Se petrec lucruri „de mare spaimă“ (p.5) în ultimul roman al Ioanei Bradea – Înalt este numele tău*, căci stihii și umbre de tot felul se dezlănțuie, fără ca nimeni să-și pună problema strunirii lor. O cetate medievală, a Bistriței natale, repetat descrisă ca „fără rege și sfinți“, caută să-și făurească o istorie (prin însemnările scribului Christian Pomarius Baumgarten) și o catedrală (prin efortul arhitectului Petrus de Lugano), undeva la mijloc de secol XVI. Momentul întemeietor este sabotat, însă, din toate părțile, prin intrigi, violențe, schimbarea stăpânirii și chiar a paradigmei religioase. Așa cum urbea își caută un fundament, așa și locuitorii săi, bezmetici și neputincioși, își caută un sens. O căutare ce-i poartă, pe toți, dinspre hăuri spre înalt și înapoi, cu o repeziciune pe care nu o concurează cu adevărat decât performanța autoarei de a concentra totul în mai puțin de o sută de pagini.

Cele patru părți ale romanului fixează destinele a patru personaje evoluând pe un fundal cu adieri de pucioasă și, prin urmare, cu finaluri de coloratură infernală; acomodantul scrib sfârșește ros de remușcare, Margareta (fiica judelui Thomas Werner) este izolată de tatăl său într-o cameră zăbrelită, Maria Simbriger este omorâtă de vie, iar arhitectul se sinucide. Un narator exterior și posterior existenței lor le spune povestea, într-o formă adresată, cvasi-epistolară, unificându-le destinele nu doar prin expresie, ci și prin viziune. Fiecare destin vorbește, de fapt, despre acea parte de beznă din om, densă, compactă, dar nu lipsită de câteva fisuri binecuvântate, cele prin care, la momentul potrivit, reușește să intre lumina. Atâta doar, să intre, fără să și dureze, fără să și apuce să instituie un alt modus vivendi. O lumină totalizantă îi vizitează scurt, dar nu reușește să-i și întregească durabil, așa încât se întorc (cei care mai apucă) la existența lor destructurată. Straniu este că, oricâte grozăvii s-ar întâmpla în cetate (și se întâmplă tot felul: crime, violuri, decapitări etc.), cei care o locuiesc nu încetează să se simtă făcuți „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“, un Dumnezeu care, dacă nu le aprobă, pare că măcar le îngăduie comportamentele.

Fiecare parte începe „într-o noapte…“ și continuă undeva, într-un loc ferit, unde umbra, sub forma unor pulsiuni irepresibile, confiscă vieți și-și face numărul după bunul plac. Aceste personaje nu sunt ticăloșite, ci mai degrabă inconștiente, incapabile de o întoarcere lăuntrică, de o confruntare ceva mai critică cu „legile naturii“. Atitudinea reflectată, de conștientizare, le lipsește atât în relație cu zona pulsional-infernală, cât și cu cea solară, ascensională. Apariția misterioasă în cetate a unui călugăr străin produce un oarecare deranj, dar nimic mai mult; rugăciunea lui înfăptuiește minunea (mai întâi, transformă ploaia diluviană în apă tămăduitoare, apoi o oprește și, în final, dispare „dincolo de munți“), el fiind și cel care rostește „căci mare ești, Doamne, și înalt este numele tău“ (p.41), cuvinte repetate și de alții, însă fără a precipita durabil în sufletul vreunuia. Se și punctează, de altfel, că straniul călugăr vorbește o limbă diferită („ce cuvinte nerostite folosește el în cumințenia lui pământie“, p.43) și îndeamnă la lucruri nemaiauzite. Degeaba propovăduiește el o naștere în Duh, că puțini pricep și nimeni nu se ridică la înălțimea mesajului; ba chiar învățătura sa maximală este imediat relativizată de narator: „nimeni nu poate fi sigur că propria căință este veșnică și cu atât mai puțin că a ajuns la deplina iertare.“ (p.46-47)

Pe acest spectru uman al griurilor, zona cea mai sumbră este ocupată de autorități (judele, scribul, consilierii, preoții și monahii), în vreme ce, la celălalt capăt, se află captivii: Margareta, Maria Simbriger, arhitectul. Cel mai precar este scribul; de șase ani scrie la istoria cetății, nu atât o istorie de date, cât o poveste, consemnată „cum se cuvine“ (p.8), căci „este destinul tău să ilustrezi, poate chiar să îndrepți și, în cele din urmă, să făurești respirația atât de zbuciumată a cetății.“ (p.8) Altfel spus, un act de creație, dar unul limitat drastic de o structură pragmatică și servilă. Totuși, simțul relativului nu îi lipsește: modalizează, anticipează și retractează nonșalant, aproape „postmodern“, asemenea unui analist de date și nu a unui simplu istoriograf. Despre multe întâmplări nici nu știe „dacă o fi fost aievea“ (p.8), așa că totul se joacă la limita dintre real și imaginar, dintre percepție și proiecție. Mai exact, percepția este direct proiecție, istoria este direct poveste.

