Rezydencja Bursztyn, Stefana Żeromskiego, Świnoujście, 72-600

            Aceasta este dragostea, se gândi Genowefa Sobecka îndreptându-se dezbrăcată spre filtrul de cafea. Trase o înghiţitură straşnică şi scrâşni din dinţi:

– Portugalska kurwa!

 De ce oare momentele de satisfacţie şi voluptate sunt adesea tulburate de amintiri neplăcute? Se simţea atât de împlinită, atât de femeie, până când, deodată, i-au venit în minte observaţiile răutăcioase ale Preşedintelui Comisiei referitoare la cafeaua poloneză, făcute în deschiderea reuniunii Consiliului european de săptămâna trecută. Ironizată în faţa a 30 de şefi de stat, majoritatea bărbaţi, râzând care mai de care mai prosteşte. Şi pusă să repete cele nouă tipuri de cafea consumate de portughezi aşa cum şi vorbesc, fără să deschidă naibii gura: bica, cimbalinho, pingado, garoto, carioca, abatanado… şi să le mai ia dracu, câte or fi! Cafeaua e cafea! Te trezeşte, te ajută să-ţi termini vorba sau ţigara. Ce să le tot botezi atâta? De aceea îi plac americanii. Tipi oneşti, dintr-o bucată! Cafeaua e cafea! O bei cu litru să stai treaz după nopţi dedicate Republicii. Sau propriilor plăceri. Uneori, din fericire, ele se confundă. Da, ce noapte! Nu, nu poate purta alt nume decât dragostea.

            Şi gândind acest cuvânt, preşedinta Consiliului de miniştri nu se referea atât la grija aproape maternă din privirea cu care-l învelea pe tânărul asistent, sforăind încă în aşternuturi, ci la solicitudinea lui. La început, îi făcuse pe plac şi luase el rolul de domniţă leşă din Sandomierz, urmărită prin toate cotloanele apartamentelor rezidenţei de generalul tătar Boroldai, pe care-l interpreta ea însăşi, cu mai multă poftă decât talent. În cele din urmă, ea, negăsind milă, se refugia pe malul râului San, adică marginea căzii de baie, unde nogaiul o prindea şi o siluia cu relativă tandreţe. Colaboratorul ei dovedea calităţi actoriceşti certe, dar nu-şi ascundea dispreţul faţă de imaginaţia istorică rudimentară a doamnei Sobecka. Luat din scurt, a ieşit cu basma curată propunând un alt scenariu. El a dorit să joace pe Adam Glapiński, conferenţiind în pielea goală despre transferul realizărilor biologiei evoluţioniste în economie, în special în interpretarea crizelor, unde, chiar şi cei mai increduli trebuie să recunoască rolul biologiei umane în creşterea economică. Genowefa urma să fie un critic poststructuralist, contestând analogia biologică în ştiinţele umane, între care economia, militând pentru un evoluţionism cultural distinct de cel al vieţii şi pentru o pluralitate a formelor de raţionalitate. Rolul ei era să-l hărţuiască pe savant cu o rea credinţă opacă la adevărurile ştiinţei prin toate cotloanele apartamentelor rezidenţei, iar acesta, scârbit, să se retragă pe malul oceanului, adică marginea căzii de baie, fără a putea să scape îndărătnicei sale preopinente, care ar fi trebuit să-l maltrateze cu toată cruzimea stângismului postumanist. Însă, ceva nu mergea. Preşedinta se încurca în replici, iar în focul controversei îşi trăda personajul şi arunca tam-nisam cu porunca a opta şi a zecea ca baze creştine ale pieţei libere, criticând biologia dinspre obscurantismul  economic teologic, ceea ce îl făcea pe tânărul asistent să-şi piardă orice interes, fie şi sexual, pentru partenera lui. Au găsit până la urmă un compromis. Genowefa Sobecka îşi păstra postul de şef de stat din viaţa reală şi îl hărţuia pe pretinsul Glapiński, într-o versiune mai proaspătă, în calitate de şef al băncii naţionale, cerându-i să tipărească zloţi pentru investiţii strategice. Ea rămânea imună la argumentele sale raţionale legate de riscul inflaţionist, neortodoxia procedurii şi necesitatea naturală a contractării împrumuturilor de la băncile private. Victima, deznădăjduită de atacurile tot mai înteţite şi de iraţionalitatea preopinentei, se retrăgea la Sopot, pe malul Balticii, adică marginea căzii de baie… Acum se completau perfect. Iar asta nu se poate numi decât dragoste.

