Evocări, portrete

 

 

Cătălin GHIŢĂ  

Portretul intelectualului la maturitatea deplină:

Ştefan Borbély şi meritele investigaţiei comparatiste

 

Iniţiativa revistei Vatra şi a profesorului Virgil Podoabă de a-i consacra un întreg număr lui Ştefan Borbély constituie un gest de echilibru în estetica receptării autohtone, reparând o mare lacună şi rectificând o crasă neglijenţă din partea criticii noastre, fiindcă o figură de prestigiul său nu a beneficiat, din păcate, de primirea pe care o merită. Ştefan Borbély este unul dintre cei mai importanţi comparatişti români lansaţi după 1989. Intelectual de forţă, autor de volume de eseu şi critică literară, eminent profesor şi conducător de doctorat la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, el este, fără nicio exagerare, unul dintre motoarele intelectuale ale cercetării filologice de la noi şi chiar din Europa răsăriteană.

Ştefan Borbély este însă, mai presus de orice, o conştiinţă: integră, pură, empatică (aceste însuşiri mi-au devenit limpezi din momentul în care am avut privilegiul să-l cunosc personal: pe plan academic, îi datorez enorm profesorului clujean). Toate calităţile umane de care universitarul obişnuit, arid şi inflexibil, este îndeobşte deposedat, se găsesc la el din abundenţă. Căldura umană, atât de necesară în paideia, îl defineşte. Poate că orice portret care se vrea convingător al intelectualului clujean ar trebui, cred, să pornească din şi să ajungă în acest punct.

Într-o cultură precum cea română, în care elementul naţionalist a jucat un rol atât de nociv de-a lungul secolelor (fapt oarecum explicabil în contextul unui popor colonizat adesea forţat), prezenţa unor intelectuali cosmopoliţi, vorbitori de mai multe limbi străine şi familiarizaţi cu obiceiurile şi cutumele mai multor culturi, este nu numai binevenită, ci de-a dreptul esenţială. Fiindcă Ştefan Borbély nu este numai un erudit (şi încă unul dintre cei mai mari pe care i-a dat anomicul şi anemicul sfert de secol postceauşist), ci, în egală măsură, un stilist şi un caligraf, calităţi care-i vin din joncţiunea fericită a culturilor română, maghiară şi engleză, ale căror limbi profesorul clujean le cunoaşte şi le utilizează la perfecţie. Situarea în mai multe matrici lingvistice îi asigură o supleţe intelectuală, dar şi o flexibilitate emoţională, în absenţa cărora multiplele volume publicate până în prezent (care ar umple, lejer, un raft lung de bibliotecă) ar reprezenta doar o carte de vizită academică, şi nu neapărat una empatic-umană.

Bursier la St. John’s College, Oxford şi la Indiana University, Bloomington, precum şi profesor invitat la mai multe universităţi din Statele Unite ale Americii, Spania şi chiar India, Ştefan Borbély dispune de o remarcabilă statură inter- şi transculturală, funcţionând ca un admirabil ambasador academic (iar aceasta reprezintă o faţetă indelebilă în cazul oricărui comparatist). Conştient el însuşi de importanţa acestei interfeţe culturale, profesorul clujean a şi publicat un volum cu o structură dialogică, implicând mai multe voci ale „călătorilor” universitari, intitulat Experienţa externă (Iaşi: Ed. Institutul European, 2001). Dar cea mai importantă carte de vizită a lui Ştefan Borbély este constituită, după cum subliniam în paragraful anterior, de propriile cărţi de critică: peste 15 până în prezent, toate incitante şi pline de spirit.

Curiozitatea nestăpânită a intelectualului clujean, impetuoasă şi meridională prin ambiţie şi cuprindere, contrastează net cu aspectul reţinut, introvertit şi delicat, al omului Ştefan Borbély. Probe de comparatism suplu, agil, adaptat la epistemele occidentale contemporane, cărţile lui Ştefan Borbély sunt o delectare pentru cititorul cultivat de la noi. Stilistic superlative cu toate, mi-aş permite să evidenţiez trei dintre favoritele mele personale, pe care le voi cita în ordine cronologică. În primul rînd, De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul (Cluj-Napoca: Ed. Dacia, 2001), la origine teză de doctorat, este un volum exemplar de acribie ştiinţifică, elegant, simetric şi polifonic, beneficiind de o bibliografie atent selectată şi prompt updatată, circumscrisă temei generoase, dar şi intimidante a eroicului din tradiţia europeană (proiect care ar putea continua, după cum ne şi sugerează autorul, cu modestia-i caracteristică). Apoi, aş cita Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic (Cluj-Napoca: Biblioteca Apostrof, 2003), o splendidă incursiune în imaginarul eliadesc, de pe premisele topoi-lor legaţi de gândirea gnosticilor timpurii. În fine, dar nu în ultimul rând, recenta cercetare consacrată utopiilor şi distopiilor dintre cele mai seducătoare şi, simultan, periculoase (chiar dacă adesea sterile), Civilizaţii de sticlă. Utopie, distopie, urbanism (Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2013), este o constelaţie de eseuri sclipitoare, atent imbricate unele în altele şi distilate, cu rafinamentul unui Des Esseintes, în doze concentrate de exegeză şi de reflecţie teoretică fertilă. De la Thomas Robert Malthus la Karel Čapek, defilează, prin faţa privirilor mesmerizate ale cititorului curios, toate construcţiile imaginate, în ultimele secole, de vocaţia artificialului.

O certă revelaţie a eseisticii autohtone postdecembriste, Ştefan Borbély este unul dintre puţinii critici literari români pe care, personal, mizez că vor mai fi citiţi în anul 2050. Aceasta admiţând, desigur, că vor mai exista, fizic, cititori pe atunci… Prestigiul său cultural creşte odată cu fiecare volum publicat, iar admiratorii săi, sperăm, tot mai mulţi de la o publicaţie la alta, nu pot decât să confirme mica mea sentenţă. „N-am vrut niciodată să ies primul, ci al doilea”, declară, ludic-upanişadic, autorul în cea mai recentă carte a sa, Simetrii şi discrepanţe (Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2017, p. 8). Va trebui, totuşi, să se mulţumească doar cu locul întâi.

 

***

 

Iulia MICU 

Ştefan Borbély şi strania savoare secretă a ideilor

 

Profesorul, scriitorul (I)

