Ţintă fixă: Ştefan Borbély (3/5)

Sofer de ocazie

Comentarii globale şi tematice

 

Mircea MUTHU

De ce are Cenuşăreasa pantofiori de sticlă?”

Un comentariu sistemic grefat, eventual, pe straturile tematice din eruditele pagini imprimate periodic sub apostila colegului şi profesorului Ştefan Borbély – astăzi un veritabil doctissimus, la meridianul nostru, în mitologie, psihoistorie şi comparatistică (nu numai) literară – ar fi necesar să circumscrie, în primul rând, eşafodajul teoretic şi, implicit, metodologic al acestora. Autorul Civilizaţiilor de sticlă (2013) sau al Eseurilor biblice (2015) trăieşte şi astăzi, după debutul editorial din 1995, „bucuria descoperirii cotidiene prin lectură”, îl atrage „misterul intelectual al detaliului, provocarea hermeneutică de a înţelege şi de a descifra ceea ce pare sibilinic”. Nu este „profesorul pedant şi scrobit”, prins în captivitatea bibliografiei de-a dreptul enciclopedică, deşi cărţile sale, variate ca subiect şi perspectivă de tratare, sunt încheiate la toţi nasturii conexiunilor şi argumentărilor cu finalităţi prioritar conceptuale.

L-am urmărit, cu admiraţie, încă de la o prezentare cu lucrarea, iniţial, doctorală – De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul (2001), dintr-o proiectată trilogie – şi unde, cum afirma în prolog, procedase cu „umilinţa interpretării căreia i se încredinţează o partitură obligatorie şi cu respectul impus de către adecvarea în litera şi spiritul ei”. Numai că toate acestea fuseseră deja împletite, iterativ, începând cu Grădina magistrului Thomas (1995) ori Xenograme (1997), cu „fascinaţia pentru Nietzsche, pasiunea pentru psihoistorie şi [pentru] mărturii despre disoluţie”, cum se exprima în Visul lupului de stepă, (1999). Autorul, un contemplativ, de fapt, născut la poalele munţilor Făgăraş, a ştiut devreme că „rugina vremii lucrează în jurul nostru şi în noi deopotrivă, aşa cum demonstrează Edgar Allan Poe”, şi apelează constant, tenace, la patul germinativ din mitologiile europene şi de aiurea, împreună cu sugestiile lor hermeneutice, dar plasându-le în acelaşi timp într-o modernitate interogativă şi, mai mult, instabilă prin alternanţa utopiei cu „insignifianţa”, aceasta cu deosebire atunci când cea dintâi nu mai este, dispare.

Evantaiul larg deschis al angajărilor sale intelectuale concretizate, ritmic, în cărţi în care anumite texte (etichetate drept eseuri) se repetă, certifică existenţa unei structuri de profunzime rizomatică singularizînd o operă departe de a fi pur şi simplu una eseistică. Ocolurile, întoarcerile într-un fel ritualice la cvartetul sui-generis Nietzsche – Thomas Mann – Herman Hesse – Mircea Eliade dar şi la concepte polarizatoare precum „mit gnostic”, lumina (id est: transparenţa, sticla ş.a), contracultura etc. detectabile în urzeala scrierilor alcătuiesc, primele, osatura generală, iar celelalte – chiar niturile acestei structuri, repet, rizomatice, care poate deconcentra persoana doritoare să facă un comentariu sintetizator, obligată fiind să ia în discuţie, în acelaşi timp, întregul şi partea. Altfel, şi cărţile cu alcătuire de panopticum jurnalier, cum sînt cele de „simptomatologie editorială”, se înscriu într-o meditaţie atent calibrată fie pe critica literară/culturală propriu-zisă, fie pe ideologeme ca „organicism globalizant”, „societate resentimentară”, „intelectualitate contraculturală”, „iacobinism contemporan” ş.a. De exemplu Homo Brucans şi alte eseuri (2011) este, citim pe coperta a patra, „o carte interdisciplinară, multifaţetată, de ţinută preponderent hermeneutică, axată pe interpretarea Vechiului şi Noului Testament[…], pe Războiul Rece, Revoluţia şi Contracultura anilor ’60” ş.a. Dar – se precizează – este vorba de „indicii nesigure ale unor proiecte în derulare” , adică de un work in progress a cărui febrilitate şi, subsecvent, fertilitate scripturală este evidentă în reluările/modificările/intercesiunile ce asigură, cum afirmam, organicitatea raportului întreg – parte chiar şi în cazul grupajelor de portrete-radiografii, reconstituite din numeroasele inserţii analitice imprimate în tripticul Cercul de graţie, 2003, O carte pe săptămână, 2007 şi Existenţa diafană, 2011). Homo theoreticus şi criticul aplicat scurtircuitează pretutindeni, la temperatură de arc voltaic, în formulări exacte şi surprinzătoare, caracterizabile prin generozitate şi suprafaţa de interpretare, adesea interogativă, ce nu se opreşte doar la lumea ficţională.

Metodologic vorbind, mai ales pentru studiile compacte, propun o analogie, probabil riscantă, cu un exemplu extras din universul fizicii. Este vorba de unul dintre fenomenele de refracţie a luminii, mai exact, de modalitatea acesteia de trecere de la un domeniu prin altele dar cu păstrarea aceleiaşi tonalităţi unitare care nu se întrerupe, ci rămâne în integralitatea ei pe traseul multiplu deviat, legând – deziderativ, adesea utopic însă mereu argumentat – vitraliile din veacul al XIV- lea de arhitectura lui Le Corbusier, de „lumile translucide” şi „societăţile transparente” ş.a. tratate de pildă în singularele Civilizaţii de sticlă (2103). Generalizând, acestei dioptrici personalizate i se datorează modul cum, în Proza fantastică a lui Mircea Eliade (2003), „complexul gnostic” se refractă şi prin Culianu et alii; la fel, o altă carte memorabilă din panoplia comparatistului ne oferă analize cu subiecte Pornind de la Nietzsche (2010), prin Thomas Mann, Hesse sau Rilke cu concluzii de-a dreptul spectroscopice. Iată şi începutul explicativ al unui incitant Eseu despre zaruri ce „porneşte de la recurenţa motivului zarului în mentalitatea postmodernă, pentru a recurge apoi la arheologie. Vom trage cu ochiul, temându-ne că vom fi alungaţi, la marii jucători de zaruri ai lumii: Antichitatea, Evul Mediu, Mallarmé, pentru a ne întoarce apoi la teoria haosului din postmodernism. Am ales zarul, fiindcă e un obiect modern resemantizat.” Accentul ludic („vom trage cu ochiul, temându-ne că vom fi alungaţi”) asezonează de obicei „refracţiile” (resemantizarea), finalizate aici cu ajutorul, de astă dată contrapunctic, al lui Nietzsche: „Dimpotrivă, Nietzsche sugerase deja că haosul este o funcţie a inocenţei”. Ariadna contemporană trece aşadar prin vămile culturale, înfruntă pieptiş bornele istorice şi trage firul (id est: lumina) ce devine tot mai consistent pînă la sfîrşitul textului, în realitate un final deschis, pentru că autorul îi serveşte cititorului opţiunea continuării deviate creativ într-o spectaculoasă aventură intelectuală: „Unele afirmaţii din acest eseu sfidează adevărul. Cititorul este invitat să-şi încerce norocul şi să le descopere”. Şi asta pentru că, ne spune într-o cronică literară, „eseistul nu e, prin definiţie, o persoană obedientă faţă de convenţii. Dimpotrivă, îi place să dejoace seriozitatea celorlalţi, să o supună unor unghiuri perspectivice inedite”. Doar că eseul preluat în accepţiunea aforistică a matematicianului/esteticianului Max Bense drept „esenţa critică a spiritului modern” se dovedeşte, chiar şi în cronica de carte, un studiu concentrat uneori până la epură invitîndu-ne/obligându-ne de multe ori la o proiecţie futurologică sau mitologică, acesta din urmă schiţată de altfel într-un binevenit îndreptar didactic (Mitologie generală, 2004). Re-semantizările, intercesiunile aceluiaşi exemplu mitopoetic (de exemplu „pantoful de sticlă al Cenuşăresei”) ilustrează şi o concepţie până la urmă holistică, de integrare a componentelor într-o viziune unitară, păstrându-se aceleaşi axe, aş spune preferenţiale, dar şi programatice, în cărţi diferite, altfel, tematic.

