Ovio OLARU – Disecții cu drujba

ofelia prodan numar de dresura

Pentru cititorii familiarizați cu piața editorială românească, schimbarea pe care a suferit-o editura Cartea Românească în ultimele luni nu a fost trecută cu vederea. Departe de a corela această schimbare de conducere (Cartea Românească a fuzionat cu editura Paralela 45) cu o diminuare calitativă a titlurilor scoase sub egida editurii, este foarte clar că a avut loc o mutație și că aceasta are consecințe vizibile pentru coagularea ierarhiilor literare recente. Cele mai aclamate și bine primite volume de poezie din 2017 au evitat editura, iar declasarea ei în favoarea altor edituri mai bine reprezentate în ceea ce privește poezia își va face cu siguranță simțită importanța în viitorii ani.

Cazul ultimului volum al Ofeliei Prodan, Număr de dresură, e unul atipic din cel puțin un motiv. Un singur precedent notabil îl reprezintă volumul lui T.S. Khasis, iar situația pentru care cei doi poeți sunt reprezentativi este următoarea: vorbim despre volume care nu se aliniază sensibilității poetice contemporane și unde criteriul valoric e umbrit de o discuție despre anacronism. Atât Ofelia Prodan, cât și Sergiu Cașiș au aparținut douămiismului și li s-au integrat organic. Au publicat de-a lungul anilor 2000 și au fost creditați ca poeți valoroși ai perioadei (Alex Goldiș vedea în Arta scalpării „un realism foarte dens, stratificat, care suplinește cu brio fantasmaticul poeziei abstracte.”, Ofelia Prodan este la volumul cu numărul nouă, majoritatea însoțite de cronici foarte laudative). Nu punem în oglindă doi poeți pentru a stabili un raport de comparație, ci semnalăm apariția, la o distanță de doi ani, a două volume al căror ecou este estompat nu neapărat din cauza unor carențe de poetică, ci datorită unei sincronizări nefericite.

 În 2015, T.S. Khasis publica Aparenta naturalețe a vieții la Casa de editură Max Blecher, volum despre care remarcam, într-o cronică semnată în revista „Vatra” că, deși nu e o carte eminamente slabă, este în mod vizibil realizată după o formulă douămiistă de succes. Trauma, bolile mintale, instanțele deprimante și schizoide erau, pentru volumul lui Khasis, variațiuni pe aceeași temă, perfect integrabile rețetarului 2000. În aceeași măsură, geneza volumului abia apărut al Ofeliei Prodan* pare să se fi produs mai degrabă în 2007 decât în 2017. Trebuie, însă, spus din capul locului că volumul ei este considerabil mai subțire valoric. După cum remarcam, comparația e instrumentală și ilustrează simptomele unor poetici întârziate.

Compus din 5 grupaje de poeme precedate de un poem independent intitulat Rozătoarele („Ele se numesc rozătoare și rod tot/ ce crește pe pământ și din pământ,/ tot ce este materie organică sau anorganică,/ rod chiar și sufletul din tine. Și rod tot.”), volumul abundă de sintagme ieșite direct din bucătăria neoexpresionistă („poftă morbidă”, „gura strâmbă de ură”, „mă strecor printre venele mele cu abilitatea unui contorsionist.”, „învelișul de carne și sânge”). Vine în minte cazul lui George State, cu al său volum Crux, apărut în 2016 la Cartea Românească, care se înrudea mai degrabă cu Rilke decât cu ceea ce apărea în materie de poezie atunci. Însă dacă la George State era necesară o discuție despre revirimentul liricii germane moderniste în cheie contemporană – deci despre revizitarea unei estetici devenite prin distanță temporală deja exotică –, distanța temporală redusă dintre Număr de dresură și poezia milenaristă conduce la evidența că volumul de față e situat în coada de cometă a douămiismului și nu reprezintă cine știe ce tentativă de experimentalism poetic. Dar cu vârful neoexpresionismului dizolvat, demonstrațiile de forță din acest volum nu mai sunt convingătoare, ba chiar, aruncând un ochi la registrul relaxat al celorlalte volume de poezie apărute în acest an, epatează printr-un contrast strident.