Marţea, la orele prânzului, era momentul nu pentru cele trei ceasuri rele ci pentru cele două ore ale „cursului de an” ţinut de profesorul Borbély. Sala Shakespeare era burduşită până la refuz cu studenţi. Cursul ne era adresat nouă, celor din anul doi, dar deseori veneau şi alţii, din ani mai mari sau mai mici. Nu se făcea prezenţa. Ar fi fost practic, imposibil. Distincţiile se făceau, ulterior, la seminar. Săptămâna îşi găsea temeiul în aceste momente esenţiale. Este vorba despre cursurile de mitologie generală pentru care optasem în anul al doi de facultate şi pe care aveam să le continui anul următor, ca materie obligatorie, de profil. Venisem la facultatea din Cluj, pe urmele istoricului David Prodan şi ale literatului Iosif Pervain, dintr-un mic orăşel transilvan, leagăn al civilizaţiei dacice, şi datoram această alegere palmaresului meu haotic de lecturi adolescentine care cuprindeau pe lângă supapele obligatorii ale vârstei (avându-i cap de listă pe Eliade, Cioran, Salinger…) şi altele oarecum, mai atipice, ca Dicţionarul de mitologie al lui Kernbach, ICIR-ul lui Eliade, Eros şi magie a lui Culianu ori dicţionarul lui Evseev, din care îmi fabricasem, aşa credeam, o valoroasă hârtie de turnesol, un as din mânecă dacă dădeam de greu în interpretarea literară. Întâmpinasem cu entuziasm prezenţa în programa universitară a unui asemenea curs care era o expunere generală a mitologiilor, citându-i pe Eliade, Culianu, Dumézil, Dodds, Durand, Detienne, Delumeau, Veyne, Vernant şi alţii, un adevărat festin sapienţial care începea cu definirea spaţiului sacral ca centralitate în polisul grec, continua cu analiza cosmogoniilor, apoi a eroicului (repetând câteva idei-cheie din cartea De la Herakles la Eulenspiegel), trecând în revistă mitologia sumeriană, asiro-babiloniană, greacă şi romană, Veddele, dar şi complexul mitologic nordic. Profesorul Borbély nu voia să lase nimic la voia întâmplării, prioritare erau ideile, însă fără să fie fixate într-o scriitură prea periată. Demonstraţiile erau atent construite, contrapunctice, muzicale, o adevărată aventură intelectuală la care deveneam, cu toţii părtaşi. Lecţia înainta, în crescendo, către un moment culminant, nu întotdeauna şi conclusiv, reunind motivele apărute de-a lungul orei. Seminarul trecea spre marea literatură universală unde textele unor Malraux, Hesse, Baltasar Gracian, Valéry, Kazantzakis, Strindberg, Thomas Mann ori Bulgakov se deschideau interpretărilor noastre în virtutea câtorva chei oferite de Spengler, Schopenhauer, Nietzsche şi Platon. Operele literare erau interogate, interpretările se năşteau unele din altele iar la final profesorul îşi rezerva timp pentru a veni în ajutorul lipsurilor şi aşteptărilor noastre, cu tact, subliniind anumite date indispensabile înţelegerii fenomenului literar. Nu renunţa niciodată să îşi marcheze exigenţele, proceda însă cu eleganţă, o simplă expresie dubitativă fiind de cele mai multe ori suficientă pentru a semnala un dezacord. Cursurile din anul următor completau palmaresul interpretărilor mitologice cu ingenioase analize ale scrierilor lui Eliade (contemporane cu apariţia cărţii din 2003, Mircea Eliade. Complexul Gnostic), ori ale textului semnat de Wolfram von Eschenbach. Tot în aceeaşi perioadă găsisem bucuria de a participa la întâlnirile pe care Ştefan Borbély le organiza în cadrul „Cercului Eranos”, şi aflasem mai ales motivaţia şi curajul de a mă înrola în „falanga tinerilor comparatişti” care urmau să intre sub supravegherea profesorului întâi la licenţă, apoi la masterat. Printr-o necesară consecvenţă cu sine, cursul masteral revenea la vechile obsesii livreşti, la Platon şi la polisul grec, însă se modificase substanţial, lua forma studiilor despre imaginar, mai precis intra în paradigma imaginarului politic sau social (cu analiza culturii burgheze în secolul al XIX-lea ori a contraculturii anilor 1960) şi era construit astfel încât să se adreseze unor oameni care intraseră deja sub auspiciile unui cod comun, acela al literaturii comparate şi, implicit, al imaginarului. Interogaţiile care guvernau lecţia nu mai aveau acum drept unic scop aplicarea unei metode. Profesorul Borbély ştia să orchestreze piedici interogative pentru a ne sugera existenţa anumitor zone de indeterminare. Înţelegeam atunci că nu totul poate fi pus în lumină, că există un mister la care ne simţeam cu toţii părtaşi. Ascultam vrăjiţi interpretările pe care le citea şi care ne purtau pe poteci necunoscute şi ne simţeam tulburaţi, schimbaţi. Mai mult chiar, motivaţi de faptul că ideile sale au participat, definitoriu, la formarea noastră, cât şi de elogiul înălţat eseurilor lui Montaigne din Grădina magistrului Thomas, îl asociam, glumind, umanistului Settembrini, ca ulterior, să credem că pentru a nu contraveni spiritului său ludic, profesorul Borbély se reconfigurase subit şi, întorcând foaia, arborase masca iezuitului insidios, Naptha. Însă ceea ce nu ştiam noi, atunci, era faptul că cele două personaje ale celebrului bildung imaginat de Thomas Mann constituiau, în fapt, două valenţe emblematice ale personalităţii umane, cu alte cuvinte, două feţe contradictorii ale aceluiaşi univers individual şi că fiecare, atât noi, cât şi profesorul, nu eram decât martorii impasibili ai rotirii lor, ca nisipul în alveolele unei clepsidre.

 * * *

Nimeni nu ar putea să conteste faptul că între cărţile şi cursurile profesorului Borbély a existat întotdeauna o anumită consecvenţă. Nu o dată am putut observa că atât prelegerile cât mai ales scriitura sa experimentează, dacă ar fi să folosim o expresie a lui Victor Turner, deopotrivă „fericirea apropierii de sacru” cât şi „angoasa îndepărtării de el”. Aşadar, l-am cunoscut pe Ştefan Borbély aproape simultan ca profesor şi scriitor, comparatist şi critic literar, întâi ca autor al unui minunat eseu echinoxist despre tăcere în lirica blagiană, apoi ca autor a unei interesante lucrări de doctorat despre „eroic”, ca exeget strălucit al prozei fantastice a lui Eliade, şi nu în cele din urmă ca eseist înzestrat cu un minunat spirit ludic în Grădina magistrului Thomas. Ceva mai târziu aveam să descopăr că, postmodern până în măduva oaselor, profesorul dispunea de identităţi auctoriale multiple cu care jongla decomplexat, dând câştig de cauză fie eseistului (în Grădina magistrului Thomas, 1995, Visul lupului de stepă, 1999, Thomas Mann şi alte eseuri, 2005, Pornind de la Nietzsche, 2010, Simetrii şi discrepanţe, 2017), fie cosmopolitului (moral) angajat (Opoziţii constructive, 2003), fie criticului literar şi universitar autor al unor studii ştiinţifice, academice (De la Herakles la Eulenspiegel, Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic, 2003, Mitologie generală, 2004, Civilizaţii de sticlă. Utopie, distopie, urbanism, 2013, monografia Matei Călinescu), fie cronicarului (Xenograme, 1997, O carte pe săptămână, 2010).

Construit, sistematic, atât prin dialog cu semnificative modele culturale autohtone, (Vianu, Zaciu, Liviu Petrescu, Muthu, Balotă, Vartic etc.) cât şi croit după tipicurile unui model universitar anglo-saxon, personalitate oximoronică, profesorul clujean nu scapă nici o ocazie de-a se dovedi un nietzschean pursânge, în timp ce cărţile sale nu fac altceva decât să-i ateste convingerea că „scrisul şi cititul sunt indestructibil legate” şi guvernate de un „stil al modestiei” bazat pe o continuă „necesitate de autodepăşire şi obiectivare”. Pe de altă parte, cred că oricine poate fi de acord cu faptul că unele dintre trăsăturile cu care Ştefan Borbély creionează portretul lui Matei Călinescu în studiul pe care îl aminteam mai devreme ar putea caracteriza, în egală măsură, şi propria-i scriitură: universalismul, interdisciplinaritatea, racordurile filosofice fiind numai câteva dintre ele. Toate acestea, secondate de preferinţa pentru mitocritică, istoria ideilor, istoria mentalităţilor ori psihoistorie şi asezonate cu simbologia ori mitologia comparată, nu pot decât să întregească palmaresul actului interpretativ.

Pe de altă parte, aş zice că imaginând adesea un parcurs labirintic în care autorul îndeplineşte rolul unui ghid abil şi afabil deopotrivă, scriitura lui Ştefan Borbély are menirea de a angaja cititorul într-un joc serios, marcat înainte de toate prin acel captatio benevolentiae din prefaţă, secondat apoi de alte formule similare risipite prin text şi menite să jaloneze, pe alocuri, lectura. Coagulat adesea în jurul unui element surpriză ori arborând sugestii de lectură neaşteptate, dublate în arierplan de o difuză obsesie a escatologiei, a thanaticului autentic sau jucat, fiecare studiu mizează pe atitudinea participativă a cititorului la operaţiunea decriptării textelor, acţiune oficiată, de către autor, cu o rigoare sacerdotală şi histrionică totodată, fiecare carte construind o tainică iniţiere în subiect, trecând prin proba „cosmogonică” a dezagregării şi reagregării demonstraţiilor în jurul unei axialităţi a sensului.

Tematologia comparatistă domină ca metodă interpretările, analizele căutând anumite paralelisme şi convergenţe analizate în cheie mitologică şi antropologică. Există însă în textele lui Ştefan Borbély şi un joc permanent cu funcţia poetică a limbajului, scriitura sa remarcându-se, astfel, printr-un rafinament aparte al limbajului care conferă fiecărui text o etichetă ingenioasă şi, în acelaşi timp, inconfundabilă. Cuvintele lui Baudelaire: „Gramatica, însăşi arida gramatică, devine ceva asemenea unei incantaţii evocatoare”, ar putea fi rostite, fără menajamente de către oricare din cititorii cărţilor semnate de profesorul Borbély. Şi nu constituie acesta oare, însăşi dezideratul oricărui eseist?