Cenuşa, acest superb „eseu de mitopoetică”, îmi place să cred că definitoriu pentru autor, este inserat, la început, în studiul despre „complexul gnostic” din Proza fantastică a lui Mircea Eliade (2003), va fi apoi re-locat, extins în Homo Brucans şi alte eseuri (2011) şi – amintindu-ni-se că „am povestit” anterior „de unde vine celebrul motiv al pantofului de sticlă pe care Cenuşăreasa îl lasă gaj pe treptele palatului” – va fi reimprimat, fragmentar, aici cu valoare exemplificativă, în Civilizaţii de sticlă – utopie, distopie urbanism (2013), apoi în culegerea de Eseuri biblice (2015), ca să-l regăsim, completat înspre final, în recentele Simetrii şi discrepanţe (2017), cu titlul De ce are Cenuşăreasa pantofiori de sticlă? Pentru a demonstra că „există două accepţiuni ale cenuşii în mentalitatea occidentală, una funerară şi una resurecţionară”, polihistorul contemporan, cumulat în acelaşi timp cu un povestitor în stare genuină care n-ar trebui să fie reprimat, aduce în prim-plan Cenuşăreasa, această „poveste de esenţă gnostică” legată de „transubstanţierea unei materii iniţiale – cenuşa – în transparenţă totală şi lumină, ceea ce înseamnă, în context gnostic, o de-materializare, eliberarea fiinţei de lumină, fragile, de materia care o ţine înlănţuită de pământ”. Precum pasărea Phoenix şi alte exemple extrase din mitologie, Cenuşăreasa, „fiinţă de cenuşă” se transformă într-o „fiinţă de lumină”, se transfigurează, gnostic, în „pantofiorul de sticlă” – „indiciul transparenţei complete.” Pantoful „adus din moarte” ilustrează „accepţiunea resurecţionară a cenuşii”, constitutivă mentalităţii arhaice şi pe care, conchide exegetul „creştinismul doctrinar a modificat-o, anatemizând-o”. Aş sugera că poate însăşi Cultura, prin tasare milenară, devenită, adică, şi ea cenuşă fertilă, s-a dorit dintotdeauna resurecţionară, de aceea s-a dovedit până la urmă rezistentă, dacă nu chiar stenică, atât în filozofie, cât şi în arte. Aceasta mai ales după ce, sub influenţa modelului romantic, cultura dobândeşte o prestaţie quasireligioasă, ca răspuns oarecum compensativ – în sintagma „religia artei” – la îndepărtarea tot mai vizibilă a europeanului, cel puţin, de Divinitatea creştină. Speranţa noastră în ipostaza resurecţionară a culturii este şi una dintre constantele fundamentale ale criticului şi comparatistului, regăsibilă de altfel şi în menţionatele Civilizaţii de sticlă. Dioptrica (în limbajul religios există o variantă terminologică – dipotrikon) grafiază, precum linia în plastică (care desparte, dar şi unifică), istoria doritei, obsedantei dimensiuni resurecţionare în dispută milenară cu fatalitatea celei funerare, dorinţă existentă, concretizată şi în lumea noastră urbană: „Atunci când va vorbi despre sticlă şi «casele» pe care ea le configurează, Heidegger va reţine, de asemenea, de-corporalizarea, continuată de Merleau-Ponty prin textele dedicate transparenţei, ca spaţiu al ochiului neobstaculat de vreo ingerinţă materială”. Aventura gnostică în gramatica modernă a „materiei transformată în lumină” este etapizată socio-istoric într-un synopsis întocmit în 13 capitole, pigmentate ludic aproape, cu o maliţie benignă, „pentru bunul cititor rătăcit în universul utopic al volumului de faţă dedicat reprezentărilor culturale şi arhitectonice ale sticlei”. Din această călătorie, singulară şi labirintică, „bogată în delicii”, cum spune undeva autorul, nu lipsesc „oraşele perfecte ale Renaşterii”, pe care le-am văzut spre exemplu şi la Ferrara, în desenele lui Pierro Della Francesca, „fervoarea falansteriană” a lui Charles Fourier, Palatul de Cristal (1851) de la Expoziţia Universală din Londra, „spiritul utopic” din Rusia ş.a. cu reprezentările lor ficţionale, arhitectonice sau filosofice într-un conclav seducător. Următoarea ediţie – absolut necesară! – ar putea trimite, de exemplu, şi la oraşul sud-american, „cea mai puternică maşină de simboluri a lumii moderne” (Beatriz Sarlo, 2015). Dacă Aleph-ul ficţional al lui Borges este un caz de heterotopie în care toate spaţiile sunt simultane şi neintersectate însă raportabile, paradoxal, la punctul unic din care se nasc, asociat fiind realismului magic din epoca primară a colonialismului spaniol, metropola Buenos Aires – legată osmotic de scriitorul argentinian – nu doar ilustrează, dar şi continuă textul borgesian în construcţia ridicată odinioară pe Via Florida şi pe care criollo, urmaşii colonizatorilor, au transformat-o astăzi într-un mall de sticlă gravată cu imagini ale oraşului reprezentat ca un labirint de memorii. Sau, în neistovitul incubator european, oniricul Salvator Dali utilizase modelul matematic propus de prietenul său Matila Ghyka, teoreticianul modern al numărului de aur, şi oferise cele două mostre plastice – Christus Hipercubus şi Leda Atomica – 50 de secrete ale artizanatului magic – prima dintre acestea inspirându-l pe Le Corbusier în proiectarea sediului Naţiunilor Unite din New-York. Sunt încercări şi realizări – cât de utopice?! – oricum specifice pentru „civilizaţiile de sticlă” analizate cu pasiune şi aplicaţie interdisciplinară din unghiul posibilelor semnificaţii gnostice care leagă între ele secolele şi vârstele culturale.

Cadrul pe care doar l-am schiţat în aceste rânduri invită fără-ndoială, în viitorul apropiat, la un comentariu in medias res dedicat cărţilor semnate de Ştefan Borbély. Ele sunt impresionante ca număr şi varietate tematică oferind, sub o anvelopă eseistică şi nu prea, o stilistică inconfunadabilă, acumulări îndelung decantate şi, totuşi, „şantiere deschise” , însoţite „de teama că nu le voi închide niciodată”. Firească ar fi, aşadar, o compartimentare, aşa cum este creionată în prefaţa de la Homo Brucans şi alte eseuri (2011), respectiv „hermeneutici biblice specifice”, studiul despre cenuşă integrabil într-un viitor volum despre Calendarele mitologiei şi altul, proiectat şi el, despre Originile intelectuale ale contraculturii anilor ’60. Preliminariile adresate „cititorului de bună credinţă” referă însă şi la alte titluri apărute/anunţate, dar în legătură prioritară cu conţinutul insertiv al lucrării respective, ca în Homo Brucans.

Sarcina comentatorului care doreşte să „prindă” într-o formulă pe acest exeget de excepţie nu este deloc uşoară. Menţionez deocamdată – într-o formulă desigur preferenţială – un veritabil meniu de straturi comunicante prin nervuri tematice şi conceptuale: aproprieri mitologice propriu-zise, deocamdată în cheie clasică; lecturi biblice (Ce ştia Pavel, Blestemul smochinului ş.a.) cu performanţa coabitării analizei simbolice cu elemente de interpretare anagogică; dimensiunea mitopoetică, radială; cuprinderi monografice sui-generis pe temei comparatist şi cu finalitate spectroscopică (Mircea Eliade, Thomas Mann, Nietzsche et alii; „civilizaţiile de sticlă”; „simptomatologie editorială” contemporană; circumscrieri socio-culturale (Postmodernism, Postumanism, Contracultură ş.a.). Este plăcerea cititorului să aleagă.

 

*** 

Andrei SIMUŢ

De ce ne fascinează (eseurile lui) Ştefan Borbély

Din punctul de vedere al dezideratelor tradiţionale ale criticii (în special obiectivitatea sau judecata), orice aş scrie despre Ştefan Borbély va purta marca subiectivităţii, de vreme ce parcursul meu academic a fost iremediabil marcat, şi oficial, de influenţa sa (o licenţă, un masterat şi un doctorat…). Astfel predispoziţia va fi aceea de a insista pe elementele ce indică fascinaţia pentru stilul eseistului sau al profesorului. Acelaşi lucru se putea observa şi în articolul scris în vremea studenţiei pentru Dicţionarul Echinox (pe nedrept blamat la data primei apariţii), articol care, constat azi, îşi menţine valabilitatea intuiţiilor, cu toate excesele speculativ-stilistice ale momentului (articolul a fost înlocuit în a doua ediţie a Dicţionarului…). În acel text încercam să răspund implicit la ceea ce acum voi puncta explicit, şi anume răspunsul la întrebarea simplă: care sunt motivele fascinaţiei exercitate (în special asupra generaţiei noastre şi nu numai) de Ştefan Borbély?

În acel articol porneam de la observarea unui contrast care mă suprinde şi azi, pe care îl consider definitoriu pentru personalitatea profesorului/ eseistului, contrast care provine dintr-un anume histrionism (cuvânt cheie pentru universul stilistic al autorului), o formă echilibrată de histrionism, care trece de la distanţe aparent insurmontabile la familiarităţi joviale, o distanţă participativă, fapt perfect recognoscibil la nivel discursiv. E suficient să citim prefeţele unor volume precum Grădina magistrului Thomas, Visul lupului de stepă sau Pornind de la Nietzsche pentru a observa că asistăm la un adevărat ritual al prefeţei, după regulile clasice ale retoricii, dar şi după un model ilustru (Montaigne), având toate un aer de smerenie ironică, dar şi simpatie nostalgică pentru un cititor-model ipotetic, poate niciodată actualizabil. Prefeţele sunt un deliciu şi pentru că dezvăluie un autor cu propensiuni spre confesiune, dezvăluindu-şi obsesiile creatoare şi spiritul noncomformist. De îndată ce trecem la cuprinsul propriu-zis al cărţilor, tonul se schimbă, distanţa reapare, autorul şi mărcile sale subiective se retrag în spatele erudiţiei, interpretărilor sau diagnosticelor adesea caustic-corozive.

Excepţia la care am asistat recent este Civilizaţii de sticlă, utopie, distopie, urbanism, (carte căreia îi lipseşte obişnuita prefaţă, înlocuită cu un cuprins analitic), unde are loc o omogenizare discursivă, cu victoria vocii auctoriale extrovertite din prefeţele volumelor anterioare. Cititorul este adesea interpelat, luat complice în travaliul hermeneutic pentru descoperirea sensurilor ascunse, pus să aştepte deznodământul unui parcurs pasionant şi pasionat prin diversele proiecte de societăţi ideale (provenind în special din secolul XIX), oraşe-perfecte, romane distopice, teoriile despre utopie/distopie etc. Eseul nu aspiră atât spre o cuprindere sistematică a vastului domeniu al utopiei/distopiei, cât spre alegerea unghiului insolit din care vechea problemă să fie investigată. Raportul utopie-distopie e trecut pe rând prin multiple filtre conceptual-interpretative: transparentizare/ obscurizare, limitare/ nelimitare, eludarea morţii/ omniprezenţa ei etc. Miza este, ca şi în celelalte cărţi ale sale, o de-familiarizare a listelor uzuale din literatura utopică/distopică, a temelor sau autorilor canonici, re-valorificarea autorilor sau cărţilor uitate, de-construirea reflexelor culturale limitative, a prejudecăţilor sau locurilor comune încetăţenite fie printre universitari, fie în lumea criticilor literari sau a analiştilor media (jurnalismul civic…). Aproape un manifest contra „sistemul(ui) de castă autoscopică”, o critică a „sistemul(ui) literar închistat şi obedient” este cartea Existenţa diafană (şi în pofida titlului…), care, la fel ca mai vechile Xenograme sau Opoziţii constructive aplică judecăţi tranşante, distanţate, lumii literare româneşti şi establishment-ului cultural-politic, chestionând ierarhiile zilei, recuperând autori nedreptăţiţi, căutând cărţile „bombă”, privind cu circumspecţie autorii favorizaţi de critică sau de public (un caz interesant e fluctuaţia de receptare de care are parte Mircea Cărtărescu, de la Levantul la Solenoid…). Când intră în rolul Cronicarului, Ştefan Borbély nu rămâne niciodată la simpla recenzare a ultimelor apariţii. Dincolo de selecţia deliberat subiectivă, miza este de a circumscrie cât mai precis contextul contemporan, trecut printr-o radiografie necruţătoare, dar fără parti-pris-uri (chiar dacă anumite preferinţe sunt deschis declarate). Cronica trece treptat în forma eseului, lăsând în urmă grila limitativă a gustului sau a judecăţii, spre plăcerea depistării fenomenelor mai ample, de profunzime.