Extras din Giorgio Agamben, Homo sacer, V, 1 : Plenitudinea nevoii, (Vicenza, 2019)

Cum am putea spera să ne organizăm în vederea unei vieţi mai bune, dacă nu elucidăm problema Bogăţiei? Toate mişcările de stânga au rămas obsedate şi blocate în pasiunea pentru sărăcie, refuzând din principiu, chiar dacă fără voia lor, ameliorarea vieţii celor obidiţi. Economia politică a ratat sistematic acest subiect, începând cu o lucrare care invocă problema chiar din titlu, Bogăţia naţiunilor a lui Adam Smith. Părintele economiei politice începe prin a trata despre productivitatea muncii şi utilizarea cât mai profitabilă a muncitorilor în producţie. Or, evident, avem de a face cu un text despre organizarea sărăciei şi a săracilor, nu despre bunăstarea materială şi, cu atât mai puţin, despre opulenţă în sine, ca subiect teologic de prim rang în istoria metafizicii. Înainte de a vorbi despre „Opulenta Dei” cum o numea John Milton într-un poem ocazional (Ad Joannem Rousium, Jan. 23. 1646), să ne oprim puţin asupra originii Băncii, veritabila Ecclesia universale a zilelor noastre şi asupra figurii sacerdotale a bancherului.

Bancherul e chintesenţa economiei desprinsă de producţie. Multă vreme vita oeconomica a fost subordonată faţă de vita laboriosa. Banca, iar mai târziu Bursa, eliberează activitatea economică de impurităţi. Ne vom referi doar la prima ca fiind mai originară, vechimea ei putând pune în lumină structuri ascunse ale politicii în sensul ei european şi azi mondial. Politica, aşa cum din nefericire am moştenit-o de la greci, se formează printr-o cezura esenţială, ca separare inclusivă a vieţii nedeterminate, zoe, de polis, locul expresiei cetăţeneşti. Economia suferă această excludere asimilatoare, ascunsă sub adesea sub falduri morale. Deja Aristotel are grijă să distingă pe omul politic de oikonomos, însă nu poate ocoli neliniştitoarea suprapunere şi uneori identificare a celor doi. Deşi oikonomia greacă desemnează în primul rând administrarea domeniului familial, există pentru greci şi o economie politică, termen oximoronic, dacă distincţia aristoteliciană ar fi acceptată în litera ei. Avem, de pildă, tratatul lui Xenofon, Poroi, (Venituri), unde, elevul lui Socrate arată cum Attica poate satisface nevoile materiale ale cetăţenilor săi. Biopolitica foucauldiană punea germenii ce aveau să înflorească în ştiinţele camerale şi statisticile administrative ale Europei moderne. Tot de la Aristotel ni se trage incapacitatea de a gândi economicul fără judecată morală. Dacă filosoful grec e nevoit să admită economia ca anterioară politicii şi ca fundament al acesteia, el dă înapoi în faţa descoperirii  posibilităţii unei tehne economice, străină şi de politică şi de producţie, care-şi propune simpla sporire a veniturilor prin schimburi de produse şi de bani. Tratatul despre politică numeşte această activitate krematike şi o consideră nocivă pentru corpul social şi pentru sufletul individual. Or, tocmai în direcţia crematicii trebuie căutată existenţa economică propriu-zisă. Civilizaţiile tradiţionale ocultează realitatea economică sub raporturi familiale sau, în cazul marilor imperii, politice. Însă, economicul, partea blestemată a vieţii, se răzbună ieşind la suprafaţă şi impunând propriile sale reguli alcătuirii familiale şi organizării statale. Aristotel trăieşte un moment de ruptură civilizaţională în care economia tradiţională e înlocuită cu ceea ce putem numi, cu toate riscurile, o economie de piaţă. Figura centrală a noii organizări citadine e trapezites, deţinătorul unei trapeza, adică o masă la care se făceau schimburile între numeroasele monede puse în circulaţie de fiecare cetate greacă. Aceşti trapezitai sunt oameni noi, apăruţi în piaţa publică într-un mod autonom faţă de structurile cutumiare ale Atenei. Ei sunt adesea străini sau chiar sclavi sau femei văduve. Cuvântul e înrudit deloc întâmplător cu trapezeus, cel ce trăieşte din (resturile) de la masa altuia, câinele domestic, parazitul.

