Sergiu Radu RUBA

Acela

Uite-l acolo!

Am dat în el cu pietre

l-am  împroşcat cu bălegar

dar tot nu l-am clintit din loc.

Îl văd uneori aşa

ca acum

pe la apusul soarelui.

Oi fi chiar eu!

O fi adâncul acela stors din mine

când nu mă mai pot îndura

iar el simte şi iese

ca să mă apuce de guler la saltul în gol

şi să mă tragă înapoi pe ţărm.

Numai el poate fi

cum şade vânăt înaintea amurgului

trăsnind a hrubă umedă

şi scriind ca prostul o carte

pe care n-o citesc decât eu

ajungând convins că eu am scris-o

unde vine vorba de ceva ce a fost

care odată săpat în cuvinte

nici nu poate fi altfel

şi unde el ştie că eu n-am habar

că o carte-i ca o lespede de marmoră

aşteptând oricând să ne strivească.

                        Călăuza

 

Am cârmuit o vreme nişte oameni

i-am călăuzit.

Mă recunoşteau şi ei ca atare

Dând uşor din cap la trecerea mea

Dar nescoţând o vorbă.

Căci capetele lor purtau urme vechi

Atavisme grele

Amintiri

Din vremea semilunei

A înjumătăţirii soarelui

A altor împărţiri şi ne-nmulţiri.

Îi îndemnam să nu facă altceva

Decât binele

Iar ei îl făceau

Dând bunăoară de pomană

Vedeniilor înserării

Una-n dosul fiecărei case

Ruginie

Cât cadavrul statului la pândă.

Am mai şi tras de ei

i-am şi împins

să-i scot din deznădejde

să-i ţin treji.

Dar  aţipeau la loc

Căci numai visul

Îmi bălmăjeau şi tot în vis

E în stare să se culce peste rană.

I-am tot călăuzit

Iar ei s-au lăsat duşi

Până pe la primul salcâm

Căci dincolo de acela

Întunericul din ei

Adânc cât somnul

 s-a făcut cuvânt

S-a ridicat în două picioare

Şi m-a străpuns cu aşteptarea.

Bocitoarea

În negru de sus până jos

Cu broboada pe cap

Cu ochii gata de înlăcrămare

Cum s-o recunosc?

Ba mai şi-ncepuse să sloboadă nişte jeluiri

Vreo trei silabe şerpuite

Dă-lă-lăăă…

Şi altele mai  sfâşiate

uu-uuu-uuăă…

Arăta ca un cartof prelung

Pus să stea în picioare

Învăluit în funingini.

O ştiam doar lujer de zambilă

Dezbrăcată şi   plină de picuri

Clipind la mine fără încetare.

Cimitirul scânteind de brumă

Scotea aburi din noi

Groşi

Iar din ea o aţă de lumină

târâtoare

Pe faţa aerului.

Gligooreeee!…

Gâlgâia glasul ei

Bucăţi-bucăţi,

Pe mine cui mă…

Cui mă laşi

Ar fi urmat să urle

Dar zâmbetul ei auriu

Mă plesnea mereu peste obraz.

Tu, aici?

Am apucat s-o-ntreb între  jelanii.

Dar unde-ai vrea să fiu?

Câştig şi eu un ban!

Bine

 Dar banii de la mine

 nu-ţi ajung?

Ăştia de la mort aduc mai mult noroc.

Mă gândesc să-i  îngrop şi pe ei

Într-o oală de pământ

Noaptea

Singură

Eu şi săpăturile mele.

Sînt bani frumoşi

Stau să mă uit şi la ai tăi

Dar nu apuc să-i văd

Se risipesc cât ai clipi.

Îţi cumpăr şi eu o ulcea

Ţine-i şi pe ai mei în pământ

Spre miazănoapte

O să-ţi stea de pază

Mult şi bine.

Nici vorbă.

Banii tăi se duc.

Aşa cum şi tu te vei duce

O să te bocesc mult.

Cu ăştia treizeci de ani dintre noi

Am toată vremea

O să-mi şi pară rău.

Deschise gura să-mi bocească numele.

i-am făcut semn că dacă nu se opreşte

i-o astup cu un sărut

acolo

în vârful procesiunii.

O închid cu greu gura asta.

mi-ar fi plăcut să mă săruţi aici

cu jalea grea de oameni peste noi

cu pasărea aia cenuşie şi lungă

ce se roteşte şi iar se întoarce.

Cinstită să fiu până la capăt

Nici eu nu pot.

Iar ţie văd că-ţi mai rămâne mult

Chiar că-ţi mai rămâne

Iar mie tot atât

Cât să-mi ascut pe tine cântarea.

Munca

Umbra mea

aura ei

Absenţa lui

Adierile celorlalţi

Cum că vor ajunge la program

Umpleau biroul de nouă metri

Pe doi virgulă cinci.

Acolo se muncea.

Munca eram noi.

Iar din noi urca un fum

Dădea în hol

Suia scările

Să se ştie că suntem la locurile noastre

Şi că…

În sfârşit…

Iar prin ceea ce ieşea din noi

Arătam că respirăm

Că iscălim

Că am putea fi trimişi oriunde

Până şi pe unde nu mai umblase nimeni

Şi că am putea să ne întoarcem.

Şi din plecările astea

Din opririle pe loc

Din rătăciri

Din reveniri

Niciodată întâmplate

Dar oricând cu putinţă

mutrele noastre ar fi fost în stare

 tablouri să se-nşire pe pereţi.

Se-ngroşa şi fumul stors din ceea ce

Era mai adânc în noi

 Decât noi înşine.

Şefii nu ştiau asta

La ultimul etaj

Dar tuşeau din ce în ce mai des

Ba se şi  porniseră să scuipe.

Da, da, se munceşte la noi

Spuneau dânşii coborând în control

Şi vâzându-ne cum iscălim cu degetul

Apăsând pe toate rănile.

Şi-au poruncit ca fumul să-nceteze

Şi să semnăm de-acum doar cu condeiul

Ca sângele din rană

Odată cu scrisul

Să se poată scurge liniştit.

Iar când scrisul se va termina

Sângele nostru cum îl visasem

Să picteze golul de pe ziduri.

Scrisul

De cum m-apuc să scriu

Cu toate neputinţele mele

Fără de  coală în faţă

Ci zgâriind din minte  cerul

De-ndată ce m-apuc, zic,

Mă ia cu somn.