Totul e sumbru și sângeros, soarele injectează în cornee lumina „cu ace infectate”, „ura sfredelește”, iar „nici mila pentru noi înșine, nici repulsia obsesivă pentru copiii noștri avortați” nu e salvatoare, ȘI TOTUȘI „noi suntem puri ca niște nou-născuți” și „ni se cuvinte paradisul terestru” etc. Poemele alternează, așadar, între trauma colectivă fără cauze evidente, clișeul clișeelor, și redempțiunea providențială, extazul mesianic ș.a.m.d. Inflația de atributive negative („bătrân bolnav și neputincios”, „nenorocit”, „murdar”, „pervers” etc) e dublată de momente în care metafora, urmărită până la ultimele consecințe, eșuează în nonsens: „forez ca un miner în adâncul trupului meu să-mi regăsesc amprentele deformate.” Vorbim de o agresivitate a limbajului care nu depășește un stadiu declarativ rudimentar și care, privită din afară, trădează o atitudine foarte cuminte. Violența frustă și cinstită e diluată prin exprimări căutate. Notez câteva fragmente din poemul Inima noastră neagră: „inima ta neagră și umflată de cheaguri”, „sângele meu și sângele tău/ dansează prin aerul halucinant, dragul meu mort, și noaptea se face/ strălucitoare ca o sală de bal și moartă sunt și eu.”, „toți suntem condamnați.”, „sânge pur și blestemat”. Clar, textul e o colecție de exclamații gâfâite, dar nu trebuie privit ca un simptom al epigonismului din poezia recentă. Ofelia Prodan nu e la debut, astfel încât nu e suspectă de naivitatea adolescentelor în curs de publicare pentru care de-a viul (Teodor Dună, editura Cartea Românească, 2010) încă reprezintă un etalon. Acesta e discursul ei ingenuu, care arată, pur și simplu, că nu e la curent cu poezia mai nouă sau pur și simplu nu rezonează cu ea. Asta este.

Ultimul grupaj al volumului aduce cu sine un personaj, Domnul Adrian Ionescu, cu care instanța poetică intră în dialog și pe care îl ironizează în fel și chip. Ne gândim la Patrocle, personajul lui Robert Elekes din Aici îmi iau dinții-n spinare și adio. Tonul alintat și agresivitatea inutilă a sarcasmului unesc aceste două personaje, singura diferență fiind importanța care li se acordă. Dacă Patrocle era central în debutul lui Robert Elekes, în Număr de dresură Adrian Ionescu e mai degrabă o anexă bizară, semnalând nu numai o schimbare de registru (de la unul sugrumat de solemnitate la unul ironic), dar și una de metodă. Revenim la Aparenta naturalețe a vieții, unde personajele Fredy, li po și pong semnalau sciziunea vocii lirice și un argument pentru internare. Același pare să fie cazul și aici: personajul nu face decât să puncteze labilitatea psihică, paranoia etc: „domnule ionescu cum vă puteți privi/ dimineața în oglindă/ și să vă zâmbiți atât de inocent/ de parcă niciodată nu ați fi făcut nimic rău/ nu vă este greu să deschideți ușa/ și să plecați la serviciu/ lăsându-l în casa dvs. pe prietenul/ dvs. imaginar cel căruia îi spuneți fiecare secret/ oare nu vă este deloc teamă/ că v-ar putea trăda”.

Poate e o chestiune de gust. Poate chiar e necesară o revizitare a neoexpresionismului. Din lumina asta, însă, pare că locomotiva a deraiat, iar vagonul Ofeliei Prodan încă se mai împinge pe șine greoi, din inerție.

_________

*Ofelia Prodan, Număr de dresură, Editura Cartea Românească, 2017.

 

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 29-31]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s