Dacă alte literaturi (și, mă gândesc, de bună seamă, la cele vestice) și-au dezvoltat o cultură puternică a eseului, în literatura română acesta se confundă adesea cu alte forme de scriitură, în mare parte de nișă. Or, constatarea prezentă nu încearcă să apese pedala asupra defazării estului față de vest și nici nu pretinde că cel mai recent volum al lui Bogdan Suceavă ar schimba în vreun fel situația dată. În condițiile în care studiile recente fac caz de politicile corectitudinii, anulând (cel puțin teoretic) diferențele dintre literaturile majore și cele minore prin interferențele culturale, transnaționalism, postcolonialism ș.a., acceptarea unei astfel de realități – problemele unui gen – iese în afara tendințelor, dar descrie cu onestitate istoria formelor. În acest sens, ceea ce se rămâne la limita evidenței e că o carte de eseuri precum Istoria lacunelor. Despre manuscrisele pierdute devine, în primul rând, rezultatul unei experiențe a formării scrisului pe teritoriul american care importă, apoi, un background identitar (post)comunist, o trăire pe teritoriul românesc în vremuri revoluționare. Citește în continuare →