese destinat. Obiectul, în întregul lui, cuprinde două cercuri concentrice, amprenta a doi scriitori importanţi ai literaturii române, cel dintâi prozator şi diarist de un rar rafinament, al doilea un critic literar cu minte ascuţită şi un condei aşijderea, ce îmblânzea cele mai nărăvaşe verbe ale celei mai frumoase limbi româneşti. Dar din dar se face. Învelişul primului plic menţionează pe primul destinatar al darului. Este Mircea Iorgulescu, criticul ce a ştiut să desluşească adevăratele intenţii ale prozatorului Radu Petrescu privind romanul Ce se vede, „ele ducând cu ceva mai departe încercările francezilor (pe urma lui Joyce) de a smulge proza din vecinătatea (prea tentantă pentru cititor) a referirii, a reportajului”. În scrisoarea ce însoţeşte manuscrisul de 112 pagini ale capitolului În Efes, din romanul menţionat, Radu Petrescu apreciază agerimea lecturii lui Mircea Iorgulescu, materializată într-un articol din „Convorbiri literare”. „Vă închipuiţi, deci, – scrie Radu Petrescu – mult stimate domnule Mircea Iorgulescu, mirarea mea când am citit în unele cronici literare că În Efes ar fi o scriere autobiografică. Eu pretind că autobiografice, în sensul adevărat, nu sunt nici Didactica nova, nici chiar Jurnalul. În aceste două scrieri am utilizat date de biografie doar pentru că în momentul acela îmi erau mai la îndemână, iar persoana întâi e şi ea o convenţie. Accentul, în orice caz, e cu totul în altă parte, acolo unde l-aţi văzut Dumneavoastră.”

Plicul mai conţine, alături de caietul cenuşiu cu capitolul În Efes, şpaltul unui articol din „România literară”, intitulat Schiţa unei deveniri, document ce aduce mărturie despre imensa meticulozitate şi perfecţionismul de care făcea dovadă Radu Petrescu. De altfel, manuscrisul În Efes nu este decât un ecorşeu al chinuitorului travaliu al scrisului. Biografia romanului începe în anul 1954, când Radu Petrescu începe să-l scrie, urmează o perioadă de blocaj pe care scriitorul o foloseşte transcriind şi şlefuind alte texte, iar în 1971 publică textul În Efes în volumul intitulat Proze. Este reluat în 1967. Scrisoarea adresată lui Mircea Iorgulescu desluşeşte o mică parte din poetica romanului pe care prozatorul o gândea în termenii spaţiului şi timpului în subtilă anamorfoză, redefinind mimetica şi „relaţia spaţială dintre carte şi cititorul ei”. Problematică este şi situarea prozatorului Radu Petrescu în contextul epocii, dat fiind decalajul dintre timpul scrierii (îndelungat şi chinuit de demonul şlefuirii) şi acela al publicării. Manuscrisul de faţă reprezintă cele 86 de pagini din prima ediţie (1979) a romanului Ce se vede, diferenţele dintre textul manuscris şi ediţia tipărită fiind minuscule, cu excepţia personajului Mihai, căruia schimbarea numelui în Eliade îi permite lui R. P. aluzii subtile la Mircea Eliade şi mansarda adolescenţei sale. Dacă primele pagini sunt scrise dintr-o răsuflare, următoarele devin din ce în ce mai accidentate, cu tăieturi din ce în ce mai ample, cu adăugiri pe foiţe de hârtie, care mai înguste, care de-a dreptul minuscule, fâşii-palimpsest. Pe chenarul paginilor, în stânga sau în dreapta, e menţionată data fiecărei intervenţii în parcursul scrierii acestui capitol, şi se întinde pe cuprinderea a patru ani (1967-1970). Sunt pauze semnificative, de câteva luni, apoi reveniri. Romanul se lasă greu scris, cum reiese şi din scrisoarea adresată lui Mircea Iorgulescu. Sunt şi perioade faste, când manuscrisul creşte spectaculos în intervalul câtorva zile sau luni. Cel mai intens interval pare să fie cel cuprins între 14 iulie 1969 şi 26 decembrie 1969. Urmează apoi câteva zile fructuoase, în luna iulie a anului 1970 (16-27), apoi din nou pauză, iar la 14 septembrie 1970, capitolul este isprăvit. Nu în ultimul rând se remarcă frumuseţea, limpezimea caligrafiei ce trădează un estet rafinat.