Chiar dacă nu rare au fost distanţările critice faţă de congenerii săi, comparatistul clujean are ceva din spiritul postmodern al generaţiei, privilegiind secundarul, marginalitatea, detaliul rămas neobservat sau fragmentul în dauna amplului edificiu discursiv. Urmând ispitele borgesiene ale personajelor lui Eco, autorul aspiră la colecţionarea firelor, chiar dacă iniţial disparate, ale unei istorii secrete (literare sau chiar culturale), fire decelate din marile texte sau din biografiile autorilor esenţiali (nu doar de literatură, dar şi filosofi, oameni politici etc). Comparatistul clujean e un spirit aflat mereu în căutarea aspectelor/autorilor/cărţilor mai puţin investigate din istoria culturii, un model pentru obstinaţia cu care caută sursele prime din spatele suprafeţelor cunoscute ale literaturii. Faptul era vizibil şi la cursurile profesorului, dar nu însemna nicidecum impunerea unor abordări constrângătoare, ci impregna libertatea de a face asocieri, paralelisme, racorduri cu alte opere, găsirea celor mai interesante filiaţii. Desigur, orizontul de pornire e unul tematologic, dar literatura nu constituie aproape niciodată şi punctul de final al travaliului interpretativ, apelul fiind mereu la istoria ideilor sau a mentalităţilor, unde textele influente, politice sau filosofice, au o poziţie privilegiată faţă de cele strict literare. Din eseuri transpare adesea o solidă cunoaştere a filosofiei, cu trimiteri fireşti spre Platon (pentru Antichitate, mai rar Aristotel), Schopenhauer, Kierkegaard şi, desigur Nietzsche, pentru secolul XIX şi modernism, cel din urmă fiind de departe filosoful preferat al autorului. Dincolo de aspectul eterogen, divers al volumelor sale, dincolo de aparenta nesistematizare a eseurilor ce le compun, la o privire mai atentă se poate constata coerenţa internă a lor, dar şi structurarea lor prin intermediul temelor la care autorul revine, investigându-le prin intermediul altor metodologii, altor autori sau altor epoci. La lectura integrală a cărţilor comparatistului, se observă liniile de forţă, care implicit oferă multiple modalităţi de lectură ale literaturii, exemple de dialog între filozofie/politică/religie/mitologie şi literatură, între diferite orizonturi de mentalitate sau un stil original de a scrie eseu, favorizând interogaţia speculativă, hermeneutica atentă la detalii.

Într-un context epistemic tot mai refractar la perspectiva hermeneutică, fie dintr-o saţietate cinică a indiferenţei (suprasaturaţia de informaţie), fie datorită tiraniei şi inflaţiei de imagini, mizând tocmai pe suprafeţe ca primă şi ultimă oprire a parcursului analitic, fie datorate inerţiilor foiletonismului şi ale istoriei literare neopozitiviste, apelul la hermeneutică, maniera de a privi cu obstinaţie dincolo de jocul înşelător al suprafeţelor, practicată de Ştefan Borbély încă de la primele sale eseuri în Echinocţiu, este cu atât mai reconfortantă şi importantă azi, într-un context deja diferit faţă de cel în care îi audiam cursurile, la începutul anilor 2000 (civilizaţia internet era atunci la început). Într-o manieră concordantă cu cărţile sale, profesorul ne îndemna indirect să căutăm textele esenţiale, cele care au generat marile mişcări de gândire din istoria umanităţii şi, desigur, de a nu ne limita la orizontul literaturii. Cunoscutul principiu socratic de a provoca reacţii meditative discipolilor, lăsându-i să-şi urmeze până la capăt premisele, de a descoperi propriile erori, de a le stârni reflecţia prin insolitări diverse sau asocieri neaşteptate se regăseşte la rang de cinste şi în eseurile sale, nu doar la seminariile cu ale lor inserţii bibliografice surprinzătoare (una din primele mele surprize din facultate s-a produs la întâlnirea cu lista bibliografică, dar şi cu temele cursului său de comparată). Motiv de fascinaţie era şi imprevizibilul cu care profesorul ştia să lucreze, în dozaje diferite, după principiile ludice ale şcolii echinoxiste, care însă nu puteau fi ghicite cu uşurinţă (de ajuns să pomenesc examenul la care ni s-a oferit posibilitatea de a ieşi din sală, în caz că nu stăpânim subiectele, totul însă sub privirea ironic-şăgalnică a profesorului, care ne testa implicit; anumite seminarii în care ne urmărea amuzat dezbaterea interminabilă, fără a interveni decât mult după reinstaurarea liniştii; tema de eseu, amplă cât un roman, primită la finalul cursului de an secund…). Cu alte cuvinte, nu eram lăsaţi să devenim prizonierii propriilor comodităţi şi inerţii, cu tot riscul fragmentării sau disoluţiei unor certitudini.

Acelaşi orizont ludic-imprevizibil, predispus să ofere surprize la tot pasul, îi este caracteristic şi eseistului comparatist. În Civilizaţii de sticlă ne conduce erudit prin istoria genului utopic/distopic, selectând momentele cele mai neaşteptate: reveriile de secol XIX londonez ale „oraşului-grădină”, Le Corbusier ca Organizator/ „tandru dictator” cu planuri de regândire radicală a unui „oraş radial”, Istoria adevărată a lui Lucian din Samosata ca anticipare/paralelism cu transgresarea antropocentrismului în postmodernism, Somnium de Kepler ca prim SF şi multe altele.

Secretul influenţei lui Ştefan Borbély asupra unor generaţii întregi de studenţi rezidă şi în capacitatea de a rămâne un spirit intens speculativ, de a refuza sistemele închise, de a păstra dialogismul şi la nivelul eseurilor pe care le scrie, care invită mereu cititorul (mai ales pe cel specializat) să le prelungească, să răspundă cu propriile interpretări. Cu tot statutul academic/publicistic consacrat, dobândit de ceva vreme, autorul se menţine într-o nelinişte creatoare şi într-un spirit al autodepăşirii, refuzând certitudinile aplatizante, reciclările autoliniştitoare ale propriilor texte/idei, deschizându-se mereu spre problematici sau orizonturi inedite. Faptul este vizibil în cele mai recente articole (când scrie despre filmul distopic) sau în cea mai recentă carte, Simetrii şi discrepanţe, care cuprinde eseuri despre istoria artei (Bosch), teatru sau film (biografii spectaculoase, marcate de numere nefaste, cum este cea a lui James Dean, cu o interpretare inedită, în cheie thanatică la Rebel without a Cause). Sunt eseuri cu final deschis, cu o ipoteză care invită la dialog.

Profesorul/eseistul sau cronicarul actualităţii se află fiecare în contradicţie cu comoditatea propriului statut academic/literar, cu inerţiile şi blocajele pe care acestea le-ar putea genera pentru propriul parcurs. Preferinţa pentru personalităţile incomode, noncomformiste, aflate în conflict cu establishment-ul se poate întrezări în multe din cărţile profesorului (Contracultura anilor ’60 fiind un subiect favorit), mai ales în volumele care reunesc activitatea cronicarului, aşa cum sunt Existenţa diafană, Cercul de graţie, Xenograme, unde se observă preferinţele pentru autori precum Adrian Marino, Marin Mincu şi uneori Eugen Negrici, pentru cărţile „dinamitarde”, care deconstruiesc iluzii sau preconcepţii intrate în vulgata criticii. Deşi se află mereu în proximitatea subiectelor majore, convingerea implicită a comparatistului este că acestea nu pot fi abordate frontal, fără diverse riscuri (teama de a nu reitera locurile comune ale exegezei). Erudiţia densă ce transpare din orice text al său este folosită adesea tocmai pentru a găsi multiplele unghiuri insolite din care poate fi reconsiderată o temă, opera unui autor (gnoza în proza lui Eliade, influenţa filosofiei nietzcheene la Thomas Mann sau evoluţia unui gen – distopia – tratată prin intermediul simbolisticii sticlei în arhitectura cetăţilor ideale şi nu numai) sau un motiv secundar trecut printr-o amplă serie de opere (bărbierul în literatură). Motivul se dovedeşte a fi deopotrivă un pretext subiectiv de pornire, dar şi un mod funcţional de a re-citi textele descoperind faţetele lor ignorate până atunci. Civilizaţii de sticlă sau Simetrii şi discrepanţe denotă decomplexarea discursului, o anumită „extrovertire” a lui, deschiderea necondiţionată către cititor, spre umor şi spre ciudăţeniile biografice ale marilor personalităţi (un exemplu este decriptarea simbolică a numelui arhitectului Le Corbusier, care trimite şi spre misterioasa lui moarte). În cele mai recente eseuri, erudiţia funcţionează ca un mod de a clădi suspansul parcursului eseistic.