Aţipesc.

Tot scrisul mă trezeşte

Ningându-mi de sus peste faţă

Şi peste buze.

Scuip

Nepricepând ce-ar putea să fie

Aşa cum am scuipat în viaţă

  vreo şapte iubiri.

Mi se aşezaseră pe limbă.

Şi-n loc s-o mângâi până la capăt

Pe una am lipit-o c-o flegmă de geam

Icoană pe sticlă nu alta.

Ochii ei negri

Şi glasul acela de aur

Mă strâng şi astăzi de gât

Dacă în vis

Uit să mă rog pentru ea.

***

Ofelia PRODAN

Lângă troiță 

Mă întorceam de la înmormântarea

celui mai bun prieten care

se spânzurase și abia mai vedeam pe unde merg.

Mă împiedicam, mă loveam de oameni,

călcam prin gunoaie. Nu-mi doream

decât să uit chipul lui schimonosit și vânăt.

Dar cu fiecare pas îl vedeam

ca și cum ar fi fost imprimat definitiv pe retină

și, când groaza mă imobiliza,

deschidea ochii bulbucați și albicioși

fără irisuri și pupile, apoi gura neagră și-mi vorbea

din ce în ce mai tare, mai sacadat.

M-am prăbușit pe trotuar și m-am târât în mâini

până la o troiță din apropiere.

Lângă troiță, stătea ghemuită o băbuță

prăpădită în negru care s-a ridicat

încet, s-a apropiat de mine,

mi-a smuls un fir de păr și i-a dat foc

incantând răguşit un descântec

sau o vrajă. Vocea ei tărăgănată și mirosul de păr ars

mi-au amorțit trupul, parcă eram

într-o cămașă de forță. Băbuța râdea și mă dezbrăca

de haine. Și-a apropiat gura știrbă

de pieptul meu, m-a sărutat, apoi a coborât

în jos cu limba plină de o salivă cleioasă.

Tot trupul mi s-a cutremurat

și m-am zvârcolit ca un epileptic.

Băbuța hohotea. Se uita hipnotic în ochii mei

holbați și atunci am văzut cum

chipul ei hidos se transforma în chipul și mai hidos

al prietenului meu spânzurat.

Am urlat și urletul s-a izbit de pereții cavoului.

 

 

 

o fată a străzii

„am bani, am libertate şi asta înseamnă ceva.

nu depind de nimeni şi asta chiar înseamnă ceva.

nu m-aş îndrăgosti pentru nimic în lume.

şi nu sunt deloc misogin.”

aşa îmi recitam în gând, ca pe cea mai

benefică mantră, în timp ce mergeam pe bulevard

şi firmele îşi aprindeau neoanele viu colorate.

şi deodată am văzut chiar sub nasul meu

o mână mică, negricioasă, murdară

cu degete puţin noduroase.

am ridicat  privirea şi o fată a străzii îmi zâmbea strâmb,

cu un firicel de salivă în colţul buzelor crăpate,

aproape violete. îmbrăcată doar într-o rochie lălâie,

soioasă, aproape deşirată

cu părul rar şi negru, încâlcit într-o coadă.

am privit-o în ochi. şi-a ferit imediat privirea.

am prins-o de bărbie

şi i-am întors capul drept spre mine, voiam cu orice preţ

s-o privesc în ochi, dar îşi ferea privirea cu îndârjire,

ceea ce m-a îndârjit şi pe mine.

„îţi dau o sută, dacă te uiţi în ochii mei!”. tăcea

cu ochii strânşi. vântul adia uşor spre mine.

am simţit mirosul ei până-n vintre:

miros fad de transpiraţie şi urină, amestecat cu un miros

viu de sălbăticiune. „îţi dau o mie!”,

am plusat eu. nimic. nimic.

ameţit şi furios am luat-o de mână

şi am tras-o după mine.

nu s-a împotrivit, chiar mă urma. am ajuns într-un gang

unde mirosul puternic de urină acoperea mirosul ei.

am lipit-o de un zid desenat cu grafitti

şi am început s-o sărut. ţinea dinţii încleştaţi.

ochii ei, tot strânşi. sângele mi-a inundat creierul.

i-am sfâşiat rochia. un trup firav, negricios,

cu oase subţiri, delicate.

cu o mişcare brutală i-am desfăcut coapsele

şi am ridicat-o în braţe. am mirosit-o din nou.

sălbăticiunea din ea se trezise.

nu mai vedeam nimic, nu mai ştiam nimic.

sălbăticiunea mea ucidea cu furie sălbăticiunea ei.

nu s-a zbătut, n-a ţipat,

n-a scos un geamăt sau un cuvânt

sau poate n-am mai auzit eu. am lăsat-o jos strângând-o de gât,

sufocând-o. voiam s-o privesc în ochi

acum mai mult ca oricând. a horcăit scurt.

avea ochi negri şi adânci ca iadul.

 

 

 

Casa de cărămidă arsă

Am întrebat, nimeni nu-şi mai amintea

de clădirea veche de cărămidă arsă

unde acum se înalţă imensă

şi impertinentă o bancă. Era vară,

insuportabil de cald, sudoarea

ne năclăise pielea, părul, se amestecase

cu praful, ne intrase până-n gurile

uscate. Casa de cărămidă

arsă era în faţa noastră acoperită

de iederă. Primul a intrat Picioruş. Şi n-a stat mult.

A ieşit livid la faţă. Mi-a făcut semn

să intru pe uşa îngustă de lemn.

M-am strecurat înăuntru cu spaima

zvâcnindu-mi în piept precum un şobolan

prins în capcană. Nu vedeam nimic.

Cu un gest mecanic

am aprins bricheta. Zăcea goală,

pe podea, încercând să-şi acopere cu mâinile

sânii muşcaţi. M-am aruncat ca o pasăre de pradă

asupra ei. Aproape inconştientă bâiguia:

Vreau să mor! Atâta vreau, să mor!

Am urlat şi am lovit-o cu

toată furia peste faţă. A leşinat. Pielea ei

umedă lipicioasă era una cu pielea mea fierbinte.

Atunci am iubit-o. Încet, tandru, ca şi cum

o făceam pentru prima oară.