 

***

 

Geo ŞERBAN 

7 instantanee cu Ştefan

Păstrez în minte (şi în suflet) multiple amintiri ale întîlnirilor cu Ştefan Borbély care au cimentat de-a lungul timpului între noi o consistentă stimă intelectuală şi o afecţiune dincolo de protocolare declaraţii de amiciţie. Nu voi răsturna nici acum sacul zestrei noastre memorialistice (provocat de solicitarea revistei „Vatra”) şi nici nu voi încerca reconstituirea riguros cronologică a variatelor convergenţe ce ne-au apropiat în timp. Folosesc prilejul doar pentru a transcrie fulgurant unele secvenţe culese aproape instantaneu din panoplia cu suveniruri confraterne.

1) Mă întorc în timp cu plăcere, pe cînd ne nimeream în aceeaşi serie la Sovata, veniţi să petrecem vacanţa în spaţiile Casei de creaţie şi odihnă a Uniunii Scriitorilor. Vai, ce tineri eram şi cît de grăbiţi a profita de ambianţa incitantă a naturii generoase. Căutam să fim printre primii cînd se deschideau porţile de acces la Lacul Ursu, să ocupăm locurile cele mai avantajoase de expunere la soare pe podiumul de lemn construit pentru a suplini absenţa unei plaje cu nisip. Era şi cel mai înalt loc de unde aveam perspectiva circulară asupra lacului repede invadat de o mulţime expansivă, dornică să beneficieze la maximum de efectele terapeutice ale apei supra-saturate de sare. Amînam înscrierea anonimă în fluxul exuberanţei imediate, captivaţi de dubla ofertă ambientală: aspectul majestos montan al desei păduri de brazi şi concomitent persistenţa aromelor marine emanate din nămolurile binefăcătorului lac. Dialogul era stimulat de starea confortabilă de contemplaţie. Ştefan mă iscodea asupra proiectelor puse la cale de „Secolul 20”. Revista tocmai îl propulsa pe Soljeniţîn în atenţia cititorilor. Discuţia avansa precaut asupra posibilităţilor de a depăşi şabloanele indicaţiilor impuse „de sus”. Fără gesturi de eroism inutil, redacţia experimenta trecerea treptată de la profilul fixat iniţial de magazin (pe tiparul amorf al modelului moscovit: „Innostrania literatura”) spre formula sintezei, urmărind lărgirea cadrului strict literar prin valorificarea interferenţelor moderne între arte. Schimb de idei nuanţat, colorat de jovială curiozitate livrescă. Remarcate plăcut punctele de vedere ale partenerului expuse cu spontaneitate asociativă sprijinită pe o informaţie etalată suplu.

Pauze de relaxare interveneau de la sine. Vecinătatea lacului nu ne putea lăsa indiferenţi multă vreme. Cine să dea semnalul intrării în apă, dacă nu Ştefan? Excelent înotător, traversa ca în joacă distanţa pînă la celălalt mal. „Stilul” său sportiv izbutea să inhibe asistenţa, încît eu, unul, mă mulţumeam cu o simplă „bălăceală”. Nu ştiu dacă va mai fi fost vreo altă vacanţă împreună.

2) De la distanţă aveam să ne împărtăşim unul altuia atracţia şi speranţele trăite în zilele prăbuşirii totalitarismului. Ştefan, în ipostaza de reporter fotograf al evenimentelor, mi s-a revelat prin zeci de imagini luate personal în stradă, preocupat să surprindă urmele agresivităţii iraţionale tipice pentru un regim de teroare. Ziduri afumate, perforate de gloanţe, tunuri în poziţie de tragere la intersecţii, transportoarele blindate fugărind lumea uluită, care ar fi vrut să se convingă mai iute că spectrul groazei momentane este semnul ultimei zvîrcoliri a bestiei. Am păstrat, am rătăcit?… poate n-am acordat importanţa cuvenită acelor probe ale istoriei ce dăduse buzna peste bietele noastre fiinţe, alertate de întîmplările folosite la televiziune pentru manipularea conştiinţelor cu scop de a le menţine încă în stare de adormire. Dar m-ar bucura teribil să aflu că Ştefan deţine întregul film şi într-o zi ar putea să alcătuiască o expoziţie, un album al aducerilor aminte pentru generaţiile născute după apocalipsa nădejdilor irosite.

3) Sub zodia statornicirilor democratice măcar în perimetrul culturii, lua fiinţă la Bucureşti Colegiul Noua Europă. Într-una dintre primele serii de bursieri se afla Ştefan Borbély cu regim de semi-rezident al Capitalei. Cum locuiesc în apropierea Colegiului, s-au ivit prilejuri curente de a ne revedea. Vizitele prieteneşti ale lui Ştefan în Mântuleasa alternau cu împrejurările onorante pentru mine de a răspunde invitaţiei să asist la reuniuni periodic deschise la sediul prestigiosului Institut de studii pentru înaltă perfecţionare profesională. Participanţii se întreceau în a supune atenţiei opinii originale, construcţii teoretice elaborate pe o solidă documentare cărturărească. În această competiţie erudită, prietenul meu se găsea la el acasă. Era un adevărat răsfăţ să iei parte la trufaşele turniruri de idei, continuate dincolo de consumarea şedinţei propriu-zise. Ca să se risipească orice rigiditate academică, prin tradiţie se instalase obiceiul de a întregi oferta paharului de vin adus direct de la cine ştie ce podgorie secretă cu un sortiment de rîvniţi covrigi parcă abia scoşi din cuptor. Limbile se dezlegau în favoarea polemismului anecdotic bine cultivat de însuşi directorul Colegiului, uneori fără ca Andrei Pleşu să fie de faţă, îngăduind autorităţii sale de mentor să se exercite de la distanţă.

4) Norocul i-a surîs lui Ştefan, când din laboratorul situat pe strada Plantelor s-a mutat, pentru alte câteva luni, tot ca eminent bursier, peste Ocean, în perimetrul Universităţii Bloomington. Astfel toată setea sa de informare s-a putut satisface şi disciplina. Şi n-a fost să fie decît un prim pas, urmat de experienţe universitare care mai de care mai fecunde în lumea anglo-saxonă, dar şi New Delhi ori Granada. Efectele pot fi constatate şi verificate în avalanşa de volume ce-l au ca autor de sîrguincioasă anvergură spirituală. Asta, în ciuda faptului că nici pe departe nu beneficiază de faima cuvenită. Aproape că i s-a făcut o graţie cînd a primit, în 2012, premiul Academiei Române, pentru lucrarea publicată cu doi ani mai înainte: Pornind de la Nietzsche. I-am fost alături la ceremonia desfăşurată sub cupola Academiei. Anticipând oarecum puţinătatea confraţilor interesaţi de eveniment, Ştefan a avut la acea sărbătoare un sprijin devotat: propria fiică. Mi-a prezentat-o atunci pe Blanca, ea însăşi cu aplicaţii literare precoce. O fiinţă timidă, sufleteşte încărcată de realizările părintelui, poate stânjenită cumva, însă capabilă să-i împrumute un mesaj ferm de încredere şi îndemn de a presta mai departe cu aceeaşi superioară probitate competitivă.

5) Cu consimţămîntul sau nu al confraţilor de breaslă, se poate stabili o succesiune pe filiera căreia Ştefan Borbély îşi înscrie contribuţia la promovarea criticii noastre literare, a eseisticii cu profil comparatist în sistemul metodologic modern practicat la scară internaţională. Păstrîndu-şi un profil original, ajutat de folosirea subtilităţilor limbii române cu o uimitoare flexibilitate pentru cineva care are altă limbă maternă, el desăvârşeşte instrumente de lucru prelucrate şi şlefuite de precursori al căror emul ar putea fi considerat la o analiză cu cărţile pe masă. Este cunoscută admiraţia manifestată de Ştefan faţă de Adrian Marino, a cărui memorie o cultivă insistent. Deşi nu utilizează acelaşi tip de demers interpretativ, pagina sa critică dezvoltă vizibile paralelisme marcate de interesul arătat pentru viziunea universalistă a unui Edgar Papu, chiar pentru stilul aplicativ-analitic al lui Nicolae Balotă, cu grija permanentă de a nu-l imita în alunecările către pedanterie pedagogică. Mi-am luat inima în dinţi o dată sau de două ori, să-l atrag într-o discuţie despre poziţionarea aceasta pe harta erudiţiei autohtone Dar n-am insistat, simţindu-mă vulnerabil, întrucît am simţit imediat oarecari tresăriri de orgoliu şi suspiciunea că judec marcat de amprenta admiraţiei ce o port lui Călinescu, o temă spinoasă între noi doi. Identificam aici anume reziduuri din aversiunea contractată de Marino după dezamăgirile umane provocate lui de profesor.