Un alt motiv de fascinaţie este refuzul autorului de a rămâne ancorat într-un unic orizont metodologic. Cu toate că nu vădeşte o prea mare atracţie pentru teoretizările legate de comparatism sau metodologie, eseurile sale au căutat, încă de la primele apariţii din Echinox, să exerseze subdomenii ale comparatismului destul de diferite (dar convergente), de la mitologie (ritualuri, magie), religii, inclusiv cele exotice (despre care puţini scriau la acea dată), morfologia culturii, filozofie, îndreptându-se ulterior, începând mai ales cu anii ’90, şi spre psihoistorie, politologie, analiză media, mai nou şi spre film, spre analiza textului dramatic sau istoria artei, dar reîntorcându-se, cu o energie sporită, asupra literaturii. Relativizarea, uneori ludică, a limitărilor ce decurg din urmarea strictă a unei teze centrale (cu toate că aceasta transpare prin forţa exemplelor), refuzul de a rămâne ancorat în domenii/teme/reflexe comune, predispoziţia pentru intuiţie în dauna raţionalităţii reci, pentru asociaţia liberă de idei, deschiderea dialogică a eseurilor, constituie toate un model pentru modul de a scrie eseu la ora actuală, specie tot mai rară în ansamblul discursurilor analitice (ale criticii sau comparatismului). Disponibilitatea de a o practica denotă o altă propensiune a autorului, cea spre deliciile gratuităţii, eliberate de presiunea scientometriei. Astfel de preocupări sunt ameninţate azi de cerinţele academice spre productivitate în scrierea articolelor, produse egalizate, adesea sterilizate de necesitatea respectării unei scheme date, mimând sau visând mereu la siguranţa, neutralitatea omului de ştiinţă. La toate acestea Ştefan Borbély le opune o proaspătă reasumare a funcţiilor subiectivităţii, a prezenţei discursive ale persoanei I, dar şi spiritul său dilematic, înclinat spre dualităţi aflate în tensiune (cea dintre apolinic şi dionisiac fiind cea mai celebră dintre ele), spre revelarea sensurilor ascunse, spre decriptarea enigmelor rămase printre rândurile unor texte arhicunoscute (excelentele eseuri despre episoadele biblice).

Rămân la opinia formulată în ante-menţionatul articol din controversatul dicţionar privind faptul că Ştefan Borbély ascunde un potenţial prozator, de o mare densitate şi fineţe stilistică, cu o inepuizabilă inventivitate lexicală, trăsătură regăsibilă încă de la primele sale eseuri echinoxiste. Acesta a fost unul din primele mele motive de uimire la întâlnirea cu Ştefan Borbély-Profesorul: afluxul unui vocabular complicat, luxuriant, indiferent dacă materia cursului erau riturile de iniţiere greceşti sau asistam la cronica amical-caustică, rostită la o lansare. Stilul său eseistic este profund original şi inimitabil şi, cu toate acestea, asistam amuzat la modul în care primele noastre cronici sau eseuri se contaminau vrând-nevrând cu vreun concept, neologism sau întorsătură de frază ale profesorului. La fel cum, după acest lung text, am senzaţia că obiectul analizei mi-a scăpat din nou printre rânduri…

 

***

Iulian BOLDEA

Geometria ca nuanţă

Critica pe care o practică Ştefan Borbély în cărţile lui e una caracterizată atât de fascinaţia deschiderilor filosofice, cât şi de o incontestabilă pregnanţă hermeneutică. Eseistul este atras, în mai toate comentariile, de aspectele literare mai puţin frecventate de exegeză, circumscriind un scriitor sau o operă dintr-un unghi insolit, dintr-o perspectivă nouă, nebănuită. Subtile şi nuanţate în formă, substanţiale şi dense în conţinut, incursiunile în operele unor scriitori străini (Kafka, Thomas Mann, Hermann Hesse ş.a.) din eseurile lui Ştefan Borbély surprind prin precizie şi fascinaţie afectivă, într-un demers interpretativ de acut suflu ideatic. În cărţile eseistului (Grădina magistrului Thomas, Xenograme, Visul lupului de stepă, Opoziţii constructive, De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul în literatură, Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic, Cercul de graţie, Matei Călinescu – monografie, Thomas Mann şi alte eseuri, O carte pe săptămână, Pornind de la Nietzsche etc.) există, în ciuda diversităţii tematice a excursurilor comparatiste, un set de afinităţi, de relaţii şi de analogii care au darul de a exprima individualitatea comparatistului. Fie că analizează relaţia dintre Freud şi Jung, toposul insularizării la Thomas Mann, Lupul de stepă al lui H. Hesse, perceput din unghiul unor scenarii iniţiatice, forţele germinatoare din Elegiile lui Rilke, fie că abordează unele concepte de amplă deschidere intelectuală (ideea de Mitteleuropa, ecumenismul, New-Age etc.) sau tema eroicului, autorul reuşeşte să delimiteze şi să radiografieze semnificaţiile majore ale formelor literare, prin valorificarea unei bibliografii impresionante. Culegerile de cronici literare ale lui Ştefan Borbély sunt, deopotrivă, suple ca dicţiune critică, subtile ca demers hermeneutic, explicative şi interpretative, ca metodă de lucru. Elanul constructiv, ca şi resortul empatic, sunt cele două resurse esenţiale ale scrisului lui Ştefan Borbély. Spirit aplicat şi metodic, autorul îşi relevă, în paginile foiletonistice, şi erudiţia, o erudiţie decomplexată, nuanţată, lipsită de ostentaţie.

Preocupările critice şi eseistice ale lui Ştefan Borbély circumscriu un dublu registru tematic: mai întâi, orizontul literaturii române, explorat prin cronici literare ale unor cărţi mai mult sau mai puţin semnificative ale actualităţii, şi perimetrul literaturii comparate, investigat prin eseuri şi studii bine articulate teoretic, cu o deschidere conceptuală amplă, dar şi cu resorturi analitice riguroase. Într-o Laudă a eseului din volumul Grădina magistrului Thomas (1995), Ştefan Borbély inventariază datele, calităţile şi componentele mai relevante ale acestei specii literare proteice, definită ca „arta specifică a solitarilor”. Eseul e definit prin contrast cu instrumentarul criticii literare, subliniindu-se libertatea, independenţa de viziune sau de scriitură şi „individualismul” ca mărci stilistice fundamentale ale eseului, faţă de spiritul oarecum ancilar şi caracterul „bigot” al analizei de text. Cultivând voluptatea degustării esteticului, cu evitarea oricărei forme de frivolitate stilistică, eseul uneşte „toleranţa cu aventura extremă”, adoptând masca unei retorici fluctuante şi libere de convenţii, ce se pliază cu anumită precizie pe obiectul investigaţiei, fără să-i epuizeze însă semnificaţiile şi accentele expresive. Eseistul nu este, observă Ştefan Borbély, nici critic literar (pentru că nu posedă „disciplina interioară şi capacitatea de sinteză”), dar nu e nici filosof (din cauza „luxurianţei senzuale şi a incapacităţii de a recurge la abstracţii”). Cu toate acestea, eseistul autentic se remarcă printr-o impecabilă „disciplină intelectuală”, dar şi printr-un sentiment acut al „cenzurii interioare” – dimensiuni ce validează dezinvoltura, lipsa de complexe şi inhibiţii. Modul de structurare/ agregare specific acestei specii literare este, spre deosebire de studiul critic, dezvoltarea „progresivă”, acumularea gradată a ipotezelor şi temelor asumate, eseul reflectând astfel „foamea de infinit pe care o încearcă cel care îl practică”. Concluzia acestei Laude a eseului dezvăluie, în subtext, mobilurile estetice şi resorturile psihologice ale demersului autorului: „Să credem în el (în eseu, n.m. I.B.) şi să-l cultivăm, nu numai pentru că exprimă un sentiment de viaţă contemporană, ci şi fiindcă ascunde un element dificil de găsit în celelalte genuri ale exegezei literare: sublimul sentiment al jocului şi eşecului spiritual”. Lectura pe care o practică Ştefan Borbély în Grădina magistrului Thomas are deschideri şi resorturi filosofice, eseistul fiind atras, în aceste pagini, de aspecte literare mai puţin explorate de exegeză, cu o doză mai mult sau mai puţin însemnată de nedeterminare. Fascinat de „faliile”, golurile, zonele de umbră ale textului, eseistul ignoră orice poncif, orice convenţie constrângătoare, orice „idee primită”, înţelegând demersul creator într-un mod nuanţat. Eseurile lui Ştefan Borbély abordează aspecte, dimensiuni, scriitori şi opere din literatura română – Experienţa lui Arghezi, Complexul lui Nessus (Liviu Rebreanu), Izvorul Alb, Un caz de compatibilitate limitată: Maitreyi, Corespondenţe Rilke – Blaga, dar şi din spaţiul literaturii universale – Ritmurile corpului în Grecia antică, Drumul spre Nietzsche, Experienţa lui Kafka, Laudatio mortis (Thomas Mann), Grădina magistrului Thomas (Hermann Hesse). Eseistul îmbină aici „fervoarea unui stil critic inspirat” (Gheorghe Perian) cu o indiscutabilă rigoare metodologică, ce plasează eseurile sale sub semnul geometriei suple şi nuanţate, dominată de o totală lipsă de prejudecăţi. Rigoare ideatică şi supleţe a interpretării regăsim în comentariul dedicat lui Arghezi, în care eseistul observă prezenţa a două tentaţii pe care le încearcă autorul Psalmilor: „ispita de a se substitui divinităţii absente” şi, pe de altă parte, „ispita tăcerii, a renunţării şi a întoarcerii, singura care păstrează intactă esenţa imaginară a actului poetic”. O imagine „bifrons” a lui Rebreanu este validată de argumente clare, eseistul reprezentându-l pe autorul lui Ion ca „pe un suflet neliniştit, scindat între tulburătoarea chemare a tenebrelor şi voluptatea iubirii celeste”. Subtile şi riguroase, incursiunile în operele lui Kafka, Thomas Mann, Hermann Hesse surprind, într-un limbaj sobru, „economic” prin precizie dar şi fascinant prin coloratura afectivă, sensuri şi dimensiuni mai puţin cunoscute, registre semantice noi ale textului, într-un demers interpretativ de amplă respiraţie ideatică.