I-am întins mâinile în cruce când am terminat

şi am sărutat-o pentru ultima oară pe buzele pângărite.

Afară Picioruş se bâţâia de nerăbdare.

Ei? m-a întrebat. O să fie bine, hai să plecăm!

M-am chinuit s-o uit, am blestemat-o, am urât-o,

am visat-o şi mi-am dorit-o mai mult

decât orice pe lumea asta

şi aş fi înnebunit de tot dacă n-aş fi văzut-o

din nou, într-o seară de vară

la fel ca aceea. Era drogată, într-o haită

de boschetari. Nu m-a recunoscut. Mi-a zis direct:

Pentru 100 eşti high, baby, ce zici?

Şi mâna ei altădată albă îngrijită mi-a alunecat

prin pantaloni. Am tresărit şi am privit-o

în ochi. Parcă a tresărit şi ea.

Mă uitam avid în ochii ei tulburi

şi mă vedeam acolo în casa de cărămidă arsă

peste trupul ei gol şi pângărit

posedând-o animalic, înghiţindu-mi

lacrimile sărate, sudoarea, frica,

şi rânjindu-i în faţă cu o satisfacţie dementă.

 

 

un dement irezistibil

trăiesc mereu cu spaima aia excitantă

pe care o am când mă uit la filmele reușite de groază

trăiesc cu speranța și spaima

că o să-mi apară un dement irezistibil în viață

unul care să mă chinuie și eu să-i fiu un fel de sclavă

un dement care în timp ce ne-o tragem

prin vreun subsol să-mi cresteze trupul cu lama cuțitului

și să-mi poruncească să-mi ling sângele

explicându-mi că el de mic copil știe gustul sângelui său

și asta e cea mai teribilă chestie nu-i așa târfă mică

o să râdă dementul cu ochii sclipindu-i în lumina țigării

pe care oricum o s-o stingă între picioarele mele

eu să-i zic vreau un copil cu tine

și o să râdă dementul în hohote o să întrebe

târfă mică îți arde de joacă îndrăznește numai vezi cuțitul ăsta

cu el îți spintec pântecul când o să fii în luna a treia

ți-l scot viu și te pun să-l mănânci în fața mea

atunci eu o să am o tresărire și o să-i zic du-te dracului de dement

el o să mă apuce cu mâna dreaptă de grumaz și o să mă sufoce

și cu o singură secundă înainte să mor

o să-mi șoptească cu voce guturală și tandră

asta le fac eu târfelor mici ca tine când se deșteaptă și prind curaj

 

 

Matahala

Nu mai ieşisem de câteva săptămâni din casă.

Mă deshidratasem şi parcă prinsesem miros de mucegai:

articulaţiile rigide, oasele ieşind prin pielea

subţire, aproape veştedă. Într-o seară mi-am pus un palton,

o pălărie veche pe cap şi-am ieşit în stradă.

Respiram aerul rece avid, bucurându-mă,

cu ochii spre cerul negru. Stelele pulsau. Stelele dispăreau

una câte una. Am coborât privirea şi am văzut

o gură de canal deschisă la picioarele mele. Mirosul fetid

mă paraliza, dar am coborât.

Apa cu dejecţii picura și ţâşnea din conductele

vechi, ruginite, şobolanii mişunau printre picioarele mele.

Mergeam bâjbâind cu mâinile, pipăind pereţii umezi.

O bufnitură, un ţipăt scurt de femeie, nişte bolboroseli

şi lumina unei lanterne fix în ochii mei.

Mi-am dus mâinile la ochi şi m-am uitat printre degete.

În faţa mea, o matahală într-un halat

de măcelar stropit cu sânge şi la picioarele matahalei

un trup de femeie tânără inert, cu ţeasta crăpată.

Matahala a scos un pachet de ţigări, mi-a întins

una şi s-a aşezat lângă trupul femeii invitându-mă cu un gest scurt

să mă aşez lângă el. Am fumat împreună

fără să mă gândesc la nimic. După, matahala icnind

şi vorbind doar prin semne o dezbrăcă pe femeie

stâlcindu-i sub bocancii grei trupul gol, cu rotunjimi delicate.

Nu mai ştiam unde mă aflu: o senzaţie crudă de ireal,

incapacitatea de a reacţiona şi chiar de a gândi ceva coerent.

Şi în timp ce matahala stâlcea trupul femeii am văzut

satârul. L-am luat maşinal în mâna dreaptă

care s-a încordat cu o forţă înzecită

şi cu o ură oarbă, dementă i-am crăpat ţeasta.

 

 

Băbătia

Copiii au poreclit-o Băbătia, deși era

de-o seamă cu ei. O îmbrăca mă-sa numai în negru,

îi punea și basma neagră pe cap.

Avea și niște ochelari imenși cu lentile de sticlă

prin care privea speriată de jur-împrejur.

Într-o seară, băieții s-au strâns și au zis:

Îi venim noi de hac Băbătiei.

Era prea nesuferită și îngâmfată,

nu vorbea cu ei. Au prins-o într-un colț.

Au înghesuit-o, au început

să-i dea cu ură pumni și picioare

fiecare pe unde nimerea. Unul mai înfierbântat

i-a smuls ochelarii și i-a făcut zob.

Când ochelarii s-au spart, parcă a fost un semnal.

Loviturile s-au înmulțit. Băbătia plângea

și țipa: Gata, gata! N-am făcut nimic, ce v-am făcut eu?

Dar țipetele ei îi întărâtau. Nu s-au oprit

până nu i-au zdrobit oasele. Băbătia leșinase.

Au zis: să fugim, să nu ne ia sticleții!

Băbătia a rămas jos, tremurând,

în colțul în care fusese prinsă. Abia mai respira.

Un puști mai timid care văzuse

totul s-a apropiat de ea și a privit-o.

I se părea hidoasă. Parcă nici nu era fată.

Sângele i s-a urcat la cap.

A prins curaj. A început s-o lovească

pe Băbătie cu picioarele, să-i stâlcească și mai tare

trupul firav. I-a sfâșiat hainele negre.

Trupul ei era carne vie.

Parcă îi era milă. A mângâiat-o

cu un deget pe trup și ea a tresărit. N-ai murit, Băbătie?

a urlat puștiul și și-a încolăcit brațele

în jurul gâtului ei. A început

să strângă. Icnea, plângea și strângea.