6) Cu cine se împăca de minune Ştefan era Marin Mincu. Îi preţuia meticulozitatea, hărnicia ca pe nişte garanţii ale formei de respect pentru obiectivitatea aprecierilor de valoare emise destul de parcimonios. S-ar fi zis că uneori suferea de un deficit de sensibilitate. M-am convins de contrariu, fiind martor la un seminar ţinut de Ştefan cu studenţii săi clujeni, la care lua parte ca invitat Marin Mincu. Acesta s-a angajat atunci într-un fascinant periplu în cariera sa didactică, introspecţie pătrunsă de o emoţie absolut imprevizibilă. Cînd i-am mărturisit lui Ştefan surpriza, l-am făcut fericit. Intuise just capacitatea lui MM de a pune în evidenţă un tainic filon liric. Dacă lăsa impresia fiinţei frigide incurabile era numai din cauza complacerii în speculaţii abstracte inepuizabile, o înverşunată disecare a textelor pînă la epuizarea sevei lor vitale. În fond, procedeul l-a adus pe el însuşi în pragul secătuirii de timpuriu a energiei. La ceremonia funerară de la Bellu, priveam neputincios chipul lui Ştefan marcat de ravagiile tristeţii.

7) Cineva din echipa „Vetrei” a întocmit bibliografia completă a scrierilor lui Ştefan Borbély. A rezultat un evantai tematic impresionant, parţial ignorat chiar de fideli ai excursului prodigios întreprins cu destoinicie exemplară. Şi exact în momentul cînd „lista” lui Şt.B. era difuzată, criticul mai adăuga un volum: Simetrii şi discrepanţe. Cei doi termeni ai titlului conlucrează la o antiteză posibil de luat în seamă ca temei al constructului critic. Un factor din sfera discrepanţei ar fi însăşi temeritatea de a diagnostica încă din prefaţă profilul cititorului „ideal”, supus testului necruţător al unor prevederi programatice (şi pragmatice) drastice. Cât priveşte sistemul simetriilor, e şi mai uşor de dezvăluit printr-o subită întoarcere la apologia dizidentului Soljeniţîn din vremea tinereţii, astăzi întregită cumva prin developarea morfologică a frondei specifice avangardei ruse. Un circuit care se rotunjeşte elegant, de la întîiul Instantaneu spre cel de al şaptelea şi, deocamdată, ultimul.

***

Dan CULCER

Prietenul la nevoie se cunoaşte

În anul de graţie 1987 m-am trezit brusc văduvit de prieteni. E drept, făcusem ceva ce nu se făcea, cerusem plecarea în Franţa pentru a reconstitui familia despărţită prin plecarea soţiei mele, Maria Mailat, care refuza să se mai întoarcă şi ceruse azil politic. Decizia ei nu era o surpriză pentru mine. Era vorba de o hotărâre comună, transformată în act.

Dar a fost o surpriză golul, ca să nu zic vidul care se crease în jurul meu îndată ce solicitasem emigrarea legală.

Că ulterior, în Franţa, am cerut şi obţinut şi eu statut de refugiat politic, e altă poveste. Atunci însă, în decembrie 1986, nu acţionam decât legal. Dar devenisem un soi de paria, mai ales în ochii unor oportunişti, care se declarau oripilaţi de gestul soţiei şi de acţiunea mea de regrupare familială, considerată ca un soi de trădare de patrie. Cel mai greţos oportunist s-a dovedit graficianul Radu Ceontea, coleg de redacţie, care mă beştelea într-o şedinţă de partid, în momentul în care eram exclus cum se cuvenea, indicându-mă ca viitor duşman al României şi al partidului, dar oferindu-se să plătească cotizaţia de partid restantă pe luna în care eram exmatriculat, ca un harnic demagog partinic, cu scopul indicat ca să nu fie păgubit Partidul de cotizaţia mea pe o lună.

Atunci l-am înjurat de mamă, l-am ameninţat că dacă nu dispare din faţa mea îi crăp ţeasta cu scrumiera de cristal grea de pe biroul secretarei noastre. A ieşit în fugă, pretinzând că violenţa mea prevesteşte marea viitoare trădare şi duşmănie faţă de ţară: el se identifica cu Ţara, limbricul.

După cum se ştie, cel puţin la Târgu Mureş, Ceontea a devenit, după decembrie 1989, un vajnic luptător naţionalist la Vatra Românească. Ceea ce nu ar fi grav, dacă nu ar fi fost comportamental o altă formă de demagogie oportunistă, care l-a dus pe fotoliul senatorial.

În acest cadru puţini erau oamenii care mă mai salutau pe stradă, şi mai puţin cei care se opreau să mă întrebe ce fac şi cum evoluează dosarul de plecare, cu excepţia celor care o făceau în cadrul misiei trasate de Securitate de a mă trage de limbă.

Asta se vede din dosarul meu de urmărire informativă, străjuit de Consiliul Naţional de studiere a Arhivelor Securităţii.

Sunt conştient că până aici am scris prea puţin despre Ştefan Borbély, dar pentru a pune în valoare atitudinea lui, evocarea contextului în detaliu era inevitabilă. Această rememorare pune în evidenţă excepţiile. Nu voi face lista celor care m-au ajutat atunci, totuşi nu puţini, deşi mai ales exteriori cercului de scriitori şi culturnici în care mă mişcasem înainte.

Scriu doar ca să plătesc, e un fel de a zice, o datorie de onoare faţă Ştefan Borbély, pe care sper că îl pot numi prietenul meu, aici luat la ţintă pentru activitatea sa profesională, eseistica şi critica literară, în care excelează. Dar un scriitor nu este doar scris ci şi trăit.

Eram vecini de cartier cu Ştefan, alias István pentru intimi. Eu i-am spus mereu Ştefan, totuşi, fiindcă era un nume pe care şi-l asumase. Locuia într-un apartament mic dintr-un bloc de pe Bulevardul 1848, la etajul doi cred, la nici zece minute pe jos de apartamentul nostru de pe strada Ciucaş.

Aveam ocazii dese de a ne întâlni înainte de iarna desţărării mele, 1986, dar prietenul la nevoie se cunoaşte. Atunci am putut aprecia discreţia, eficienţa şi solidaritatea lui Ştefan. Principala mea grijă atunci era legată de soarta bibliotecii mele, de care am fost legat aproape ombilical. Ştiam că nu o pot duce cu mine, căutam locuri unde să o depozitez. Eram obligat să o fragmentez, fiind prea mare pentru a o încredinţa unui singur depozitar. Ştefan mi-a propus să găzduiască biblioteca de poezie, pe care am pus-o în saci şi am transportat-o amândoi în minusculul apartament. Grea misie îşi asumase familia Borbély, strâmtorată, dar atât de binevoitoare.

Dincolo de gestul în sine, aveam nevoie de o relaţie de prietenie care să compenseze oarecum golul lăsat de plecarea soţiei şi a uneia dintre fiicele mele, Bogdana, în vreme ce fiica cea mare, Ioana, mă acompania cu eroism în lichidarea cuibului familial, în zilele când mergeam la Piaţa de vechituri de dincolo de Mureş, ca să vindem la preţ de nimic obiectele care constituiseră până atunci micro-reperele existenţei noastre casnice. Nu erau doar obiectele mele, ale noastre, ci şi acelea ale părinţilor mei, pe care le moştenisem şi care duceau cu ele istoria frământată a unei familii bătute de vânturile istoriei de la sud la nord şi de la est la vest, prin România anilor 1940-1970, de la Dej, după cedarea Ardealului, la Sulina, apoi la Arad, Sighişoara, Cluj, Târgu Mureş. Cu plecarea mea, obiectele îşi pierdeau valoarea sentimentală şi istorică şi deveneau reziduuri ancombrante ale unui trecut violat. Despre aceste stări de suflet îi vorbeam probabil lui Ştefan, care mă invita adesea să cinez la ei. Era locul unde mi se oferea căldura şi calmul ritualic de care aveam nevoie atunci.