Cartea Visul lupului de stepă (1999) e structurată în două mari secţiuni (Teme româneşti şi Teme străine). În secţiunea despre literatura română, comentariile se referă la reflexele gnostice din opera lui Blaga, la Cartea Oltului, analizată prin grilă alchimică etc. Partea a doua, mult mai substanţială, cuprinde un Eseu despre zaruri (un excurs în istoria toposului, de la egipteni la Mallarmé), precum şi texte despre relaţia dintre Freud şi Jung, despre tema insularizării la Thomas Mann, despre Lupul de stepă de Hesse, analizat din unghiul unor scenarii iniţiatice, sau despre forţele germinatoare ce se regăsesc în Elegiile lui Rilke. Ştefan Borbély este atras, însă, şi de problema actualităţii teoretice, abordând concepte cu reflexe de modernitate (ideea de Mitteleuropa, ecumenismul, New-Age etc.). De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul în literatură (2001) e o carte în care, valorificând, cu tact şi exigenţă, o bibliografie impresionantă, autorul delimitează, descrie şi interpretează semnificaţiile majore ale toposului eroicului, pe baza unei dihotomii, susţinută cu argumente viabile, între eroic şi antieroic. Eroicul stihial, primul palier al arhitecturii eroicului, este distins de al doilea, eroicul solar şi civilizator. Eseistul remarcă, în acelaşi timp, şi caracterul dual al statutului eroului, capacitatea sa de dedublare, de autodepăşire şi metamorfozare. Una dintre prejudecăţile pe care eseistul caută să le dezamorseze este aceea a configuraţiei preponderent solare a eroicului, conform unei scheme reductive ce ar trebui să suporte accente relativizante: „Se recunoaşte cu uşurinţă în această schemă reductivă – foarte persistentă, de altfel – formula eroului civilizator, care nu epuizează nicidecum registrul, dar, în foarte multe cazuri, îl înlocuieşte. De regulă, atunci când vorbeşte de «erou», lumea are în vedere tipologia eroului civilizator”.

O carte ce însumează textele de atitudine ale lui Ştefan Borbély este Opoziţii constructive (2002), o carte în care sunt denunţate anomaliile unei societăţi scindate, lipsită de repere morale ferme, în care puterea îşi exersează forţa malefică prin modalităţi oculte, de culise. În ciuda caracterului lor fragmentar, disparat, textele îşi relevă coerenţa ideatică prin accentul plasat asupra diverselor forme de comunicare interculturală, prin analiza diferenţelor sau glisajelor de mentalitate şi a fantasmelor identitare. Circumscrierea categoriei „excentricului”, a intelectualului, cu opoziţia lui ireductibilă faţă de înscenările puterii, într-un astfel de tablou socio-politic, este cât se poate de semnificativ: „Mulţi intelectuali trăiesc ceva ce s-ar putea numi o voluptate a explorărilor infinite, revelatorii: cercetează febril în arhive, scot la iveală documente uitate în fel şi chip, fie din neglijenţă, fie culpabil, şi rescriu pagini de trecut istoric sau cultural naţional, considerate şi azi ca fiind «sacrosancte». Le lipseşte sprijinul politic sau popular, au de multe ori impresia că recurg la strategii insidioase, ilicite, dar, încet, încet, căruţa se mişcă din glod, sancţionând, prin simplul fapt că avansează, chiar şi începutul foarte pesimist al rândurilor de faţă…”

Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic (2003) imaginează un scenariu hermeneutic interesant, în care se subliniază raporturile dintre resorturile fantasticului eliadesc şi cele ale reflexelor mitice, accentul analizelor fiind plasat asupra toposurilor thanatice: „prozele fantastice duc, aproape fără excepţie, spre moarte, La ţigănci nefiind, nici ea, o excepţie, în această privinţă. E copleşitor cât de înrudite sunt mecanismele fantasticului şi cele ale morţii din opera lui Eliade”. Cercul de graţie (2003) e o culegere de cronici literare, expozitive, explicative şi interpretative, într-o tonalitate echilibrată a comentariilor, precum în textele despre Marta Petreu, Livius Ciocârlie sau Dan C. Mihăilescu. Interesantă e analiza conceptului de postmodernism, având ca pretext cărţile consacrate conceptului de Liviu Petrescu şi Mircea Cărtărescu. Criticul constată, însă, o anume desincronizare între teorie şi practica scriiturii în acest teritoriu al postmodernismului românesc: „La noi, prin postmodernism, s-a construit în primul rând, şi nu s-a deconstruit, ca în Occident: s-au făurit identităţi, forme de viaţă, s-au legitimat licenţe de comportament sau de expresie. S-a întâmplat aşa, poate, şi fiindcă noi am prins postmodernismul într-un moment istoric de construcţie post-totalitară, şi nu într-unul de trans-istoricitate dezabuzată, cum l-a prins civilizaţia occidentală”. Monografia consacrată de Ştefan Borbély lui Matei Călinescu (2003) plasează accentul exegezei asupra caracterului atipic, singular al teoreticianului literaturii, singularitate provenită mai ales dintr-o „etică a distanţei”. Ştefan Borbély accentuează ideea necesităţii „recontextualizării” operei lui Matei Călinescu, prin „asimilarea unor grile specifice ideologicului, politicului sau mentalităţilor”. Criticul se opune tezei conform căreia artisticul ar fi fost, pentru teoretician, o modalitate de expresie reprimată; acesta, artisticul, ar fi, mai degrabă, „o constantă purtată mereu în sine, cu epifanii specifice variabile”.

În Thomas Mann şi alte eseuri (2005), autorul reface relieful preocupărilor lui de comparatistică, printr-o racordare a fragmentarităţii la valenţele spiritului de sinteză. Fascinaţia prozei lui Thomas Mann este redată fără nicio umbră de ambiguitate: „La Thomas Mann revin ori de cîte ori simt nevoia de seninătate, fiindcă el m-a învăţat – alături de Nietzsche, Hesse şi alţi histrioni geniali – să arunc de pe umeri toate poverile, să fiu eu însumi, adică: să trăiesc viaţa la intensitatea ambiguă, responsabilă a ludicului”. Lectura pe prozei lui Thomas Mann este pe cât de aplicată, pe atât de captivată de nuanţele textului, riguroasă şi fermă în opţiuni metodologice şi analitice, chiar dacă o anumită înclinaţie spre disparitate îşi face simţită prezenţa. Cuplurile tematice antitetice (burghez-artist), deghizările carnavaleşti ale demonicului, pactul cu diavolul, conflictul dintre modernitatea raţionalistă şi premodernitatea iraţională, dintre civilizaţie şi barbarie, sunt surprinse cu acuitate. Celelalte eseuri au un conţinut eterogen, eseistul referindu-se la tema morţii în proza lui Hermann Hesse, despre imaginarul nocturn în vechea mitologie germană, sau despre raporturile dintre creştinismul primitiv, tradiţia iudaică şi sincretismul mitologiei greco-romane.

Volumul O carte pe săptămână (2007) nu vrea să pară nici mai mult, dar nici mai puţin decât este. Autorul îşi asumă, de la bun început, condiţia criticii foiletonistice, care completează fericit vocaţia sa de comparatist şi de eseist. Livius Ciocârlie, Matei Călinescu, Virgil Ierunca, Ion Ianoşi, Ion Vlad, Paul Cornea, Adrian Marino – sunt câţiva dintre criticii şi eseiştii ale căror cărţi sunt examinate în această carte, dintr-o perspectivă simpatetică şi echidistantă, în acelaşi timp. Elanul constructiv, mecanismele empatiei, resorturile analizei – sunt resursele definitorii ale scriiturii pe care volumul de faţă le pune în lumină. Spirit aplicat, metodic, geometrizant, criticul îşi revelează o erudiţie neostentativă, asimilată cu naturaleţe. De multe ori, atent la meandrele textului, criticul recurge şi la instrumentele comparatismului, realizând racorduri rapide, necesare, însă, între opere, epoci literare sau stiluri de creaţie, într-o manieră degajată, ce interzice abuzurile interpretative sau relaxările conceptuale. Între figurile critice conturate în carte, cea a lui Livius Ciocârlie se bucură de un interes privilegiat. Este deconstruit, în paginile acestei cărţi, portretul cărturarului, cu faţetele lui multiple, cu proteismul reprezentărilor sale deconcertante. Relevante sunt paginile despre „patriotismul indirect” ilustrat de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca în cărţile lor, în care patosul acuzator se îmbină cu o fermă conştiinţă morală. Formulările, sintetice şi plastice totodată, ale cronicarului construiesc, din linii sugestive şi nete, profilul unui autor, tiparul stilistic ce tutelează o anume personalitate artistică, rezonanţa unei scriituri. Comentariile la cărţile lui Ion Ianoşi, comprehensive, fără însă a exclude unele observaţii critice, lectura atentă a cărţii lui Ion Vlad Romanul universurilor crepusculare, cu numeroasele racorduri de ordin comparatist, ca şi celelalte cronici consacrate unor figuri de prim rang ale criticii literare româneşti ne pun în faţa unui comentator abil, care îşi dozează atent resursele, argumentând când şi cum trebuie, într-un discurs critic alert şi dezinhibat, prin care explorează cu voluptate teritorii diverse ale literaturii. Ştefan Borbély se orientează, însă, şi spre figurile literaturii noi. Cronicile consacrate unor cărţi semnate de Andrei Bodiu, Ioana Bot, Cristian Cheşuţ, Florina Ilis sunt caracterizate de precizie a formulărilor şi prestanţă analitică. Criticul captează sensul iradiant al operelor, simţul construcţiei sau asumarea unei estetici implicite, acolo unde este cazul. Cartea lui Ştefan Borbély se încheie cu o Addenda ce conţine o justificare a necesităţii conturării unei istorii politice a literaturii române. Rămâne să vedem cum va reuşi să concretizeze, printr-o abordare proprie, Ştefan Borbély un astfel de proiect. O carte pe săptămână ilustrează dialectica distanţării şi participării ce face parte din demersul cronicarului literar, „fiinţă marginală”, dar nu mai puţin responsabilă şi dedicată vocaţiei sale. Existenţa diafană (2011) poate fi privită ca o radiografie a unui întreg deceniu literar (2000-2010), prin comentarea unora dintre cele mai importante apariţii editoriale din acest interval. Regăsim aici texte critice consacrate unor nume de referinţă ale literaturii române contemporane (Marin Sorescu, Mircea Zaciu, Nicolae Breban, Marin Mincu, Livius Ciocârlie, Adrian Marino, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Paul Cornea, Dan C. Mihăilescu), dar şi comentarii ale cărţilor unor autori în curs de afirmare (Adrian Dohotaru, Cătălin şi Roxana Ghiţă, Adriana Teodorescu, Florina Codreanu, Ioana Macrea-Toma, Constantina Raveca Buleu). Ştefan Borbély are o vizibilă predilecţie pentru acele cărţi care se înscriu în sfera istoriei şi sintaxei mentalităţilor sau în perimetrul studiilor culturale. Interpretările lui Ştefan Borbély din acest volum se impun prin fermitate analitică, prin deschidere conceptuală şi precizie, calităţi ce îi permit autorului să circumscrie idei şi forme literare, să reveleze structuri artistice sau să fixeze simptomatologii culturale. Revelatoare pentru disponibilităţile analitice ale criticului sunt, de pildă, textele dedicate jurnalului lui Adrian Marino (Viaţa unui om singur), cele consacrate atitudinii experimentaliste a lui Marin Mincu sau modernităţii literare româneşti în viziunea lui Paul Cornea.