Mori, mori odată, Băbătia dracului!

A slăbit puțin strânsoarea. Ea încă respira.

Puștiul a luat smoală fierbinte

și i-a îndesat-o pe gură și în nări. Fata s-a zbătut

puțin, apoi a rămas încremenită,

cu trupul ei mic și gol, numai carne vie.

 

***

Florentin SORESCU

 

Amaretto

Dezastrul familiei noastre a început cu Toni, fratele lui taică-meu, adică unchiul meu, i-a rămas paralizată nevasta, parcă şi inima îi stătuse pe loc, deşi medicii ne asigurau că, aşa înţepenită cum e, încă bate, aveau trei copii, Bogdan, Sebi şi Gabriel, stăteau la Câmpina, când veneau pe la noi, taţii noştri se întreceau în generozitate, doamne, cât iubeam momentele alea, las de o parte faptul că ne întreceam în drăcovenii, dar puteam obține orice jucărie la care visam cu puţin efort, „Uite Toni ce le-a cumpărat la ai lui” şi tata se executa pe loc, fiecare vizită avea un deznodământ fericit, mergeam la Magnolia şi comandam prăjituri după pofta inimii, mult timp a trecut de-atunci, nici nu mai ştiu cât, verii mei s-au risipit care încotro, Toni s-a îmbolnăvit de oftică, dar Magnolia a rămas aceeași cofetărie pe care o ştiam, nimic nu s-a schimbat, doar că acum trag pe-acolo doar bătrânii, nu se mai aud, ca altădată, râsete de copii, iar prăjiturile pe care le savuram atât de mult au devenit, din dulci ce erau,  din ce în ce mai amare.

A început să clipească din ce în ce mai des

Şi după ce a paralizat mătușă-mea de la Câmpina, tata s-a îmbolnăvit de cancer, avea unul deosebit, medicii îl ţineau la loc de cinste, cum se ţinea un congres internaţional, cum îl invitau şi pe el, devenise vedeta familiei, aproape că-ţi doreai să ai şi tu cancer ca să fii privit ca un caz special, asta până când a devenit o modă în familie, „Tu de care ai?”, se trezea câte unul întrebând, „Păi de care să am? La pancreas!”, „A, păi al meu e unul mult mai mişto, are mai multe metastaze, nici nu se compară cu al tău”, mătuşă-mea, Maria, Dumnezeu s-o ierte, i-a dovedit pe toţi, pe ea o durea sufletul că a divorţat văru-meu, Adi, şi aşa ceva nu se pomenise în familia mea, iar din acel moment nepotu-său, care pe undeva îmi vine şi mie nepot, că nu mă pricep la filiaţii, a început să clipească din ce în ce mai des, de parcă i-ar fi intrat o scamă în ochi, pe mătușă-mea o chinuia rău clipitul ăsta, o răscolea la inimă, nimeni nu ştie nici acum prea bine dacă a murit de cancer la sân sau de inimă rea.

Într-o seară mama m-a sunat și mi-a spus

Într-o seară mama m-a sunat şi mi-a spus, „Vezi că cu taică-tu se întâmplă ceva neobişnuit, m-am gândit mult dacă să îţi spun sau nu, dar totuși e taică-tu şi trebuie să ştii. A început să se facă din ce în ce mai mic, grăbește-te să îl vezi că dup-aceea s-ar putea să nu-l mai recunoşti”, eu eram pe-atunci student şi obișnuiam să umblu creanga, ajungeam rar pe-acasă că aveam o iubită în inima căreia mă adăpostisem pretextând că nu am unde să locuiesc, „Bine, mamă, i-am răspuns, o să vin, sigur că am să vin, doar este tatăl meu”, când am ajuns acasă l-am găsit ghemuit în fotoliu, afară începuse să plouă, iar el privea pe geam dus pe gânduri, „Vezi ce frumos plouă? s-a trezit spunând, iar eu mă simt de parcă aş fi în pântecul unei femei”, pe mine m-a mirat foarte mult acest lucru, nu eram deloc obișnuit cu el aşa melancolic şi prins în mrejele unei ploi, „Uite, zice, săptămâna viitoare o să mă internez la Fundeni, nu este nimic deosebit, dacă vrei să vii pe la mine, vii, dacă nu, nu”, „O să vin, sigur că o să vin”, i-am spus şi m-am ţinut de cuvânt, când i-am făcut prima vizită l-am găsit la secția de oncologie, acolo erau internați bolnavii periculoși, nimeni nu putea fi sigur pe ei, acu’ îi ştiai printre noi, acu’ te trezeai că se duc pe lumea cealaltă, toţi doctorii stăteau cu ochii în patru să nu se trezească cu vreun dispărut, problema e că se făceau din ce în ce mai mici iar ăsta era un lucru greu de gestionat, aşa se face că la următoarea vizită mi-a fost mult mai greu să-l găsesc, în patul lui am descoperit o altă persoană mult mai tânără decât el, „Pe cine căutaţi?” m-a întrebat cu un zâmbet blând, „Pe tatăl meu, i-am spus, stătea chiar aici, în acest pat, dar poate a dispărut de-aici, ştiţi dumneavoastră cum e cu bolnavii ăștia periculoși”, „O, nu, mi-a răspuns vocea blândă, staţi liniștit, nu a dispărut, dar l-au mutat la altă secţie”, „Unde?”, întreb, „Cred că la pediatrie, s-a făcut prea mic ca să-l mai ţină aici, duceți-vă mai bine acolo să-l căutați”, într-adevăr tata era la secția de pediatrie, l-am găsit acolo printre copii şi tare rău mi-a părut că nu i-am adus şi lui jucării, mi s-a părut puţin retras, poate pentru că îi era greu să înțeleagă jocurile astea noi, în plus nu este deloc uşor să devii aşa mic dintr-o dată şi copiii tăi să se uite la tine ca la un tovarăș de-al lor, dar mie mi-a părut bine, în sfârșit puteam să mă joc cu el aşa cum îmi dorisem de mic copil, când l-au mutat la maternitate mi-a fost mult mai greu, eu, spre deosebire de mama, nu eram deloc obișnuit cu bebeluşii, cred că şi lui tata îi venea greu aşa înfășat cum era ca un cocon, „Dar de ce nu îl luați în braţe? s-a răţoit la mine o asistentă, nu vedeți câtă nevoie are de dvs?”, „Mi-e frică să nu-l scap”, am mințit eu cu inima cât un purice şi am fugit într-un suflet afară, cât să-l văd chircindu-se ca un fetus sub o ploaie fără sfârşit