Dar discutam şi politică, aşa cum discutasem mereu, cu încredere deplină în discreţia lui Ştefan. Erau alţi colegi scriitori cu care discutasem pe vremuri la fel. Nu mi-a plăcut niciodată să port pavăza grea a neîncrederii, a suspiciunii. După lectura dosarului de urmărire reiese că ar fi trebuit să o port uneori, dar în perioada acelor ani de după moartea lui Romulus Guga mă izolasem oarecum, prins de munca grea de secretar de redacţie onorific, care cerea mult timp, şi nu mai frecventam nici cafeneaua obişnuită de pe terasa Grand Hotelului, unde ne adunam altădată, nici birourile redacţiei, preferând să paginez acasă revista, unde aveam mai mult loc şi mai mult calm. M-a bucurat totuşi, că dincolo de notele informative care le-au fost solicitate unor colegi şi foşti prieteni, nici aceştia, nici alţi inşi cu care intram în contact nu ofereau materie suficientă securităţii pentru dezvăluirea unor gânduri personale, intime la care nimeni nu avea acces. Securitatea se căina că nu reuşea să pătrundă în sufletul meu.

Exista atunci excepţia Ştefan, căruia i mă confesam fără rezerve. Dar nu există, în dosarul meu, note informative despre aceste confesiuni.

Ştefan Borbély a fost totdeauna un bărbat elegant. Şi este puţin distant, protocolar, reţinut, cel puţin faţă de mine, fiindcă nu a depăşit niciodată expresia protocolară, Domnule Culcer! E un fel de simetrie, strict formală desigur, între relaţiile mele cu Ştefan Borbély şi relaţiile mele cu Mircea Zaciu, tot atât de protocolarul Domnule profesor s-a stins atunci când Mircea Zaciu mi-a cerut să-l tutuiesc, cu câţiva ani înaintea morţii sale, cu ocazia unei întâlniri la Paris, la etajul Cafenelei de la colţul Bulevardelor Saint Gemeni şi Saint Michel, vizavi de Muzeul Cluny, cafenea acum devenită un soi de McDonald de lux.

Doar un codicil, despre soarta bibliotecii mele de poezie. Păstrată încă vreun deceniu după 1989 acolo unde o depusesem, am donat colecţia bibliotecii Universităţii „Petru Maior” din Târgu Mureş, biblioteca care astfel posedă o serie nu departe de a fi completă a cărţilor de poezie editate în România între 1970 şi 1986.

Mulţumesc, Ştefane !

 

***

 

Mircea PETEAN

Întâlniri cu Ştefan Borbély

Nu ţin minte să-l fi întâlnit – căci de trecut unul pe lângă celălalt vom fi trecut, negreşit – în anii studenţiei, deşi am fost colegi de an! Motive vor fi fost destule, nu are sens să le enumăr aici. Unul singur e important, şi anume: e făcut din alt aluat, şi cu asta basta, îmi ziceam! Şi mă consolam cu atît. Din comoditate, poate… O comoditate căreia nu-i găsesc justificări acum, oricum ar fi prea târziu. Eu îmi pipăiam limitele existenţiale, experimentând excesul nu ca filosofie, ci ca posibilă sursă de creativitate, el însă studia, excelând la toate materiile, de altminteri, cred că a şi ieşit şef de an. Trăiam voluptăţile şi mizeria boemei, iar el era întruchiparea corectitudinii, disciplinei şi acribiei intelectuale. Eram dionisiac, el era, bineînţeles, apollinic. Sau cel puţin aşa intuiam că stau lucrurile, de vreme ce nu am făcut un pas măcar unul către celălalt.

Am făcut parte, amândoi, din ceata celor nouă meşteri mari, cu Manole zece, pe care Mircea Zaciu a adunat-o în ultimul nostru an de facultate, cu gândul de a construi împreună o carte dedicată jurnalului românesc. A fost un gest rarissim de recunoaştere a capacităţii noastre creative şi intelectuale, de încredere şi de generozitate, în fond, căci, dacă ar fi fost publicată – şi ar fi trebuit, căci s-a aflat în planul editurii Dacia pe anul 1977, dacă ţin bine minte – cartea, ar fi constituit debutul nostru scriitoricesc, al fiecăruia în parte. El a devenit devotul lui Adrian Marino, iar eu am rămas fidel lui Mircea Zaciu.

Apoi destinul ne-a despărţit şi mai drastic, instaurând între noi depărtarea. Eu băteam marginile, el mijloacele, ca să mă exprim în limbaj baladesc. Deşi Târgu-Mureşul unde fusese repartizat nu era Bucureştiul, iar Borşa Maramureşului, unde m-am retras, nu era chiar marginea lumii! Dar eu am început să simt că vorbesc de dincolo de marginea marginii, iar el probabil că se simţea cocoţat pe o creangă a arborelui Yggdrasil.

Aşa depărtaţi cum eram, înstrăinaţi şi însinguraţi, ne întâlneam pe terenul ferm al literaturii. Căci Ştefan Borbély, ca şi mine, de altminteri, face parte din stirpea celor măcinaţi de melancolia de a vrea să citească toate cărţile. Şi să dea seama de acest lucru.

A scris despre aproape toate cărţile mele. Nu am ştiut că a scris despre prima, de pildă, decât foarte târziu, mai precis în momentul în care a trebuit să-mi redactez referinţele critice. Cred că aş putea publica o cărţulie în care să adun doar comentariile sale la cărţile mele. S-ar putea chema: Mircea Petean interpretat de Ştefan Borbély. Poate chiar am s-o fac dacă Domnul îmi va îngădui zăbava…

Iar eu i-am publicat la Limes câteva cărţi. Nu puţine. Ia să vedem: Opoziţii constructive, Mitologie generală, Pornind de la Nietzsche, Civilizaţii de sticlă, Simetrii şi discrepanţe.

Asta ne-a apropiat şi mai tare. Astfel am descoperit omul dindărătul intelectualului super-rafinat. Iar surpriza a fost uriaşă, căci omul e cald, volubil, ataşant. Mai mult, se arată a fi curios să afle detalii despre toate cele şi despre te miri ce, iar Anei, mai ales, această deschidere spre cunoaştere i se pare formidabilă. Şi este – într-o lume în care superspecializarea îngrădeşte, dacă nu pune stavile de netrecut între oameni, domenii, discipline.

„Am scris despre sute de cărţi aparţinând a sute de scriitori, dar despre mine nimeni n-a scris niciodată un rând” – a exclamat el nu o dată, exagerând, desigur, căci măcar pe D.C. Mihăilescu l-am auzit eu cu urechile mele vorbind superelogios despre el şi opera sa nu o dată la emisiunea sa de la Pro Tv. Iar dacă Virgil Podoabă, unul dintre cei nouă meşteri mari amintiţi adineaori, şi revista „Vatra” vor să-i dedice un număr – în sfârşit! – înseamnă că au conştientizat această istorică nedreptate.

Iar articolele sale critice sau publicistice, eseurile şi studiile sale sunt de o ţinută intelectuală ireproşabilă. Căci pentru prietenul meu – îmi permit să-i spun aşa – incredibilul s-a produs, viaţa oferindu-ne amândurora, cred, acest dar suprem al prieteniei, nu numai că vede idei, dar le vânează şi le argumentează măiestru, demonstraţiile sale fiind impecabile şi – cum să zic? – pline de graţie.

E superb Ştefan Borbély şi atunci când elogiază perfect argumentat, dar şi atunci când are curajul de a desfiinţa, la fel de perfect argumentat. E superb Ştefan Borbély şi atunci când amendează mărimile zilei, riscând să fie scos de pe toate listele, dacă nu să fie de-a dreptul detestat. Curajul atitudinii nu-l are oricine, mai ales la noi, unde se poartă linguşirea şi pupat poala popii cu o neruşinare băloasă. Şi mai e ceva: comentariile sale conţin adeseori săgeţi care, pentru un scriitor inteligent pot fi tot atâtea provocări. Acestuia nu-i rămâne altceva mai bun de făcut decât să le accepte şi să încerce să le contracareze dând o replică pe măsură. Prin urmare ele sunt invitaţii la dialog, ceea ce mi se pare grozav şi pentru care ar trebui să i se mulţumească.