În preambulul cărţii, Ştefan Borbély oferă unele precizări lămuritoare cu privire la titlu: „existenţa diafana reprezintă, deopotrivă, un program personal şi o finalitate, ca de altfel şi un exorcism: de a ajunge, prin intermediul scrisului foiletonistic, continuu, deasupra mizeriei pe care o trăim, dincolo de prezentul promiscuu pe care trebuie să-l înfrângă majoritatea cărţilor pe care le citim”. Observator atent al actualităţii literare, cu simţ critic sigur, dar şi cu un spirit ludic ce transpare dincolo de gravitatea procedurală, Ştefan Borbély înregistrează, în perimetrul editorial românesc, existenţa a două tendinţe: una de ideologizare, explicită sau implicită, „decantată din imperativul confruntării cu o realitate – cea a României postrevoluţionare – care ne macină chiar şi atunci când vrem să-i întoarcem, profilactic, spatele” şi o alta concretizată în existenţa unui „sentiment al «târziului» existenţial, al sfârşitului, ca şi cum oboseala celor 20 de ani de după decembrie 1989 s-ar strânge mănunchi într-un fior suicidar colectiv, înrudit tematic cu apocalipsa dominantă din alte spaţii de cultură”. Nu e întâmplător faptul că autorul consideră că etapa actuală a literaturii române se caracterizează printr-o stare de „oboseală resemnată, antivitalistă, consonantă cu letargia socială şi politică din jur”. Faptul că propria carte se înscrie în această sferă conceptuală a „oboselii” (ea fiind considerată chiar de autor ca „o forma indirectă de melancolie participativă”) nu este deloc întâmplător. Bine argumentate, articulate printr-o retorică a interdisciplinarităţii şi situate într-un amplu orizont conceptual, cronicile relevă un discurs critic lipsit de ostentaţie, ferm în opţiuni şi în judecăţi.

Cărţile comentate în acest volum (Originile romantismului românesc, cartea lui Paul Cornea reeditata în 2008, Balcanismul literar românesc, de Mircea Muthu, Istoria secretă a literaturii române, de Cornel Ungureanu, Literatura română în postceauşism, de Dan C. Mihăilescu, Despre idei & blocaje, de H.-R. Patapievici, Iluziile literaturii române, de Eugen Negrici, Trădarea criticii, de Nicolae Breban, Investigaţii mateine, de Ion Vianu) sunt puse în valoare prin investigarea articulaţiilor lor teoretice, dar şi prin revelarea unor semnificaţii inedite din subteranele textului, sau prin incursiunile în contextualitatea istorică. La fel de incitante sunt şi cronicile cărţilor unor autori aparţinând spaţiului cultural clujean, precum Ion Pop, Ion Vartic, Irina Petraş, Aurel Sasu, Mircea Petean, Radu Mareş, Mihai Dragolea, Cornel Robu ş.a. Într-un registru al afinităţii şi al admiraţiei exigente se regăsesc textele critice consacrate lui Paul Cornea, Marin Mincu, Adrian Marino sau Mircea Horia Simionescu.

Impunându-se printr-o „libertate critică dezinvoltă, competentă şi substanţială”, dar şi printr-un „stil energic, limpede şi cursiv, de o eleganţă de spadasin experimentat” (Adrian Marino), Ştefan Borbély este un adept al criticii de idei, modalitate prezentă în studiile comparatiste, dar şi în cronicile literare, în care, pornind de la anumite cazuri sau forme literare concrete, autorul accede la substratul ideatic al cărţii ca întreg, dovedind atenţie la nuanţele textului şi realizând, totodată, racorduri necesare între opere, epoci literare sau stiluri de creaţie, într-o maniera ce refuză orice constrângere, orice abuz interpretativ, orice relaxare axiologică, în ciuda simţului, neostentativ, al ludicului şi paradoxului.

 

***

Irina PETRAŞ

Ştefan Borbély sau arta însoţirii critice

Decupez din cronicile mele la cărţile lui Ştefan Borbély secvenţe din care să se poată încropi un portret. Nu uit – şi o repet cu mândrie – că i-am asistat debutul (Grădina magistrului Thomas, 1995) în Colecţia Akademos pe care o coordonam la Editura Didactică şi Pedagogică.

Aşadar, am citit cu uimire încântată cele două pagini Către cititori de la începutul celei de-a treia cărţi a lui Ştefan Borbély (Visul lupului de stepă, 1999). Tonul cald, confesiv, rostirea în faţa cortinei înaintea începerii spectacolului „serios” nu erau neapărat o noutate, dar, la prima vedere, păreau un moment de slăbiciune, fără legătură cu volumul. Pe măsură ce înaintam cu lectura, lucrurile îmi erau din ce în ce mai limpezi – cele două pagini erau o cheie subtilă şi, dacă bine-l cunosc pe autor, atent migălită, cu întâmplarea redusă la neînsemnat, pentru o excelentă autobiografie mascată. L-am citit întotdeauna cu sentimentul că, dacă i-aş cerceta foarte atent alegerile, aş descoperi adevărul său cel mai tainic. Am făcut-o acum, nu atât de pe-ndelete cât mi-ar fi plăcut s-o fac, dar cu plăcerea de a verifica, pripit, câteva presupuneri. Am decupat din argument un şir de secvenţe: obiecte patinate de vreme, lucruri bizare, meşteşugar latent, sihăstrie personală, m-am născut la picioarele unui munte, oamenii devin de prisos, singurătate, mă văd, crescând în ea [fiica de doi ani] pe mine însumi, drumuri, bucuria cu care am scris, despărţire şi moarte. Şi iată acum, citite rând pe rând, eseurile grupate în două cicluri – Teme româneşti, Teme străine. Aş vrea să se vadă cât mai puţin lucrătura ghicirii mele, de aceea nu voi lega anume fiecare secvenţă de „alegerea” autorului. Sper să se lege de la sine şi să le recunoască, măcar în parte, Ştefan Borbély. Primul eseu, despre Lucian Blaga şi Marele Anonim. Glosări subtile despre redimensionarea latenţelor, despre analogie ca instrument privilegiat al cunoaşterii, în stare să descopere înrudiri dincolo de aparenţe, despre fiinţa mitică şi simultaneitatea în timp cu toate secolele. Apropierea de gnoză a gnoseologiei blagiene e deopotrivă convingătoare şi prudentă. Ea însăşi un gând vertical, verticalitatea subîntinzând, în fond, variantele acţiunii umane. Eseistul îşi conservă „capacitatea de nedumerire şi ghicire”. Cartea Oltului repovestită pe înţelesul intelectualilor hermetici, al doilea eseu, rescrie în cheie alchimică o carte despre râul propriei copilării, despre muntele privit în zori pe fereastră. Insistenţa discretă asupra descrierii Ţării Făgăraşului – „echilibru, armonie, puritate a liniilor şi a sufletelor, frumuseţe” – e minunat părtinitoare. „Glorios şi melancolic”, interpretul cărţii lui Geo Bogza reface cercul etern, însoţeşte fiecare treaptă cu o ştiinţă a secondării expresive remarcabilă. În Fondul şi masca e adus în prim plan un alt Tudor Vianu, cel din corespondenţă. Câteva pagini de o densitate aproape dureroasă despre erudiţia ca evaziune: „Trebuie să învingi toate tristeţile”. Sunt sigură că bucuria de a citi şi de a scrie este şi pentru Ştefan Borbély mântuitoare, că i se întâmplă să fie copleşit în faţa unei pagini literare mirabile şi că există o vâltoare căreia personalitatea sa nu vrea să-i cedeze, Nietzsche fiindu-i şi lui obsesie („Fondul sufletesc originar al lui Vianu e nietzschean: tulbure, extatic, mistuitor, risipit în suferinţă.”). Eseul Noica despre literatură amănunţeşte, în fond, momentele când oamenii devin de prisos: „Sunt anumite împrejurări când trebuie să te depăşeşti pe tine prin cultură. Să te înstrăinezi…”. Fascinaţia pentru rostire, creditul acordat limbii în detrimentul poetului, privilegierea limbilor cu deschidere ontologică (germana, româna) sunt amendări firave, nerecunoaşteri ale unor vini asemănătoare, simple orbiri prefăcute. Argumentele mustesc în fiecare frază scrisă de „meşteşugarul latent”. Să mai spun, fără să insist, că bobârnacele risipite ici-colo la adresa contemporanilor au o doză de în răspăr, de jucăuş absolut delicioasă. Jurnalul de la Păltiniş şi Recitind Minima Moralia sunt scrise de pe poziţia discipolului lucid, puţin dispus să creadă fără a cerceta, însă degustând cu asupra de măsură misterul contextual, bârfa subţire, „etica intervalului”, aventura „transfiguratoare” pe care o propun cărţile lui Andrei Pleşu desconsiderând „exigenţele scorţoase, cenuşii-pedante ale detaşării academice”. Admiraţia faţă de scrisul superb al lui Andrei Pleşu are şi înţelesul unui proiect personal, al voinţei de autocenzură a universitarului pândit de uscăciunea discursului catedratic.