 

Și mă izbăvește de cel rău

Cea mai mare fericire de pe această lume este să ai diabet, aşa gândeam uitându-mă cu invidie la unii colegii de salon, cum s-ar zice, colegi de suferință, dar ca să înţelegeţi trebuie să vă explic, iar asta nu prea-mi vine la socoteală pentru că uneori chiar şi amintirile dor, bunica zicea că numai cei aleşi au parte de suferință, aşa se pregătesc ei ca să-l poată întâlni pe doamne-doamne şi să reziste la atâta lumină, dar eu m-aş fi mulțumit s-o găsesc măcar pe mama lângă mine şi tot ar fi fost ceva, alte pretenții nici că aş fi avut, mai ales că ea putea fi pontată şi la capitolul îngeri, ba chiar la cei mai luminoși dintre ei, cert e că după fiecare operaţie ieșeam plin de pansamente, iar ăsta în principiu nu este un lucru rău, ba chiar poți deveni interesant dacă ştii să te pui bine în evidenţă, cu cât ai mai multe bandaje, cu atât ajungi un fel de vedetă a spitalului, mai rău este atunci când trebuie să ţi le scoată, asta nu-i o treabă prea plăcută, cinstind vorbind ţipam ca din gură de şarpe când le smulgeau cu sângele ăla închegat şi negru ca o lalea, apoi îţi curăţau rănile frumos cu vată pe băţ, pardon, catifea, cred că  de-aia m-am şi trezit odată la Înviere urlând în gura mare, „Ce bine de Isus că a fost diabetic, fericitul de el, a înviat din morţi curat-curățel, n-avea pe el  nici pic de bandaje”, „Cum adică diabetic, m-a întrebat mama consternată, de unde naiba îţi vin tâmpeniile astea în cap”, şi dă-i şi explică-i cum în spital singurii care nu aveau bandaje erau diabeticii, că la ce naiba  le-ar fi folosit, oricum sângele lor nu prindea cheag, ci era dulce ca o acadea, doamne, cât puteam să îi invidiez, mi se părea că diabetul zaharat este cea mai mare minune lăsată de Dumnezeu pe pământ, atunci când îmi spuneam rugăciunea era imposibil să nu adaug în final „şi dă-mi şi mie măcar o fărâmă de diabet ca să mă păzească de cel rău”, uneori mi se părea că şi colegii mei de salon aduc puţin cu nişte îngeri aşa plini de pansamente cum erau, nişte îngeri căzuţi, dar bunica nu putea să priceapă în ruptul capului ce legătură au îngerii din rai cu mirosul de eter şi bucățile de tifon, pentru ea raiul era undeva sus, în cer, mie mi se părea că singurul loc în care îl poți găsi este acasă, de fiecare dată când încercam să mi-l imaginez o vedeam amestecând lumină în oale mari cu magiun.

 

 

Trezește-te, Lazăre!

Raiul copiilor nu este la fel ca raiul oamenilor mari, deși se află în aceeași

clădire din curtea spitalului în care nimeni nu are acces decât atunci când

adoarme. Copiii  ajung acolo duşi în braţe. Oamenii mari sunt puşi pe nişte

măsuţe cu roţi asemănătoare cu cele din blocul operator. De aceea ei sunt triști şi

nu vor să ajungă în rai.

Doamna Mariana ne-a spus că acolo sunt o grămadă de jucării, dar nu ne dau

voie şi nouă să intrăm pentru că este foarte frig şi răcim. Pentru cei adormiți e

altă socoteală. Ei nu simt frigul şi nici nu strănută, ci doar visează.

Cei care ajung în rai sunt fericiţi, chiar şi oamenii mari, cu toate că la început nu-şi dau seama de acest lucru.

Majoritatea celor care se duc în rai trec mai întâi prin blocul operator, unde sunt orbiţi de nişte lumini puternice. Acolo li se face o injecție ca să nu îi doară atunci când sunt cusuţi. După ce li se face injecția adorm şi visează tot feluri de lucruri.

Şi Pinocchio a fost dus în blocul operator, dar asta o ştim numai noi, cei din spital. Copiii care n-au fost niciodată internaţi n-ar putea să înțeleagă. Lui Pinocchio nu i-au ieșit bine cusăturile şi de-aia s-a spus că a fost făcut din bucăți din lemn. De câte ori nu le iese ceva, oamenii mari inventează poveşti. De fapt lui Pinocchio i-au greşit nasul şi, ca să se justifice, au născocit faza cu crescutul din cauza minciunilor. Dacă ar fi adevărat, toţi doctorii de-aici ar avea nasurile mari.

Mie data trecută  mi-au  făcut pleoapa prea mare și, ca să văd, trebuia să o țin ridicată cu mâna. Domnul doctor mi-a promis că după operația asta o s-o facă mai mică și dup-aceea voi putea să clipesc din nou după pofta inimii, ba chiar voi putea să fac și cu ochiul.  Mama a râs când m-a văzut așa și s-a întrebat cum o fi cu cei cărora le pun o inimă prea mare.

Şi lui Lazăr i-au făcut nasul mare, dar el nu minte niciodată. Al lui e roșu şi rotund ca al unui clown. După operație ne-a lăsat pe toţi să punem mâna pe el, ca să ne convingem că nu este prins cu elastic. Domnul doctor ne-a asigurat că dinadins l-a făcut așa, ca să îl poată modela mai târziu ca pe plastelină. Apoi ne-a arătat o fotografie cu un nas cât toate zilele, după care ne-a spus că a fost chiar al Doamnei Mariana. Minciunile pe care ni le spune domnul doctor ne fac tot timpul să râdem.

Cănd mi-au făcut injecția, eu l-am visat pe Ciribidache. Ciribidache este un cățel pe care l-am iubit foarte mult, dar pe care nu l-am mai găsit acasă. Mamaie mi-a spus că a plecat, însă eu nu am crezut-o niciun pic. Cum te vedea, Ciribidache venea fuguța la tine ca să te lingă. Uneori mi se părea că şi nasul lui aduce cu un năsturel cusut cu aţă. Lazăr crede că poate a ajuns şi el în blocul operator. „Fireşte!”, i-am răspuns. „Doar a venit la mine şi a început să mă lingă după ce mi-au făcut injecţia”.