El ilustrează foarte bine stilul criticului-algebru despre care am făcut vorbire cândva. Ia să vedem ce spuneam atunci: Criticul-algebru are voluptatea punerii în ecuaţie. Pentru el opera este o ecuaţie cu „n” necunoscute pe care el se străduieşte s-o rezolve. Raţionalismul excesiv, limbajul superabstract, o privire de la „balcon” şi un anume aer triumfalist sunt ca şi inevitabile. Pe de altă parte, dansul ideilor, atunci când este executat cu virtuozitate, apropie de artă acest tip de critică. Iar la el este artă pură… Citiţi, de pildă, eseul dedicat poeziei Angelei Marinescu în Simetrii şi vă veţi convinge.

Iar acum, spre finalul acestor notaţii disparate, vreau să evoc un moment al relaţiei noastre: mă aflam în redacţia unei instituţii cu care colaborez, pregătind pentru tipar cea mai recentă carte a sa, Simetrii şi discrepanţe. Graficiana cu care lucrez definitivase coperta; lipsea totuşi ceva, şi anume un text de coperta IV. Îl sun şi-l rog să mă ajute, iar el de colo: „Scrie tu ceva şi gata!”

Atunci am scris dintr-o răsuflare liniile acestea:

Înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare şi cu o disciplină a muncii intelectuale ieşită din comun, adept al unei metodologii care pune la bătaie cuceririle matematicilor superioare şi subtilităţile comentariului filologic, abisalul perspectivei psihanalitice şi speculaţia teologico-metafizică, arsenalul conceptual al criticii şi teoriei literare şi deschiderile comparativismului etc., Ştefan Borbély este fără îndoială unul dintre cei mai importanţi eseişti din întreaga istorie a literaturii române, de o erudiţie copleşitoare, care poate inhiba, dar care e pusă, de fapt, în slujba înţelegerii superioare a profunzimilor adeseori insondabile ale fenomenului studiat. Mai mult decât atât, el a învăţat dansul ideilor, saltul mortal de la mitologie la cine ştie ce teorie de ultimă oră din zone ale spiritului de o diversitate aiuritoare, fiind, în acest sens, un veritabil magister ludi, precum cunoscutul personaj din celebrul roman al unuia dintre prozatorii săi preferaţi.

Am imaginat cândva o bibliotecă pe rafturile căreia cărţile se citesc devorator. Îmi place să mi-l imaginez pe Ştefan Borbély ca pe acel spirit organizator al acestei teribile lecturi, pe cât de revelatoare, pe atât de spectaculoase…

De Ştefan mă mai apropie ceva, şi anume poziţionarea noastră de coloratură taoistă, recunosc. Nici unul, nici altul nu am dorit a fi primii, ci am preferat locul secund. Fiecare are raţiunile sale. Eu le-am expus pe ale mele în Nicanor, el la finalul unuia dintre eseurile sale din Simetrii, cred. Luaţi şi răsfoiţi, dragilor!

 

Floreşti, 02.07.2017

*** 

 

Aura CHRISTI 

Ştefan Borbély în fragmente din Coasta lui Apollo

Ştefan Borbély apare la standul nostru însoţit de o sirenă frumoasă şi gânditoare. De curând, Constantina Raveca Buleu şi-a susţinut cu brio doctoratul. Îl prezintă inspirat, jucăuş şi doct. Mihai Dragolea îi face autorului volumului O carte pe săptămână un portret exact şi inspirat, deconspirând ce se află dincolo de carcasa de individ grav ca un preot roman, ieşit în lume pentru un infinitezimal segment de timp. Aflu că Ştefan Borbély e un mucalit. Completez portretul cu atributul „copilăros” (mi-a dăruit o scoică adusă din Australia; eu i-am oferit două pietricele: una din Grădina Ghetsimani, iar alta de la Delphi, din preajma Templului lui Apollo). Nu înainte de a le aduce aminte iubitorilor de literatură română adunaţi ciucure la standul nostru că Ştefan Borbély a debutat editorial în 1995 cu volumul Grădina magistrului Thomas. Ulterior a publicat circa zece volume de istorie şi critică literară, între care îmi face plăcere să menţionez Visul lupului de stepă, Despre Thomas Mann şi alte eseuri, Cercul de graţie, Matei Călinescu. Spre deosebire de alţi critici importanţi care au renunţat la cronica literară, Ştefan Borbély continuă să scrie săptămânal despre cele mai interesante cărţi recent apărute, practicând tenace, doct şi inspirat cronica de întâmpinare, gen fără care nu poate fi concepută literatura: „O carte pe săptămână reprezintă norma decentă pentru un critic de întâmpinare, cu atât mai mult cu cât el mai scrie şi studii sau eseuri, îşi duce copilul la şcoală, plimbă câinele pe trasee lungi, dinainte calculate, petrece mult timp printre studenţi la cursuri şi seminarii, formează oameni tineri şi încurajează debuturi, fiind prezent câteva ore zilnic şi pe internet, pentru a prelua comenzi de colaborare sau să onoreze unele mai vechi, cu scadenţe în general respectate. Cartea de faţă [O carte pe săptămână] prezintă jumătatea disciplinată a celui care a scris, ca un program personal de evaziune, Visul lupului de stepă: 52 de texte, dedicate scriitorilor români”.

Format la Şcoala echinoxistă, profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată, Ştefan Borbély este unul dintre cei mai importanţi critici postbelici. Împătimit de tribul nordic al monştrilor de litere (Hermann Hesse, Thomas Mann), atât de drag celor din tribul Ideea Europeană, Ştefan Borbély alege discret turnul de fildeş, cu liniştea benefică lecturii şi scrisului, şi ne dă încă o carte bine construită, scrisă într-un stil viu, savant-ludic, cu scriitori-personaje de prim rang, între care Ion Ianoşi, Irina Petraş, Ion Simuţ, Gheorghe Crăciun, Matei Călinescu, Adrian Marino, Paul Cornea etc. Domnul profesor alege să servească din umbră cultura română. Cu nuanţa obligatorie că umbra – în cazul acestui spirit sclipitor – se transformă în altceva; poate într-o neobişnuită lumină, istoria şi critica literară semnată de mâna domniei sale transformându-se în artă. Erudiţia impresionantă în textele borbélyene nu transformă analiza într-o incursiune doctă şi uscată, ce ţine la distanţă lectorul, ci, din contră, prilejuieşte incursiuni neaşteptate în universul de litere al cărţii supuse analizei, comparaţii insolite, lunecarea în imperiul eseului interdisciplinar – o rara avis în peisajele noastre de silabe.

Ştefan Borbély. Un mare critic şi istoric literar iubit de mine, un spirit superior care se neglijează; şi el ştie asta. Un membru al tribului nietzscheenilor, de care mă simt legată.

La 21.00 intram în direct la ştirile TVR Cultural. O echipă formidabilă. Politeţe desăvârşită. Profesionalism. Bună creştere. Atenţie la detalii. Primesc instrucţiuni, formulate calm şi politicos. Nu sunt lăsată o clipă singură. Rămân fermecată. Nu-mi vine să cred: Premiilor Contemporanul li se oferă un sfert de oră din spaţiul alocat ştirilor. Poate nu totul este pierdut, de vreme ce un asemenea eveniment e luat în seamă. Mi se spune Doamna Conte. Mă simt răsfăţată. Sunt recunoscătoare echipei de la TVR Cultural, care realizează seară de seară emisiunea de ştiri.

Nu reuşesc să vorbesc despre nr. 10 al Conte. Nici despre minunatul şi elegantul supliment, realizat cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional, Europa acasă. Mă emoţionez ca o puştoaică. Inima mi-e plină de căldură. Viul debordează. Adun lumină de pretutindeni. Copii ai lui Apollo suntem. Copii orbecăind printr-un ocean de lumină bubuitoare. În minte îmi sunt vii recitalurile din Rilke, Goethe şi Nichita la poalele Templului lui Apollo, făcute în gura mare de Nicolae, de Janina Ianoşi şi de subsemnata, în timp ce Andy ne urmărea fascinat şi făcea o fotografie după alta. Ce ne-am face fără Andy, acest martor viu, perspicace, etern specialist în domeniul tăcerilor şi-al înţelegerii?