            Tranzacţiile încheiate la o trapeza erau în mare parte obscure, ascunse, ţinând de economia invizibilă. La această componentă originară a secretului bancar se adaugă în zorii Renaşterii, practica confesiunii individuale. Oficializată de al patrulea conciliu din Latran, de celebrul canon „Omnis utriusque sexus” mărturisirea păcatelor şi primirea penitenţei instituţionalizează o epocă a discreţiei moderne: mărturisirea dorinţelor nepermise în faţa preotului, a bancherului, a agentului fiscal, a paznicilor ordinii. Cerând un împrumut, un prinţ din Trecento  sau Quattrocento îşi mărturisea dorinţa de a porni la război şi, în general, orgoliu său nemăsurat, primul viciu al umanităţii, responsabil de Cădere. Într-un mod pervers, psihanaliza perpetuează această practică a sprijinirii ordinii politice, psihice şi financiare. Spre deosebire de preot, poliţist sau psihanalist, bancherul face posibil hybrisul. E agentul transgresiunii.

             Figura bancherului/trapezites traduce mijlocirea necesară atât între membri unei comunităţi, cât şi între aceştia şi străini. Ce anume îi aduce laolaltă şi cere mijlocirea prin monedele al căror secret îl deţine trapezistul? Aristotel îi spune chreia, nevoia. Acelaşi concept va fi preluat de Sfântul Paul în prima Epistolă către Corintieni :”Ochiul nu poate spune mâinii: nu am nevoie (chreia) de tine; nici capul picioarelor: nu am nevoie (chreia) de voi” (I, Cor, 12, 21). Nevoia e ceea ce ne ţine laolaltă. Iar Marx, uimit de geniul aristotelic, reia explicaţia filosofului antic în demersul său de constituire a valorii. Dar el restrânge deschiderea conceptului grec spunând că, din motive istorice, Aristotel nu a văzut ceea ce face posibilă echivalarea unor nevoi diferite: munca umană. Desigur, el are dreptate, dar nu se preocupă de reţelele conceptuale invocate de acest cuvânt: comunitatea ca o comuniune a nevoilor, ca tranzacţionare a lipsurilor. Mai apropiat de chreia, nevoia aristoteliciană şi mai ales paulinică, este ceea ce Walter Benjamin numea „ambiguitatea demoniacă a cuvântului Schuld” atât datorie, cât şi vină. În fragmentul postum Capitalismul ca religie, Benjamin prezintă capitalismul ca o religie păgână, fără transcendenţă şi strict practică. O religie exclusiv cultică în care toate zilele sunt sărbători ale zeului Bogăţiei, Pluton. Capitalismul este credinţa pură datorită dezvoltării capitalului financiar care, progresiv, subordonează capitalul industrial şi capitalul comercial, pe care iniţial le servea. Astfel, el substituie sau, dacă vreţi, împlineşte creştinismul. Credit e participiul trecut al lui credere. Or, capitalismul este creditul universalizat, credinţa globală în esenţa ei. Noua religie universală este culpabilizantă, excluzând iertarea şi penitenţa. Când preşedintele american Richard Nixon suspendă paritatea dolar aur, pe 15 august 1971, el eliberează abstracţia monetară de orice legătură materială. Statul nu mai acoperă în aur înscrisul băncii, ci îl certifică ca act al credinţei pure, mijlocul de tranzacţionare a lipsei, a vidului. Abia acum banii devin substantia, ousia, fiinţa însăşi elaborată îndelung în metafizica Occidentului. Locul prin excelenţă cultic al capitalismului este sfera financiară, singurul loc unde aleşii pot scăpa damnării sărăciei.