Al doilea cerc. Acela este darul lui Mircea Iorgulescu către mine. Prietenia lui mi-a fost extrem de preţioasă. Ca semn al acestei prietenii, plicul cu manuscrisul lui Radu Petrescu a poposit în cutia mea poştală. De altfel, am în spate un corp întreg de bibliotecă ticsit cu colecţii de reviste şi cărţi minunate pe care, presimţindu-şi sfârşitul aproape, mi le-a expediat, pachet după pachet. Felul în care mi-a făcut aceste daruri spune foarte multe despre discreţia şi eleganţa lui Mircea Iorgulescu. Ştiind că fetele sale nu vor simţi imboldul de a se scufunda în maldăre de pagini colbuite (ele având cu totul altă pregătire decât cea literară), m-a întrebat cu delicateţe ce facultate urmează fiul meu, pasămite lui i-ar fi prins bine aceste cărţi şi reviste. De fapt, am înţeles că eu eram „adrisantul”, iar toate aceste volume reprezentau o suavă şi simbolică moştenire, dar în felul acesta mă făcea să accept mai uşor darul. Fabulos dar. Bibliotecii de lângă biroul unde scriu îi spun acum biblioteca Mircea Iorgulescu şi stă aici, în spatele meu, amintindu-mi cum mi-a fost el călăuză şi profesor, dar un profesor dezbărat de orice didacticisme. O Didactica magna fără nici o morgă, cu glumiţe subţiri şi flexibile ca floreta, cu remarci savuroase şi observaţii cu tăiş de stilet, toate învelite în trăncăneli simpatice, spumoase. Dacă spuneam-făceam ceva ne pe placul lui, din tăcerea „marca” Mircea Iorgulescu înţelegeam rapid şi mă corectam. Spre exemplu, îmi spunea mereu că am o problemă cu începuturile la articolele mele. Îmi spunea: „încearcă să intri direct, să «ataci» fulgerător subiectul. Dacă se poate cu o frază scurtă. Izbitoare. Altfel privirea cititorului va aluneca plictisită. Nu începe niciodată cu «consideraţii generale». Bagă-le în burta textului, cum pui umplutura în diverse bucate (de la sarmale la ciuperci şi la alte bunătăţi”. Nu ştiu nici azi dacă m-am corectat cu adevărat, dar încerc să mă ţin cu dinţii de sfat.

În amintirea acestei prietenii şi pedagogii diafane fac astăzi publice, în revista mea de suflet, aceste documente ce vor ajunge, dacă va fi nevoie de ele, la Muzeul Literaturii Române.

***

Radu Petrescu:

Bucureşti

10 octombrie, 1972

            Mult stimate Domnule Mircea Iorgulescu.¹

            Faceţi-mi vă rog plăcerea de a primi din parte-mi, ca un semn de prietenie întru Idei, manuscrisul unuia dintre textele la care v-aţi referit cu atâta înţelegere în articolul din Convorbiri literare. Din martie până în septembrie 1956 am scris un roman, Ce se vede, de care mai apoi am fost atât de nemulţumit încât nu am mai putut scrie nimic până în 1961 când am început Matei Iliescu pentru a-l termina în 1963. Însă reluând Ce se vede, nu am putut scrie în cei patru ani de lucru (1967-1970) decât primul capitol, intitulat, cum s-a şi tipărit, În Efes şi care utilizează materia primelor douăzeci de foi din textul din 1956. Am abandonat şi acum, pentru că intenţionam să realizez prin această carte o inversare a relaţiei spaţiale dintre carte şi cititorul ei, idee primitivă, care nu spune nimic enunţată aşa ori poate spune chiar lucruri jenante despre cel care a conceput-o dar care, realizată, ar fi fost un lucru foarte important, şi energia mea nu s-a arătat suficientă. Mi-e teamă chiar că lucrurile vor rămâne definitiv aşa, cu acest În Efes fără urmare. Mă mângâe (sic!) însă că procedeele folosite pentru construcţie, aceleaşi din Matei Iliescu dar într-un context simplificat, sunt interesante, ele ducând cu ceva mai departe încercările francezilor (pe urma lui Joyce) de a smulge proza din vecinătatea (prea tentantă pentru cititor) a referirii, a reportajului. Vorbesc despre lucruri de atelier, pentru că despre fiinţa poetică a textului meu subiectivitatea mea nu mă lasă să ştiu sigur ceva. Vă închipuiţi, deci, mult stimate domnule Mircea Iorgulescu, mirarea mea când am citit în unele cronici literare că În Efes ar fi o scriere autobiografică. Eu pretind că autobiografice, în sensul adevărat, nu sunt nici Didactica nova, nici chiar Jurnalul. În aceste două scrieri am utilizat date de biografie doar pentru că în momentul acela îmi erau mai la îndemână, iar persoana întâi e şi ea o convenţie. Accentul, în orice caz, e cu totul în altă parte, acolo unde l-aţi văzut Dumneavoastră.

 

                                               Cu infinită recunoştinţă şi prietenie,

                                                                        Radu Petrescu

_________

^[1] Am respectat, în transcriere, semnele de punctuaţie aşa cum au fost ele folosite de autor, cu excepţia cratimei căreia prozatorul îi prefera apostroful. Se remarcă faptul că acesta prefera scrierea cu â din a, pe principiul etimologic.

 

 

 

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 19-21]