În Temele străine, ospăţul continuă la fel de rafinat. Un eseu despre zaruri divaghează pe marginea jocului şi a limitei: „Ceea ce omul joacă, astfel, e partea sa de lumină şi partea sa de întuneric din alcătuirea duală a universului… Ceea ce exclude zarul e neutralitatea, echilibrul…”. În De la Freud la Jung (povestea unui „paricid” sublimat) bănuiesc, nedumerită şi indiscretă, o poveste. Şi fără ea, eseul merită toţi banii. Din Tristan, comentariu la nuvela lui Thomas Mann, transcriu câteva rânduri: „Patria şi Orânduirea socială sunt, în sintaxa lui Thomas Mann, etichete care separă oamenii, în loc să-i apropie… există preocupări, planuri, stări care se încăpăţânează să nu ţină seama de convenţii, transgresând vesel, inconştient aproape, bariere sacrosancte. Din categoria acestor planuri fac parte boala, muzica, jocul, vrăjitoria, artisticul ca atare”. Visul lupului de stepă nu e numai un eseu despre romanul lui Herman Hesse, ci şi un text autobiografic despre râsul secund, despre autocenzura ironică, despre dedublare ca singură cale spre armonie şi conectare la zvonuri imemoriale. Nu vreau să expediez în două rânduri eseul consistent despre Elegiile duineze, un text de re-citit. Transcriu doar finalul: „Puţini ştiu la început (dar pot învăţa…) că vieţuim, simultan, şi aici, şi dincolo”. Secţiunea mai cuprinde un comentariu la Zbor deasupra unui cuib de cuci şi „inadaptarea la tăvălugul social uniformizant”; un Eseu despre identitatea europeană: „Nici un alt continent nu a făcut din persoană (persona egal mască…) efigia unei întregi civilizaţii, instituind, deci, obligaţia – metafizică aproape – de a veni deghizat în lume, de a te purta acceptabil, convenţionalizat, acolo unde ai putea-o face intempestiv, necontrolat, vulcanic, prin pozitivitate destructivă, regeneratoare, cum a gândit-o Nietzsche”; şi un eseu despre Dualismul motivaţional în psihoistorie, tentaţia psihicului de a repeta experienţe neplăcute şi figurarea placentei în istorie.

Dar descoperirea cu autobiografia deghizată nu e a mea, ci o recunoaşte însuşi autorul în argument. Ştefan Borbély a ajuns la o artă a disecării ideilor vecină cu măiestria chirurgului legendar în stare să strecoare bisturiul în interstiţii şi să decupeze, să amănunţească, să dezvăluie taine fără a provoca sângerări.

O încântătoare provocare pe coperta altei cărţi: Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic, 2003: „V-aţi întrebat vreodată de ce unele personaje din proza fantastică a lui Mircea Eliade poartă haine anacronice, ponosite? Sau de ce în numele câtorva dintre ele (Pantazi, Pandele, Pantelimon) apare silaba Pan, care este, totodată, şi numele unui zeu grec? Sau de ce Sergiu Andronic (solomonarul misterios din Şarpele) poartă ochelari de soare, deşi este întâlnit seara, la liziera unei păduri unde adormise? La asemenea întrebări încearcă să răspundă cartea de faţă.” O carte care nu-mi cere să număr crime şi trădători, nici să caut vinovaţi pentru întâmplări ale istoriei ceţoase în care nu există adevăruri absolute, ba, mai mult, face apel la mintea mea de vechi cititor şi nu mă consideră nici o clipă biată făptură cu creierul spălat, o asemenea carte, zic, e nu doar o raritate, ci şi o sărbătoare. Secvenţele alese ca motouri din Jurnal şi din Proba labirintului vorbesc deja despre cel „«străin de mine însumi»; «altul» decât cel care mă ştiam: parcă venit din altă parte”, despre ambiţia de a cunoaşte şi înţelege „rădăcinile culturii sale, ale fiinţei sale: cu preţul unui îndelungat efort de anamneză”, despre obligaţia de a spune totul în respectul misterului în care ne mişcăm, căci „nu trebuie să i se dea cititorului o «poveste» cu desăvârşire transparentă”. Propunându-şi să demonstreze că Mircea Eliade a lucrat, în proză şi în studiile sale de istoric al religiilor, „de pe una şi aceeaşi poziţie gnostică”, Şt.B. ştie că „prin recursul la logica gândirii gnostice clasice, generarea veşmântului de camuflaj, a structurilor de acoperire este la fel de importantă aici ca şi hermeneutica inversă de decriptare şi desimbolizare.” Analizând La ţigănci, Şarpele, Nuntă în cer, Pe strada Mântuleasa, Pelerina, Uniforme de general, Nouăsprezece trandafiri, găseşte argumente pentru „normalitatea” eroilor din proza fantastică eliadescă. Aceştia „fac trecerea de la timp la atemporalitate într-o stare de nedramatică abulie anamnetică”, de toropeală, zăpuşeală, somnolenţă. Lucru firesc, căci mitul, ritul se află înăuntrul nostru, în profunzimea dormindă despre care vorbea şi Eminescu – secolii care se trezesc în noi atunci când suntem în stare să le facem posibilă trezirea. Studiul introductiv clarifică poziţia de pe care e lucrat întreg eseul: „În gnoză – perspectivă de gândire privilegiată de către Mircea Eliade –, între sacralitate şi istorie există nu o ruptură, ci un raport de continuitate epifanică: istoria reprezintă ipostaza «înveşmântată» a sacralităţii, «haina» cenuşie prin care sacrul fiinţează în lume. Pe de altă parte, el nu fiinţează decât aşa, drapat în forme «ascunse», terestre, profane: aşadar, între istorie şi sacru, departe de a fi o relaţie de ipostaziere frustrată, se stabileşte o relaţie de necesitate, sacrul exprimându-se exclusiv prin intermediul ipostazierilor sale terestre, anodine. E o cu totul altă interpretare aici decât aceea pe care o dă Rudolf Otto sacrului, interpretare cu care Mircea Eliade este tot timpul asemănat! Sacrul nu e das ganz Andere, aflat într-o relaţie de exterioritate cu profanul, ci un nucleu de lumină al profanului însuşi: se află în el, în straturile subcutanate ale profanului, poartă «veşmintele» acestuia, şi nu se află în afara lui, într-un plan de esenţialitate intangibilă…” Dacă sacrul nu apare decât deghizat, ascuns sub formele profanului, s-ar putea spune şi că existenţa sa e, cumva, facultativă şi relativizată: poate nucleul de lumină nici nu există, însă credinţa în el foloseşte la efortul motivat al cunoaşterii de sine. Alterii – viaţa nouă, altul, înstrăinatul de sine – sunt sacrul visat ca mai bun fiindcă e i-realizat şi realizabil doar în cuvânt, în vreme ce realul apare ca sens integrat al eului. „Tot ce ni se întâmplă în lume nu reprezintă altceva decât veşmântul unui miez secret, pe care suntem chemaţi nu doar să îl înţelegem, ci să-l retrezim, printr-un act de anamneză personală.” Ieronim din Incognito la Buchenwald înţelege şi conchide: „Ai fi vrut să ne spui că oricând şi oriunde putem fi fericiţi, adică liberi, spontani, creatori…” dacă „ştim cum să privim”. Cartea lui Ştefan Borbély e o astfel de altă privire, mai adâncă, eliberată şi creatoare, iar ceea ce dezvăluie merită gândit şi ruminat.

„Rod exuberant al unei manii decomplexate”, Pornind de la Nietzsche (2010) e o carte despre însoţire intelectuală: „Fascinant în Nietzsche este că nu poţi fi niciodată integral singur în universul spre care te călăuzeşte. E nevoie, peste tot, de spirite solidare”, spune Ş.B. Critic literar şi eseist de marcă, el privilegiază, în cărţile succesive (vezi, mai ales, Grădina magistrului Thomas, Xenograme, Visul lupului de stepă, De la Heracles la Eulenspiegel, Cercul de graţie, Proza fantastică a lui Mircea Eliade, Despre Thomas Mann…), obiecte patinate de vreme şi adesea bizare, căci istoria muritorilor e transmitere şi „citire” de mesaje fragmentare, dar nu ignoră nicidecum prezentul; e obsedat, ardeleneşte, de meşteşug şi de împlinirea lui în sihăstrie, dar bate drumuri cu bucuria întâlnirilor cu miez. Îşi conservă „capacitatea de nedumerire şi ghicire”, apelează la analogie ca instrument privilegiat al cunoaşterii, descoperind înrudiri dincolo de aparenţe, dar acordă măştii rostul ei în jocul de societate. Degustă frânturi de despărţire şi moarte („Puţini ştiu la început [dar pot învăţa…] că vieţuim, simultan, şi aici, şi dincolo”, conchide eseul despre Elegiile duineze), dar se depăşeşte prin cultură, se înstrăinează, în sensul aşezării temporare şi rodnice în spaţiul unor gândiri afine, fascinat de misterul contextual. Eseistul caută la însoţitorii marginaliilor sale la Nietzsche – Thomas Mann, Valéry, Rilke, Hesse, Tudor Vianu, D.H. Lawrence – tot ce e „tulbure, extatic, mistuitor, risipit în suferinţă”, dar Profesorul revine, luminează înaintările. Nu-i plac „exigenţele scorţoase, cenuşii-pedante ale detaşării academice”, însă apelează şi la ele, destins şi expresiv. Drumul spre Nietzsche, de pildă, e un dens compendiu de filosofie: călăuza pune borne şi strecoară aluzii pentru o bună lectură împreună: „omul nietzschean trebuie interpretat ca interioritate duală”; „istoria omenirii e plină de trasee întrerupte”, „originalitatea absolută e o imposibilitate aproape «cosmică»” ş.a.m.d. Ş.B. ştie multe despre râsul secund, autocenzura ironică, dedublarea armonioasă şi conectată la zvonuri imemoriale. Împrumută de la Nietzsche aforismul şi poemul ca mijloace de expresie filosofică şi îl urmează atunci când „în locul idealului cunoaşterii, în locul descoperirii adevărului, aşează interpretarea şi evaluarea” (G. Deleuze).