            Capitalismul financiar, chiar şi cel grecesc, e dezvoltat iniţial din tranzacţii internaţionale (între polisuri). El e eminamente internaţionalist. A distrus bariere naţionale, a impus acorduri transatlantice. E agentul prin excelenţă anarhist, într-o mai mare măsură decât puterea politică, ale cărei mecanisme securitare permit sau chiar provoacă sărăcia, războiul, migraţia într-un cadru calculabil şi circumscris. Or, capitalismul financiar scapă acestor regularizări statistice. Nu poate fi zăgăzuit prin diverse reguli locale sau mondiale. E iluzorie speranţa controlului său. În consecinţă, băncile centrale nu sunt doar independente faţă de stat, dar, un secret ştiut de toată lumea, de multă vreme au preluat ele controlul statelor. A cere azi independenţa statului faţă de bancă, ar avea un sens politic, însă unul conservator. O noua politică a bogăţiei trebuie să asimileze într-un joc liber şi poetic raporturile dintre nevoi şi speranţe, dintre încredere şi transgresare conţinute de piaţa financiară. Într-un fel capitalismul financiar este deja speculaţie metafizică, puritate spirituală, poezie non-productivă.

 

Comunicat al Patriarhiei Române

(Lumina, 9 septembrie, 2020)

            Cu ocazia sărbătoririi Naşterii Maicii Domnului (8 septembrie), Preafericitul Părinte Daniel a participat la sfinţirea noilor lucrări de restaurare întreprinse la Ţigăneşti în folosul credincioşilor şi a obştii mănăstireşti şi a lansat un apel pentru pacea ţării. El a recomandat tuturor ierarhiilor şi preoţilor ca la Sfârşitul Liturghiei, după citirea Sfintei Evanghelii, să se citească din Liturghier „rugăciunile pentru înmulțirea dragostei și dezrădăcinarea urii și a toată răutatea” în sprijinul lucrării ziditoare europene şi cetăţeneşti a Guvernatorului Băncii Naţionale, dl. Mugur Isărescu, ctitorul prezentelor lucrări. Tot în cuvântul rostit cu acest prilej, Preafericitul Părinte Patriarh a subliniat şi argumentat teologic şi pastoral importanţa menţinerii independenţei BNR pentru menţinerea echilibrului macroeconomic şi pentru o creştere economică bazată pe sectorul privat al economiei, singura cale pentru păstrarea unui deficit rezonabil, sustenabil pe termen lung. În continuarea omiliei, Preafericirea Sa a avut bunătatea să citească şi să explice dreptcredincioşilor prezenţi, profunzimea înţelepciunii economice cuprinse în Evanghelia după Luca. Patriarhul a pus în lumină faptul că Mântuitorul nu tâlcuia înţelesul pildelor sale, perpetua teofanie a istoriei noastre naţionale şi europene adăugând zi de zi noi sensuri spuselor divine. Astfel, cele două pericope din Sfântul Luca, 25 ilustrează dubla funcţie a activităţii bancare: a conserva şi a înmulţi.

            „Mai întâi sunt cele cinci fecioare înţelepte care-şi aşteaptă mirele cu lumânări şi untdelemn şi cele cinci fecioare nebune care n-au luat cu sine untdelemn. Adormirea lor e asemănătoare uşurătăţii aduse de o bunăstare factice în ajunul unei crize economice. Criza e totodată începutul unei vieţi noi, sosirea mirelui divin, nouă vârstă în propăşirea obştii, la care au acces doar fecioarele neprihănite în suflet, dar prevăzătoare în minte, care au untdelemnul, corespondentul evanghelic al rezervelor minime obligatorii necesare oricărei instituţii de credit. Ca şi membrii consiliului de administraţie al băncii ţării noastre, fecioarele înţelepte sunt în număr de cinci. Când fecioarele nebune, la care uşurătatea minţii anunţă grabnica prăbuşire a sufletului, aleargă să ceară ajutor la cele înţelepte, e un recurs ilegitim al instituţiilor unui stat hrăpăreţ la bunul nostru comun, naţional. Refuzate, ele vor merge la negustori, se vor îndatora, îşi vor vinde poate trupul, vor apela la împrumuturi externe nechibzuite, iar, în final, vor fi alungate de Domnul care nu le mai cunoaşte în urâţenia lor. Să sprijinim aşadar, iubiţi credincioşi calea înţeleaptă şi creştină a Guvernatorului BNR. Nu vă lăsaţi tulburaţi de cei ce spun că religia noastră strămoşească nu ar admite bankingul, căci adevăr spune Evanghelia credinciosului ce tezaurizează de capul lui, sub pernă sau la ciorap: Slugă vicleană şi leneşă (…) se cuvenea ca tu să pui banii mei la zarafi, iar eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă”, a încheiat Preafericirea Sa.