Seara târziu, întinsă în pat deja, desfac plicul primit de la Ştefan. Tulburată de emoţie, citesc dedicaţia: „Inegalabilei Aura Christi, pentru entuziasmul ei, pentru dragostea pe care ştie s-o răspândească în lume, împreună cu respectul lui…”. Urmează semnătura familiară a lui Ştefan Borbély, unul dintre cei mai importanţi critici şi istorici literari români. Un cărturar împătimit de nordici, de Nietzsche, de Thomas Mann, de Rilke şi Dostoievski. Pornind de la Nietzsche – cartea acestui mare erudit mitteleuropean, apărută relativ de curând la Editura Limes şi oferită mie cu dedicaţie – am citit-o cu creionul în mână pe când îmi doream s-o editez la Ideea Europeană. Sufăr şi mă simt vinovată în faţa lui Ştefan, fiindcă n-am reuşit să facem rost de bani ca să o publicăm sub sigla Editurii noastre. Iertare.

Mă bucur, în schimb, mă bucur că l-am înhăţat pe Ştefan Borbély pentru Conte. Şi-i sunt recunoscătoare că a acceptat să devină membru al tribului.

Fixez scoica dăruită de Ştefan acum câţiva ani. Scoică adusă din Australia. O peşteră desăvârşită, fără pată, apropiată alte dăţi de ureche, pentru a o lăsa să soarbă vuietul distinct al mării.

Faptul că există câteva vârfuri ale culturii române care înţeleg ce este tribul Conte, ce înseamnă planeta Conte, gândită şi construită de noi, membrii tribului Conte, îmi dă sentimentul de împlinire şi de singurătate împărţită cu câţiva prieteni, cărora niciodată nu voi înceta să le mulţumesc pentru că există, pentru că sunt vii şi se înzidesc în literatura română vie, spre gloria ei de aici, de acum şi dintotdeauna.

Da. Literatura română şi cărţile ei de vârf, pentru care merită să-ţi faci viaţa praf şi pulbere.

Biata literatură română, care a rezistat uneia dintre cele mai barbare şi sălbatice dictaturi din Europa, dând opere comparabile cu operele de vârf ale Europei, fără nici un complex!

Şi la Nietzsche, şi la Dostoievski suferinţa este o boală fără care nu se poate învia omul din om. La ambii autori suferinţa e un prilej de a cunoaşte omul în profunzime, dându-i un pinten spre arondismentul măreţiei. Suferinţa ca prilej de a spori viul, de a recuceri umanitatea, redându-l pe om – omului şi îmbogăţindu-i astfel viaţa, care e atât de uriaşă, încât Duhul ei Sfânt, căruia îi spui cu fermitate da, justifică din start, spune undeva Nietzsche, orice suferinţă, oricât de monstruoasă şi de absurdă ar fi aceasta. Oricât de…

Emeritul profesor universitar Ştefan Borbély, unul dintre cei mai importanţi critici din perioada postbelică, este, după cum se ştie, autorul câtorva studii monografice de sinteză şi al unor titluri de prim rang ale literaturii române, cum ar fi, bunăoară, Xenograme (1997), Visul lupului de stepă (1999), De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul (2001), Opoziţii constructive (2002), Matei Călinescu. Monografie (2003), Cercul de graţie (2003), Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic (2003), Mitologie generală I. (2004), Despre Thomas Mann şi alte eseuri (2005), O carte pe săptămână (2007), Existenţa diafană (2011), Homo brucans şi alte eseuri (2011). Formator de conştiinţe şi educator de formaţie Mitteleuropeană, după ce şi-a susţinut doctoratul în literatură comparată (1999), Ştefan Borbély devine profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Echinoxist ca formaţie, criticul a debutat editorial în 1995, cu volumul de eseuri Grădina magistrului Thomas, vădind o aplecare spre temele de extracţie nordică: relaţia maestru-ucenic şi derivata acesteia stăpân-slugă, regalitatea, viul, unitatea dintre viaţă şi moarte etc.

Verva ideatică şi stilistică inconfundabilă, erudiţia spectaculoasă şi profunzimea abordării, dar şi – nu într-o măsură mai greu de trecut cu vederea – prestanţa intelectuală, curajul de a face carotaje în realitatea abisală a fiinţei, urmărind, disecând şi analizând cu atenţie textele nietzscheene, sunt trăsături lesne de remarcat şi la lectura volumului de sinteză Pornind de la Nietzsche, în care emeritul critic urmăreşte îndeaproape – recurgând la asociaţii neaşteptate, justificate cu asupra de măsură în topografia demersului analitic – câţiva discipoli descinşi din prestigioasa şcoală nietzscheană cum sunt, de exemplu, Thomas Mann, Hermann Hesse, D.H. Lawrence sau Rainer Maria Rilke.

Pornind de la Nietzsche (Editura Limes, 2010) a fost distins cu Premiul Academiei Române. Volumul este un eseu interdisciplinar sau – cu vorbele autorului, Ştefan Borbély, spicuite de la începutul textului – o construcţie din „piese disparate într-un joc intelectual obsesiv şi de durată”, în care elementele constitutive, douăsprezece (numărul cărţilor scrise de acest cărturar descins din prestigioasa falangă a scriitorilor nordici), intercalate în palestra acestei cărţi dificile, urmăresc influenţele nietzscheene în scrierile majore ale unor scriitori ce alcătuiesc tribul nietzscheenilor.

De ce Nietzsche? Iarăşi şi iarăşi Nietzsche? se va întreba, probabil, vreun lector, excedat de frecvenţa cu care este citat în ultimii ani, mai ales, pustnicul de la Sils-Maria. Şi nu va avea dreptate. Cartea pe care o ţinem în mâini a fost scrisă în bună parte în vremurile când numele celui ce l-a dat omenirii pe Zarathustra era aşezat, cel puţin în România, sub semnul interdicţiei. În paginile acestui opus veţi găsi incursiuni scrupuloase în filosofie şi istoria mentalităţilor (Platon, Schopenhauer, Hegel, Kant, ca să dăm câteva exemple), muzică, literatură; veţi găsi analize docte, vii şi profunde pe marginea operelor de referinţă ale scriitorilor citiţi şi mai ales recitiţi cu creionul în mână: Rainer Maria Rilke, Thomas Mann sau Hermann Hesse ş.a.

Întrebările de mai sus denotă o anume saturaţie, fără a trimite neapărat la o cunoaştere profundă a operei flosofului german care a creat supraomul. Deci, ele sunt lipsite de noimă cu atât mai mult cu cât opera nietzscheană, cu bogatele-i ecouri sau obsesii tematice, descoperite în romane sau eseuri, în gândirea atâtor creatori majori, se dovedeşte a fi din ce în ce mai complexă, iar posteritatea acestui gânditor singuratic, ce şi-a dus existenţa de profet sub semnul unui imens (totuşi!) noroc, plătit cu asupra de măsură prin boală, izolare – despre care Henri-Marie Beyle afirmă că „însumează pentru un om toate nenorocirile posibile” – mizeria oricărei depăşiri, decădere, degradare şi, în fine, prin nebunie, posteritatea sa, iată, se situează sub auspiciile imprevizibilului benign. Sub semnul norocului destinal.

Dacă ne-am referi la cele mai importante eseuri scrise pe marginea operei date de Nietzsche – de la Şestov şi Berdiaev la Merejkovski şi Bertram, Thomas Mann şi Lesley Chamberlain, bunăoară – întrebările de genul celor enunţate ar dispărea ca ceaţa densă, lăptoasă, într-o dimineaţă de apus de noiembrie. Căutările obsesive ale domnului profesor Ştefan Borbély sunt, aşadar, cu atât mai binevenite. Adăugându-li-se documentarea la zi, interdisciplinaritatea sau caracterul ludic-pasional – ce transformă erudiţia şi pedanteria în calităţi intrinseci, dacă nu într-un spectacol al cunoaşterii – şi nu mai puţin asociaţiile neaşteptate, ce conduc, firesc, spre piste hermeneutice nu rareori fascinante, putem susţine fără rezerve că avem în faţa noastră un opus care se citeşte, în pofida densităţii şi a gradului sporit de dificultate, pe nerăsuflate, ca un bun roman de aventuri, cu senzaţia că e obligatoriu, în timpul lecturii, un singur lucru, şi anume: să fii pregătit pentru întorsături de o fină spectaculozitate, căci e vorba de un opus definit ca „rodul exuberant al unei monomanii decomplexate”. Deci, un alt prilej de a detecta, şi în acest demers borbélyan, „intensitatea senină a pasiunii, bucuria descoperirii, la tot pasul, a unor coerenţe”.