Tip sobru, necomunicativ, greu de atras în aranjamentele locale, arhitectul este deopotrivă un devorator de femei (partea lui de tenebre) și un creator cu spirit de sacrificiu; tot de șase ani încearcă și el să-și ducă proiectul la bun sfârșit, dar zadarnic. Sfâșiat între relația conflictuală cu autoritățile și cea fuzională cu catedrala, nu reușește să iasă din impas. Privirea îi este mereu purtată „spre înalturi“ și așa îi încolțește gândul sinuciderii, sperând ca, măcar sacrificial, să dea viață construcției. Ca și în cazul celorlalte personaje, prețul este anihilarea, taxată scurt de narator ca „fără sens”.

Cea care exercită un magnetism diabolic asupra tuturor este Margareta – o apariție abisală („drăcească arătare”, „ca o nălucă”, „cu priviri de diavoliță”), un principiu feminin dezlănțuit, agresiv, ce ia în posesie și supune, fără remușcări. Întâlnirea cu „nevolnicul de Sebastian“, posedat în mijlocul drumului – scurt, brutal și fără satisfacție, este grăitoare în acest sens. Perioada petrecută la mănăstire (citind cărți și nu pregătindu-se pentru performanțe casnice, cum ar fi trebuit) o transformă într-o răzvrătită; odată întoarsă acasă, pentru măritiș, își începe incursiunile nocturne în cetate și-și creează rapid o reputație de „iapă neîmblânzită“, de „târfă în călduri“, spre exasperarea normopatului său tată. În realitate, Margareta nu e nici pe departe o pervertită, dimpotrivă: e capabilă de empatie și e singura care privește direct, în ochi, această lume, trăind-o efectiv, ca realitate epidermică, dar și ca realitate sufletească. În privirea ei „de diavoliță“ își fac loc și rezervele de lumină, de credință, de speranță ale acestei lumi. Doar ea știe pe propria piele, de-adevăratelea, cât calvar, dar și câtă binecuvântare este în traiul omenesc. Pe ea, pe călugăr și pe arhitect îi definește o „cumințenie pământie“ – un fior de înțelepciune, captiv într-un bulgăre de lut. Și de această dată, lutul învinge.

Naivă, impulsivă, strict emoțională, Maria Simbriger are un destin paralel cu cel al Margaretei; dezlănțuirea ei senzuală e pură fiziologie, nesubscrisă vreunei căutări, de unde și pedeapsa cumplită (e îngropată de vie pentru că rămâne însărcinată cu un necunoscut, în singurul drum pe care îl face în cetate; de altfel, tot „îngropată de vie“ va fi și Margareta, dar ceva mai simbolic, prin izolare în camera sa). O societate patriarhală ce tolerează, ba chiar celebrează diabolicul, ajunge să îl sancționeze drastic, atunci când agentul „umbrei“ este femeia.

Pe cât de chinuită e lumea descrisă, pe atât de participativă și de înțelegătoare este scriitura ce o consemnează; spasmelor urbei li se accentuează constant partea de firesc, de umanitate, în fraze lungi, aglutinante, dar fluide, aflate în subtilă rezonanță cu universul observat. Este o expresie pe care, fără îndoială, Ioana Bradea a pariat și a câștigat. În rostirea sa, „cele de jos cu cele de sus împreună vorbesc“ (p.41). Și o fac pe o spirală a timpului, pentru că mereu este vorba despre un „atunci-acum, când nimeni nu poate fi sigur că a ajuns la deplina iertare.“ (p.62-63) Înalt este numele tău spune, într-o dicție impecabilă, mai mult decât o poveste cu iz medieval: spune, cu dumnezeiască simplitate, povestea unui „atunci- acum“, când tenebrele și lumina, spaimele și credința, îndoiala și rugăciunea se topesc într-un moment de fulgurantă armonizare a contrariilor, urmat aproape instantaneu de o nouă cădere.

_______

*Ioana Bradea – Înalt este numele tău, Humanitas, 2017.

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 42-43]