Doamna Mariana este convinsă că şi oamenii mari sunt tot nişte copii. Ei suferă

mult pentru că nu pot fi luați în braţe.

Lazăr zice că, atunci când o să crească  mare, se va face clovn, unul cu nas adevărat. Nasul ăsta îl va ajuta să câștige o grămadă de bani cu care va cumpăra la toţi copiii îngheţată. O să dea adevărate reprezentaţii şi va face astfel încât fiecare spital să aibă secţia lui de circ. Încearcă să ne convingă că pentru el este un adevărat noroc cu nasul ăsta, dar eu nu cred să fie aşa. Poate de-aia îi e frică să mintă, ca să nu îi crească şi mai mare.

Doamna Mariana vine în fiecare noapte şi-l ascultă cum doarme. Intră tiptil în

salon, dar eu o aud de fiecare dată. Ne-a rugat să o chemăm imediat dacă ni se

pare ceva suspect. Pesemne îi e frică să nu adoarmă.

Pe mine m-au bandajat la cap după operație, dar tot văd, deşi m-au cusut la ambii ochi. Prin pansamente lumina se vede mult mai albă.

După operație am încercat să-mi găuresc pansamentul cu degetele, dar domnul

doctor şi-a dat seama şi m-a certat. Mi-a spus că ceea ce vezi înlăuntrul tău

poate fi infinit mai frumos decât ce vezi afară şi, dacă ar fi după el, toţi oamenii ar trebui să fie când şi când bandajaţi la ochi.  Doctorul nostru e tare ciudat.

Eu cel mai ades o văd pe mama.

Uneori îmi doresc să ajung şi eu în rai. De când sunt internat, acolo s-au dus o grămadă de prieteni de-ai mei. Cel mai rău e când rămâi singur.

Lui Lazăr îi e teamă că nu va mai creşte mare. Este convins că părinții nu o să-l

mai iubească cu nasul ăsta cât o mingiucă de cauciuc şi o să-l lase aici.  De câte

ori vin  pe la el în vizită, se ascunde. El crede că o iubesc doar pe sora lui pentru

că ea este frumoasă.

În spital ne simțim acasă. Aici niciun copil nu fuge de tine pentru că fiecare are câte ceva. De aceea e singurul loc în care suntem văzuți ca niște copii normali.

Când ai mei au venit în vizită i-am întrebat dacă n-am putea să ne schimbăm

fraţii între noi. Mama nici nu a vrut să audă, deşi îi place mult de Lazăr. Mi-a

explicat frumos că nu se cade să ne schimbăm fraţii, chiar dacă ei nu sunt cusuţi

ca noi. Apoi mi-a spus că frații sunt legaţi unul de altul cu nişte fire invizibile.

Şi pe fratele meu îl iubeşte toată lumea, dar eu nu mă ascund când părinţii vin pe

la mine. Îi rog, în schimb, să nu stea prea mult. De fiecare dată le cer să plece

înainte de a se termina programul de vizită, ca să creadă că sunt tare și nu-mi pasă. După ce pleacă, mi se face foarte dor de ei.  Când ţi se face dor, pansamentele se umezesc şi rişti să ţi se facă puroi la ochi. De aceea în spital e interzis să plângi.

Azi a fost o agitație teribilă în salon. Doamna Mariana mi-a spus că l-au luat din

nou pe Lazăr la blocul operator. Mi-a explicat că, după ce au plecat părinţii lui

din vizită, i s-au rupt nişte cusături  şi trebuie să le pună la loc. Aţele cu care sunt cusuţi copiii sunt extreme de  fragile.

Acum sunt singur, nu mai aud pe nimeni în jur. Aştept cu sufletul la gură să îl

aducă pe Lazăr înapoi. Mă întreb cum o să arate după operaţie, oare o să îl mai

recunosc?

Adorm. Când mă trezesc, nu îmi mai dau seama unde sunt. Încerc să duc mâinile

la ochi, dar nu le pot mişca. Prin pansamente nu mai intră nici pic de lumină.

Brusc, mi se face frică.

Poate m-au dus şi pe mine în rai după ce am adormit, iar acum doar visez. Şi

lângă mine sunt alţi şi alţi copii care visează la rândul lor, dar nu se pot mişca.

Poate că raiul este doar o minciună şi singurul lucru adevărat e că înlăuntru lui ţi

se face frig. Iar oamenilor mari le este frică să ajungă acolo pentru că ştiu că nici

măcar aici nu-i va ţine nimeni în braţe. Poate că singurul loc în care te simţi cu

adevărat fericit este blocul operator, după ce îţi fac injecţia aia care te adoarme şi

eşti orbit de atâta lumină. Iar apoi începi să pluteşti şi-ţi vin în cap fel şi fel de

lucruri care te-au făcut odată fericit. Poate că…

M-am trezit cu adevărat sau dorm? Simt cum îmi îngheață sângele în vine.

Ciulesc urechile şi încerc să ascult sunetele din jur. E atâta liniște încât pot să

aud bătăile inimii. Şi respirația lui Lazăr, da. Îl aud cum respiră ca prin vis. Sau

doar mi se pare?

Mă ridic anevoie şi încep să strig:

Lazăre,

Trezeşte-te, Lazăre,

Trezeşte-te, Lazăre,

Trezeşte-te, Lazăre,

Trezeşte-te, mă, odată!