Cartea Pornind de la Nietzsche e scrisă sub semnul pasiunii pentru opera solitarului despre care, îndemnându-ne să-i citim cărţile, dar cu măsură – Nietzsche, dar cu măsură, susţine autorul Muntelui vrăjit – Thomas Mann a lăsat rânduri emoţionante: „În faţa noastră se află un destin hamletian, destinul tragic al unei cunoaşteri ce-i depăşeşte puterile, care impune stimă şi îndurare. «Cred», spunea Nietzsche cândva, «că am ghicit câte ceva din sufletul omului superior – poate că oricine care îl ghiceşte pe acesta este sortit pieirii». Şi pe el l-a dus la pieire, iar atrocităţile învăţăturii sale sunt într-o asemenea măsură străbătute de o suferinţă lirică nesfârşit de mişcătoare, de priviri pline de dragoste, de ecourile unui melancolic dor de roua iubirii, care să umezească ţara aridă, lipsită de ploi, a singurătăţii sale, încât nu mai pot stârni dispreţul sau dezgustul faţă de această imagine a lui Ecce homo”.

Ştefan Borbély este fascinat de straniul neamţ monoman, care şi-a structurat opera sistemică pe câteva motive recurente: supraomul, transvaluarea tuturor valorilor, reîntoarcerea aceluiaşi la sine însuşi, voinţa de putere, amoralitatea şi suferinţa, ca să ne referim exclusiv la câteva. Acest dublu minoritar – prin originile sale, dar şi, încă o dată, prin temele inactuale în sens nietzschean – Ştefan Borbély găseşte de cuviinţă să ascundă fascinaţia sa prin recursul involuntar la una din măştile taxate de Nietzsche ca fiind inevitabile în cazul omului superior: „Orice spirit profund are nevoie de o mască: mai mult, în jurul fiecărui spirit profund creşte încontinuu o mască, datorită interpretării constant greşite, mai exact, plate, a fiecărui semn de viaţă pe care îl dă”. (Nietzsche) Refuzul indirect al măştii creează o altfel de mască, una involuntară, care îl va face pe autor „într-o bună zi” „totuşi să constate că acolo există deja o mască a sa – şi că e bine aşa”. (Nietzsche)

Condus de un spirit superior, Ştefan Borbély aşază în oglinda de litere a textului propria fascinaţie iscoditoare, care se transmite, molipseşte, încât rândurile scrise, comparaţiile, metaforele şi incursiunile în opera rilkeană sau în cea thomasmanniană, convoacă, firesc, noi exploratori ai minunatelor tărâmuri nietzscheene: „Fascinant în Nietzsche este că nu poţi fi niciodată integral singur în universul spre care te călăuzeşte. E nevoie, peste tot, de spirite solidare: fericit e omul care le găseşte, care se lasă descoperit şi ghidat de ele”. Găsim, aici, un discret ecou polemic la nietzscheenele „spirite libere”, inventate de eminentul student al profesorului de filologie clasică Friedrich Ritschl, „spirite libere”, de care fiul de preot luteran „avea nevoie”, „pentru a rămâne bine dispus în mijlocul relelor (boală, singurătate, străinătate, inactivitate)”. Observaţia e făcută în urma lecturii autoportretului – pe care şi-l face filosoful german în cartea monologică Omenesc, prea omenesc – de Simion Dănilă, unul dintre cei mai avizaţi traducători ai ucenicului lui Schopenhauer. „Spiritele libere” sunt, după cum am văzut, un fel de „fantome şi tovarăşi neînfricaţi, cu care trăncăneşti şi râzi când ai chef să trăncăneşti şi să râzi şi pe care îi dai dracului când devin plictisitori – ca o compensaţie pentru lipsa de prieteni”.

Incursiunile inserate în cuprinsul volumului stau la baza unor cursuri ţinute de domnul profesor. Pornind de la Nietzsche a atras şi va atrage, în mod firesc, noi prozeliţi. Acel „fericit e omul care le găseşte, care se lasă descoperit şi ghidat de ele” te duce la nevoia de descoperire, strunjire, depăşire şi fasonare de sine – o teorie, să recunoaştem, de extracţie pur nietzscheană! O teorie transformată în reflex cultural, ce i-a marcat destinul literar de cărturar.

Apropierea de Nietzsche este, în primele pagini, făcută în chip neaşteptat, din considerente strict pedagogice. Prima intrare în receptarea acestui romantic radical – poate cel mai mare ucenic al lui Schopenhauer – se face abordându-se caricatura, după ce din capul locului se dă la o parte faţa derizorie a acestei noţiuni. Până să fie receptat în profunzime, Nietzsche, după cum se ştie, a fost caricaturizat, ceea ce solitarul de la Sils-Maria, fireşte, prevăzuse; perspicace, gânditorul însuşi furnizase contemporanilor săi, cultivându-le, câteva măşti-feţe ce-i erau, în realitate, străine. Ştefan Borbély explică ce vede în filosofia nietzscheană. Demersurile sunt construite aidoma unor încercări de apropiere de „izvoarele primordiale ale fiinţei” acelea stranii şi veşnic copilăroase de la Sils-Maria, aidoma unui joc de-a textele aşezate faţă în faţă. Sunt analizate şi citate fragmente de texte ale autorului evidentei capodopere Dincolo de bine şi de rău şi unele opere semnate de nietzscheenii citiţi sub semnul griffei Nietzsche: Thomas Mann, Hermann Hesse, D.H. Lawrence sau Rainer Maria Rilke, de pildă, în al căror trib se înscrie Ştefan Borbély însuşi. (Ernst Bertram) Jocul acesta, gândit ingenios şi perspicace, este, de fapt, un instrument folosit pentru apropierea de învăţăturile sihastrului. Unghiurile de percepţie sunt mereu schimbate; în lumina reflectoarelor sunt aduse alte şi alte fragmente, părţi ale aceluiaşi sistem filosofic.

În ce mod îl citeşte şi îl comentează Ştefan Borbély pe geamănul spiritual al lui Fiodor Dostoievski? Fără să spună explicit, criticul şi istoricul literar exilat la Cluj, ţine cont, eseu de eseu, în primul rând, de recomandările autorului Genealogiei moralei referitoare la modul în care e salutar să fie receptat „ca psiholog, scriitor, imoralist”: „Nu e nici pe departe necesar, şi nici măcar de dorit, să mi se ia partea – îi scrie Nietzsche muzicianului Carl Fuchs –, dimpotrivă: o doză de curiozitate ca în faţa unei plante necunoscute, cu o anumită rezistenţă ironică la adresa mea, mi se pare o poziţie incomparabil mai inteligentă. – Iertare! Am scris aici nişte naivităţi – o mică reţetă prin care să ieşi cu bine din ceva imposibil…”.

Dincolo de naivitatea recunoscută a fiului de pastor luteran, înrudită cu aceeaşi calitate ce poate fi găsită, la o scurtă privire, în cazul autorului Iliadei, este limpede că ţinem în mâini o carte-eveniment: Pornind de la Nietzsche. E un regal care îl are ca protagonist pe acel Hamlet al filosofiei secolului al XIX-lea care, la câteva mii de kilometri distanţă de un alt uriaş, un Hamlet al subteranei, Fiodor Dostoievski, a făcut două descoperiri ce-au marcat istoria culturii şi, nu într-o măsură mai greu de trecut cu vederea, istoria omenirii. Astfel, dacă Thales susţinea că apa, cu vorbele călugărului de la Sils, se află în pântecul tuturor lucrurilor, dacă evreii din vechime unesc multitudinea zeităţilor, reducându-le la Unul, de nevăzut şi atotprezent, Adonai, stăpânul tuturor văzutelor şi nevăzutelor, dacă Schopenhauer decretează că voinţa oarbă de a fi stă la rădăcina a tot şi toate, Dostoievski şi Nietzsche descoperă că osia lumii, forţa motrice a acesteia este amoralitatea şi voinţa de putere, revoluţionând astfel întreaga istorie a mentalităţilor sub imperiul marilor profeţii, care, în opinia lui Dmitri Merejkovski, îşi aruncă umbra urieşească, după cum s-a şi văzut, înainte. Profeţii, plătite cu sânge şi de Dostoievski, şi de Nietzsche – martiri spirituali ai unei Europe, zguduite, conform negrelor predicţii ale ambilor gânditori, de o decandenţă fără precedent. E limpede faptul că Mileniul al III-lea va fi Mileniul Dostoievski şi Nietzsche sau nu va fi deloc.

(Fragmente din vol. Coasta lui Apollo)

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 83-93]