 

Drăgăşani – 245700, strada Traian, nr. 16 bis, Casa Isărescu

            Maşina se opri în faţa primăriei, unde i se alătură, pe bancheta din spate, un bărbat elegant, slab, mic de statură, cu ţeasta rasă atent, degajând un intens parfum de lemn de agar, ţinând în mână un pahar de plastic, de sub a cărui capac ieşeau aburi ademenitori de cafea proaspătă amestecată cu toate aromele ţuicilor sudului. O fiinţă a odoratului înzestrată cu darul vorbirii:

– Bodgan. Mă bucur să vă cunosc personal. Prima dată la noi? Şi continuă fără să o lase să răspundă. Suntem la doi paşi. Nu o să suferiţi de căldură.

Maşina trăsese în faţa vilei şi Bogdan cel odorant o invită la demisol, într-o mică sală de mese, iar apoi, pe o uşă laterală, continuară coborârea într-un întuneric sec. Până i se obişnuiră ochii cu penumbra, se regăsi singură, între culoare de butoaie. Din depărtare se auzi un uşor scârţâit. Nu reuşi să îngaime un salut. Guvernatorul îşi aranja părul răvăşit dintr-un scaun cu rotile, apoi sări sprinten să o întâmpine:

             – Pregătii un Trebbiano d’Abruzzo, versatil, tineresc, potrivit cu misia d-voastră. Haideţi, e o masă la capătul culoarului. A! Scaunul rulant? E un cadou de la Wolf Schäuble. Nu-l folosesc decât aici. E foarte confortabil şi uşor de manevrat, dacă vreţi…

            – Nu mulţumesc. Dar pare solid, marcă germană… – apucă să spună înainte să observe şi să regrete, pentru a câta oară, regresia intelectuală fără de leac a fiecăruia dintre muritori, cel puţin a celor născuţi săraci, în faţa unui bancher.

            Căută o replică care să-i dea un răgaz, cât să nu fie imediat jumulită:

            – Totuşi, nu produceţi şi d-voastră? Mi-ar face plăcere o degustare…

            – Stimată doamnă, sunt imun la critici şi la flatări. Vă rog, pentru plăcerea d-voastră să rămânem la vinurile italieneşti. Ale mele sunt pentru vânzare, în niciun caz pentru consum. De fapt, sunt un om al tandreţei. Nu al plăcerilor grosolane, ca în filmele despre Wall Street. Al tandreţei şi încrederii, adăugă el punându-şi o clipă palma uscată peste degetele ei deseori  umede şi mereu butucănoase. Nu vă pot acorda decât un  sprijin spiritual. Renata Dilion, abandonaţi cât mai e timp ideile nefireşti îndreptate împotriva independenţei Băncii centrale. E cheia de boltă a democraţiei şi libertăţilor cetăţeneşti. Să ciocnim! Într-un fel sau altul, ne vom înţelege.

            Clinchetul paharelor aduse o tăcere prelungită. Comisara europeană tăcea ca o şcolăriţă, în timp ce omul finanţei părea pierdut într-o reverie distrată.