 

 

***

Toma GRIGORIE

Fără intenţie

Sinceritatea pare a fi un blestem

ce toarnă minciuni în pâlnia florilor de crin

Scrierea pe dosul palmei închise

nu mi-a fost la îndemână

Pe cerul limpede ei inventează nori mânioşi

adună ceaţa dintre două picături de rouă cristalină

M-am ferit să-l fac prieten pe cel care mă

priveşte prin sticla afumată

Las cuvintele în rostul propriu al lor

să nu se joace de-a baba oarba cu sensurile

Poate mai calc uneori strâmb

la aşezarea vorbelor în stup

O fac fără intenţia de

a stoarce de miere muştele

 

 

Iele şi poeţi

Bate-n dungă stins

clopotul luminii

luna-şi ia capotul peste trup

şi sânii

se aprind deodată

ielelor în grup

Pavăză la ochi

pun iute o mână

dansul să-l opresc

să nu intre-n ciute

să rămână-n mitul lor

burlesc

Dragelor drăgaice

vâlve

sau vântoase

domniţe frumoase

fie ce veţi fi

ale minţii iţe

să nu ne-ncurcaţi

nici mie nici altor

asemenei fârtaţi

Noi suntem demult

şi acuşi

cu toţi laolaltă

luaţi din căluşi

vânăm doar cuvinte

prin păduri virgine

nu ne poate vedea

ca pe voi oricine

şi să rămână-ntreg

la minte

şi în vintre

 

Ţesător în silabe

Sunt un ţesător dintre cei care desfac firul în patru

Ce simplu gândesc adevăraţii ţesători

lasă mâna liberă printre iţe

Rup din cuvântul pâine o bucată de zi

ce dospeşte în cuptorul verii

Eu complic şi mai mult lucrurile complicate

Nu ştiu ce rosturi caut în unghiurile

prin care trece suveica

Printre cutătorii de aur sunt

cel mai neîndemânatic mai novice

Oricare piatră de râu lustruită de ape

îmi pare a fi piatra filozofală

lapis philosophorum

Cred în alchimismul cuvintelor

în ele caut ambrosia roca vindecătoare

de eroziunea tinereţii lumii

Te ispiteşte şi pe tine secretul tinereţii fără bătrâneţe

al vieţii fără de moarte

De vrei izbânda virtuală fii cititor şi ţesător în fire

de silabe despicate în opt în patru…

 

Povestea lui Bel-Ami

O fiică a Evei

cu fire de argint în păr

ademenită de şarpe

muşcă din măr

bea cucută

şi ascultă

în cuvintele calpe

crezând cu ardoare

Donjuanul adamic

Bel-Ami

din ce pricini

nu se poate şti

râvnise la consoarta şefului său

şi-o îmbrobodi pe aceea

nespus de rău

Îngratul după ce culese

merele fragede încă

pe alese

se plictisi de înamorată

şi nu se mai vede

nici invitat la prânz

sau la serată

Şarpelui tânăr

cu musteţi răsucite

îi cazuse cu tronc

nubila fată

lacrimile mamei înnebunite

nu-l mai întorc

niciodată

Aripile din umeri

Poate că un munte se va topi

pentru a stâmpăra setea de înălţime

a văii

Mereu privirile

se aţintesc în sus

când de fapt adâncul este rostul căutării

Visul pe o pajişte verde

nu poate locui somnul raţiunii

Contactul cu realitatea

se întâmplă

numai aici jos

se aud başii prozaici

În van poeţii escaladează nourii

ploaia nu va cădea nciodată

în sus

le ţin hangul consumeriştii

Şi totuşi fără poezie

nu va produce niciun cais

o floare de colţ

Colivia vieţii va avea totdeauna

ferestre din piele de elefant

Lăsaţi aripile

care zvâcnesc în umeri

să cuprindă zborul

în toată lărgimea lor

Lumea necuprinsă în mine

Doamne câţi zei ai ridicat

dintre oameni

Mă prosternez în faţa

statuilor lor pentru totdeauna

Mă simt însă intangibil

în insignifianţa mea

de muritor obişnuit

De ce mă obligi Domine

să beau cucută precum Socrate

dacă eu cred mai mult în zeii

pe care mi i-ai pus între creştet şi stern

Cum pot să-mi jertfesc carnea

pe altarul lor eteric

când trebuie să lupt aici jos

cu daimonul pe care mi l-ai dat în pază

Sunt determinat să-mi şlefuiesc bine

lentilele în rând cu Spinoza

ca să văd mai bine reprezentarea

monistă a lumii necuprinse

în mine

 

Şi totuşi cât de bogat

Vorbesc în rime

cu doamna mea

O fac şi din plăcerea muzicială a limbii

Unii cântă pe note

eu cânt pe silabe

accentuate şi atone

Nu bravez  când fac aceste

mărturisiri inutile

Cui să-i pese

de notele mele false

în contratimp cu timpurile

chiar şi când brodesc

o rimă bună

Pisica se uită la mine

cu ochii ei mari inexpresivi

Mă înţelege

şi începe să toarcă firul Ariadnei

Doamna îşi face de lucru

prin bucătărie

făcându-mă să-mi amintesc

că şi marxismul trece prin stomac

Poezie sărăcie

exclama poetul

Şi totuşi

cât de bogat mă simt

În noaptea lucrurilor

Îmi abandonez lentoarea în cărţile citite

şi în cele scrise

Privesc lumea cu ochi de cârtiţă

Cutez relocarea lunii în locul soarelui

pentru sporirea luminii difuze

De unde îmi vine această vrere eclectică

Iana Simziana mă avertizează

că-mi pun lumea cerului în cap

Prea mulţi trandafiri în grădina soarelui îi spun

Nu vreu să leşin ca Voltaire

mirosindu-i

O pişicherule eşti poet

Numai aceşt lunatici vor să sugă

laptele căii lactee zi şi noapte

Îmi pun ochi de pisică să luminez întunericul

La lumina zilei oricine poate să vadă faţa lumii

Numai poeţii citesc în noaptea de dincolo

a lucrurilor

***

Nicolae SILADE

un anotimp în paradis

 

 

o, divine anotimpuri din timpul vieţii noastre!

iarna valahă

I

ţin foarte bine minte prima ninsoare prima zăpadă. ţin foarte

bine minte cum veneam cu sania printre nămeţi şi clinchete

de zurgălăi. pe o pârtie făcută special pentru mine. şi câinele

prietenul omului mă-nsoţea. câinele negru săltând în jur

printre troiene. scuturându-se de promoroacă. ţin bine

minte ţin foarte bine minte parcă veneam din stelare câmpii

nesfârşite spre un sat plin de lumină. parcă veneam din

împărăţia ninsorii dimpreună cu fulgii jucăuşi de zăpadă.

eu însumi ninsoare eu însumi un fulg. era o dimineaţă albă

albă cum n-au mai fost de-atunci. asemeni nopţii albe care

se sfârşise. iar ziua prima zi pe lume începu. ca o pagină

albă peste care gânduri albe aşterneau întruna cuvinte.