Echinoxistul Ştefan Borbély – îl numesc astfel fiindcă am descoperit în ultima vreme cât de valorantă, nu doar pentru mine, este această „marcă”: simpla apartenenţă la Echinox promite, deja, seriozitate, stil, echilibru – continuă seria cărţilor ivite din „jumătatea angajată” a carierei sale literare, cum numeşte el singur profesiunea de cronicar literar cu lecturi la zi, sistematice, pe fază. Existenţa diafană (Ideea Europeană, 2011) vine, astfel, după Cercul de graţie (2003) şi O carte pe săptămână (2007). Fiecare text este încă o tentativă de supravieţuire prin lectură, de ignorare/depăşire a mizeriei şi promiscuităţii prezentului. Mai mult, Existenţa diafană este şi „o formă indirectă de melancolie participativă. E multă nervozitate în literatura noastră recentă, dar e una revanşardă, retroactivizantă, aflată în luptă nu cu prezentul, ci cu trecutul. Pentru mulţi critici literari tineri, scriitorii consacraţi deja, cu vechi state de serviciu, sunt mai degrabă epifanii ale trecutului decât parteneri de dialog plauzibili într-o competiţie a actualităţii. Literatura română avansează paradoxal, privind peste umăr, la chemarea restitutivă a trecutului: povară prea mare pentru a fi liberi, dar suficient de greu de dus pentru a nu deveni iritabili, vigilenţi până la neurastenie, justiţiari şi violenţi”. Nicidecum „marginal” „prin vocaţie şi prin temperament” (cum se alintă), căci calitatea şi consistenţa scrisului său îl exclud din zona adevăratei, cenuşiei marginalităţi, parţial „eliberat de presiuni de conjunctură, de climatul unor coterii ultragiante sau de obligaţii”, căci fiinţă socială cu autoritate şi prins în proiecte de anvergură şi de înalte recunoaşteri „centrale” (Bursier multiplu al Colegiului Noua Europă din Bucureşti, cu stagii de pregătire în Marea Britanie, Statele Unite şi India; bursier Fulbright la Indiana University, Bloomington; visiting fellow la New York, Columbia University, respectiv la Institute for Psychohistory, la University of North Carolina, Chapel Hill şi la Jawaharlal Nehru University din New Delhi), Şt.B. are nu doar spirit critic, ci şi generozitate şi o elegant cultivată apartenenţă la breaslă. Adesea, titlurile comentariilor sale vorbesc singure, marcând din capul locului valoarea: Superba sinteză continuă… (Dan C. Mihăilescu), Patru mici bijuterii (Mihai Dragolea), Laudatio pentru Matei Călinescu, O regăsire fericită (Paul Aretzu). Privilegierea unor apropiaţi nu e niciodată goală, ci susţinută cu argumente şi nu lipsită de îndreptări critice.

Interesant de observat, totuşi, că prejudecata marginalităţii sale se prelungeşte uneori în cronică şi propune perspective surprinzătoare. Aşa, de pildă, Cărtărescu, scriitor „genial” (cum decretează fără reţineri) şi cu răsunătoare faimă, i se pare posesor al unei „istorii personale molcome, neevenimenţiale, ale cărei recurenţe, compensate prin mărunte incidente biografice hipertrofiate oniric, sunt de găsit peste tot în Orbitor. Surmontarea prin imaginaţie a larvarului în care te-a aruncat destinul se impune, astfel, de la sine, autorul Orbitorului o şi face recurgând la scris ca la un mecanism de redimensionare ontologică, dar Aripa dreaptă demonstrează că supraordonarea speculativă, intelectualizantă a evenimentului funcţionează ca un drog la optzecişti, chiar şi-n cazul celui mai genial dintre reprezentanţii săi”. Sunt sigură că scrisul şi truda dedicată sunt pentru Şt.B. evenimente de prim ordin, căci biografia unui scriitor de talent nu se cântăreşte funcţie de mondenităţi şi spectacole mediatice, totdeauna frivole şi efemere. Spectacularul nu poate asigura singur autoritatea, cum se vede din portretul făcut lui Dan C Mihăilescu: „Spectacularul, ca şi exactitatea inspiraţiei sunt principalele calităţi ale lui Dan C. Mihăilescu, lor adăugându-li-se harul formulărilor memorabile, incandescenţa participaţiei şi – nu în ultimul rând – graţia suculentă a polemicii. De unde vin?: din talent, desigur, din capacitatea de a sublima cioranismul apocaliptic de substanţă într-o direcţie paradoxală, pozitiv-stenică, dar şi din ştiinţa foarte aplicată, foarte doctă de a înţelege metamorfozele culturii române actuale în evoluţia lor diacronică”.

Diferenţa dintre conjunctură şi context nu e, de altminteri, necunoscută excelentului critic clujean cu preocupări de mitologie, istoria religiilor, sociologie, psihoistorie. Iată, de pildă, cum scrie despre balcanologul Mircea Muthu, care „a parcurs un traseu exegetic şi sintetic de pionierat, luptând, în primul rând, cu stereotipizarea peiorativă a termenului de «balcanism», de pe care zgura abuzivă a derizoriului a trebuit să fie înlăturată, pentru ca el să devină un concept descriptiv, operaţional. Balcanismul a fost – lucrurile sunt de ordinul evidenţei – unul dintre cele mai psihologizate concepte ale culturii române, pe considerentul că el desemna, într-o distorsiune identitară abuzivă, tot ceea ce înseamnă inerţie pitorească, histrionică, levantină şi antioccidentală la noi, motiv pentru care el a fost anatemizat cu precădere de către sincronişti. Depsihologizarea conceptului reprezenta, aşadar, o sarcină intelectuală majoră pentru Muthu, echivalentă cu întreţinerea unei tradiţii de gândire potrivit căreia cultura română se cuvine a fi definită ca una a liminalităţii sincretice, aflată la întretăierea dintre dialectica de tip cartezian a Occidentului şi hieratismul devitalizant de tip bizantin”.

Ştefan Borbély apelează, consecvent cu sine (şi chiar cu prejudecăţile sale, inevitabile în cazul unei staturi personalizate puternic), la o privire scrutătoare, fiecare secvenţă înaintând cu deschideri tot mai largi ale compasului critic, pentru a înregistra trăsături identitare de profunzime, tendinţe definitorii. Iluziile literaturii române, deşi „o relectură rapidă, întrucâtva superficială”, e incitantă căci „Literatura română – sugerează profesorul Eugen Negrici – a împrumutat de-a lungul timpului o serie de etichete hiperbolizante menite să escamoteze precaritatea de substanţă a identitarului naţional în ordinea istoriei, «salvarea prin cultură» devenind, la noi, un succedaneu comod al incapacităţii de a gestiona capcanele timpului empiric, în faţa provocării căruia s-a reacţionat de regulă spasmodic-idealizant şi victimar”. Viaţa unui om singur dezvăluie „paradoxul dramatic” al lui Marino: „obsedat exclusivist de utopia salvării prin raţiune, a scăpat din vedere pluralitatea, mişcarea freatică de profunzime a culturii române, firescul cu care ea se exprima plural, ca alternativă estetică la grotescul atroce al comunismului”.

Ardeleanul e prezent în fundalul fiecărui text, cu fine declaraţii de iubire pentru un loc: „Dumitru Chioaru este un demn continuator al Cercului literar de la Sibiu, prin care aş înţelege nu numai clasicismul suplu, referenţial din programul euphorionismului sau propensiunea către o lirică a fiorului religios, disciplinată prin rigoarea surdinizantă a formei, ci şi sentimentul apartenenţei subtile la spaţiul istoric şi multicultural al unei Transilvanii eterne, iubite prin intermediul oamenilor deosebiţi pe care ţinutul i-a produs de-a lungul timpului”, dar şi cu la fel de fine pledoarii în favoarea scriitorului implicat: „Cornel Ungureanu trudeşte, de ani buni, la definirea unei istorii integrale a literaturii române, a cărei sarcină primordială e depăşirea autosuficienţei teritoriale păguboase în care a fost percepută în mod canonic această literatură, ca şi cum toţi scriitorii noştri ar fi trăit în elevate turnuri de fildeş, complet impermeabili la zumzăitul socio-politic al vieţii din jurul lor, ca şi cum ei nu ar fi cunoscut partizanate politice şi opţiuni ideologice angajante, ca şi cum literatura română s-ar fi scris în afara influenţelor socio-politice şi filosofice resimţite din exterior”.

Repet aici, în loc de încheiere, mărturisirea lui Ştefan Borbély din almanahul Cuvinte al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor (2006): „Nu cunosc plăcere intelectuală mai deplină decât aceea de a-l citi pe Thomas Mann cu o complicitate şăgalnică, ironică. Să-l simţi cum se joacă: cum strecoară în text sintagme şi expresii neaşteptate, cum răstoarnă subit câte o frază sau câte un personaj, împingându-le în direcţia ludicului, a grotescului! Întreaga sa operă e un joc al vieţii şi al morţii. Un joc, de fapt, pe care moartea îl joacă cu viaţa, nu invers, mângâind-o, iubind-o, ajutând-o să fie, să trăiască, să se bucure de soare şi să exulte la umbră, pentru a o trage în cele din urmă din nou înapoi, în întuneric. Peste acest joc se adună, în viaţa mea, eseuri şi cronici, cursuri şi conferinţe, plimbări şi premoniţii, dar la Thomas Mann revin ori de câte ori simt nevoia de seninătate, fiindcă el m-a învăţat – alături de Nietzsche, Hesse şi de alţi histrioni geniali – să arunc de pe umeri toate poverile, să fiu eu însumi, adică: să trăiesc viaţa la intensitatea ambiguă, responsabilă a ludicului”.

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 94-106]

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.