            – Pfuuu… ce spusei? Nu sunt lupul de pe Wall Street, reluă într-un târziu Guvernatorul. Nu-mi place the Struggle for Life, cum îi plăcea maestrului meu, Costin Kiriţescu, să definească capitalismul. Gustaţi şi caşcavalul… Îmi amintesc şi acum cum sunai la uşa lui, casă de familie bună. Eu, tuns perie, timid, imediat după satisfacerea serviciului militar, cu un surtuc ponosit, prea larg, al tatălui meu. Anii 60, fură vremuri grele. Îmi puse câteva întrebări, apoi, coborându-şi vocea, dădu verdictul: „Nu eşti nici pentru lumea asta a egalitarismului sărăntocilor, nici pentru lumea de dincolo a exploatării săracilor de către bogaţi. Noi şi cei asemenea nouă nu aspirăm spre bogăţii materiale, aşa că nu ne simţim acasă nici în socialism, nici în capitalism. În Antichitate, noi eram cei excluşi din cetate, cei fără loc, extra muros. Azi, a trăi în afara societăţii, ocrotindu-i pe ai tăi de oprobriu, înseamnă un post institutele de cercetare ale Academiei. Cred că ai vocaţie pentru asta.” Ducând mai departe gândirea eminentului academician, cred că azi, după decăderea cercetării, consecinţă a jocului democratic al pieţei, a locui în afara cetăţii, înseamnă să aparţii stratosferei financiare, iar dacă ai, ca mine, o înclinaţie, nu râdeţi, religioasă pentru binele public, locul firesc al virtuţii e în consiliul de administraţie al băncii centrale, respirând zilnic din aerul tare al independenţei instituţionale. În felul meu, modest, experimentez zilnic detaşarea de cele lumeşti. Nu am orgoliul de a participa la iconomia harului, felul meu de a mă retrage din faţa împrăştierii, e de a păzi rânduiala cea de obşte..

            – Mă scuzaţi, dacă e vorba de continuarea ctitoriilor d-voastră de la Ţigăneşti şi Horezu, mă pot interesa. Sunt fonduri europene nerambursabile pentru consolidarea şi restaurarea monumentelor… Nici nu trebuie să-mi mulţumiţi, face parte din misiunea mea de trimis al noului Guvern…

            – Care niciodată nu va avea avizul meu pentru etatizarea băncii.

– E vorba de o măsură temporară…, de asanare, de luptă cu specula şi corupţia endemică a sectorului financiar…

            – Nu aveţi smerenie în faţa firii.

            Şi înainte ca ea să îngaime un răspuns, se îndepărtă în scârţâitul discret al fotoliului rulant. Simţi că i se face rău. Lumina scăzuse şi plutea un miros de sulf.

            – E de la conservaţi, se auzi liniştitoare o voce ce emana, între altele, lemn de agar.

– O, d-voastră? Doar o vorbă, cât mă conduceţi, lui n-am apucat să-i spun. Vom dubla numărul membrilor consiliului de administraţie, dacă aţi fi interesat, contactaţi-mă.

            – De ce nu-l ascultaţi? Dânsul vă place. Doar cu cei din familia lui vorbeşte aşa, cu trecutul oltenesc. O clipă, să strâng puţin şi vă conduc, răspunse el dând grăbit peste cap paharul neatins al Guvernatorului şi lingând ultimii stropi de băutură pe fundul celuilalt.

            Continuară drumul în tăcere, urcă în maşină şi-i păru că-şi vede în oglindă interlocutorul trăgând cu sete dintr-un pet ordinar de bere. Doamne, cui lansase propunerea? Îl crezuse un rafinat coruptibil, însă băutorii de bere nu sunt cei mai de neîncredere aliaţi.

            Lăsat în faţa porţii de fier forjat, omul mirosurilor aruncă neglijent sticla verzuie înspre vie, când telefonul îl obligă să-şi reia mina gravă şi manierele elegante:

            – La dispoziţia d-voastră!

            – Un semn al Bătrânului şi o săltăm în următoarele 10 minute!

            – Nu faceţi nimic, a răspuns cu tonul său din vremea conferinţelor de presă. Bătrânul vă transmite următoarele: cele mai bune arme de care dispunem sunt loviturile adversarului.

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 55-58]

 

Vezi si: Claudiu GAIU – Pentru Europa (partea I)