II

cei slabi stăteau înăuntru. la căldură. noi afară înfruntam

gerul nămeţii ninsoarea. ne făceam drum ne făceam pârtie

spre casele noastre de gheaţă. şi viscolea mereu din altă

direcţie. mereu împotriva noastră. dar niciodată nu ne-am

troienit. eram copii pe atunci. eram puternici. nu ne păsa

că puterea era la cei slabi. ne făcusem derdeluş pe singurul

deal liber din zonă. şi urcam şi coboram ca nişte sisifi fericiţi.

trăgând după noi săniile grele de fier. ne-am făcut patinoar

în valea îngheţată. ne-am făcut patine din lemn. şi printre

sălciile încremenite făceam slalom toată ziua. făceam

piruete. mergeam cu spatele. cu gândul înainte. prin iarna

valahă. şi gheaţa era tare. nimeni nu putea să o spargă.

III

colindam toată ziua prin împărăţia zăpezii. colinde vechi de

când lumea. o, lume a purităţii. cântam toată ziua şi sunam

din zurgălăi. colindam cu steaua cu pluguşorul cu fulgul de

nea. cei puri ne primeau. ceilalţi asmuţeau asupra noastră

câinii. şi stingeau lumina. nişte câini. spuneam. şi mergeam

mai departe. prin troiene înalte înalte şi viscolul aprig. umiliţi

precum pruncul din iesle. pe care îl binevesteam. pe care îl

purtam în sufletele noastre îngheţate. noi înşine călăuziţi de

steaua răsărită-n noapte îi călăuzeam pe cei care credeau.

cei puri ne urmau. ceilalţi rătăceau în bezna necredinţei lor.

dar de anul nou îi sorcoveam pe toţi. să trăiţi să înfloriţi ca

merii ca perii. că toţi suntem oameni la urma urmei şi români

IV

au băgat portocale la alimentară mergi şi tu la rând spunea

vecina pornind grăbită să se aşeze la coadă. dar eu sunt

deja la coadă îi spuneam. eu stau la coadă la îngeri acum.

eu am ieşit din rând o să le vină şi ăstora rândul fii fără grijă.

ningea întruna cu fulgi mari ca nişte fluturi cu fulgi mari ca

nişte îngeri. oamenii din cartier ieşiseră la curăţat zăpada.

cum să cureţi ceva pur mă întrebam. dar aşa erau indicaţiile.

preţioase. şi aşa e totdeauna când se răstoarnă valorile.

mai era puţin până la crăciun. ai mei tăiaseră porcul. să vezi

sângele înroşind zăpada nu e tocmai plăcut. aveam însă

nevoie de carne. aveam multe nevoi. de parcă asta putea

să justifice crima. în timp ce continua să ningă cu îngeri.

primăvara românească

I

ziua când am decis să-mi dau viaţa convins că oricine

ţine la sufletul său şi-l va pierde. ziua când am ieşit din

mulţime şi am văzut că singurătatea aduce linişte iar liniştea

singurătate. în ziua aceea s-a luminat de ziuă în viaţa mea.

începuse dezgheţul. mulţimi dezlănţuite împotriva altor

mulţimi dezlănţuite. şi eu singur. cu toate mulţimile înlăuntrul

meu şi cerul înstelat deasupra mea. împotriva cui să lupt mă

întrebam. împotriva cui să lupte un om singur care nu mai e

1. şi în răgazul dintre două întrebări căutam răspunsuri

în adierea miresmelor vechi de când lumea. căutam răspunsuri

în liniştea destrămată de cântecul neschimbat al păsărilor.

şi ceea ce nu am văzut niciodată începuse brusc să se vadă.

II

e ca şi cum te-ai trezi dimineaţa bucuros că nu ai murit. ca şi

cum ai murit şi ai înviat şi nu ştii în ce lume s-a dus lumea ta.

în ce trup de lumină s-a preschimbat trupul tău. e ca şi cum

uşurat de orice povară ţi se însufleţeşte până şi sufletul. da.

e un miracol pe care nu-l înţelegi. un miracol între atâtea

miracole. şi renaşterea asta continuă. şi renaşterea asta.

un buchet de ghiocei pe noptieră. un ciripit de păsări la

geam. şi sloiurile care picură picură picură. sunt semne

că vremea se schimbă. şi vremurile. sunt semne în care e

ascuns înţelesul. viaţa ce ţi s-a dat ţi s-a luat şi viaţa pe care

singur ai dobândit-o. nimic nu e nou sub soare vei spune dar

soarele acesta e nou. şi ceasul vechi măsoară timpuri noi.

III

primăvara noastră a fost hitleristă. primăvara noastră a fost

comunistă. spunea bunicul. caută tu o primăvară mai bună

spunea. caută tu o primăvară românească. fuma şi se ruga

de mine aşa cum eu mă rugam lui dumnezeu. dă doamne.

şi domnul a dat domnul a luat domnul ne-a învăţat să luăm

singuri ceea ce este al nostru. ne-am luat viaţa în propriile

mâini. în timp ce alţii voiau să ne ia viaţa. am luat moartea

şi-am călcat cu ea peste moarte. cum se spune la înviere.

şi chiar o înviere a fost. ca învierea lui lazăr. despre care

aflasem din biblie. ca învierea fiicei lui iair. ca atâtea învieri

despre care nu se mai ştie nimic. şi dacă învierea unui om e

o minune când un popor învie e cea mai mare dintre minuni.

IV

noi n-am avut timp să trăim. noi n-am avut timp să fim. noi

nu am avut un timp al nostru. dar acum când timpul intră în

alt anotimp acum când soarele ne aparţine când stelele ne

fac cu ochiul acum când dumnezeu este român acum avem

tot timpul de pe lume. şi lumea e a noastră. în întregime

înlăuntrul nostru. afară e doar iarba verde peste mormintele

de altădată. afară e un sat încremenit în timp. în alte timpuri.

un sat din care vin mulţimi de îngeri. cum vin copiii uneori

din copilăria noastră. şi cresc cum creşte iarba verde de

acasă. cum cresc stejarii în păduri. perdeaua de zorele la

fereastră. când zmeurul împrăştie arome. renasc speranţe.

şi florile din glastră dobândesc culori. şi veşnicia e a noastră.

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 59-70]