Membru al generației optzeciste, Daniel Vighi are predilecție pentru proză, numeroasele volume publicate fiind o dovadă elocventă în acest sens. Dacă în 2015 publica „Trilogia Corso”, doi ani mai târziu își lansează volumul „Mort în Patagonia”, dovedind încă o dată că e o prezență constantă în câmpul literar. Cu o epicitate deloc condensată, vădită nu doar din pricina întinderii relativ mari (464 de pagini), ci și din aglomerarea impresionantă a personajelor, a spațiilor și a problematicilor aduse în discuție în subsidiar, romanul abordează într-o manieră parabolică actul lecturii. Astfel, la Vighi, lectura devine un soi de aventură marină, o călătorie în timp și spațiu, granițele fiind abolite, iar cititorul ușor dezorientat până prinde gustul periplului narativ, devenind la rândul său echipier în expediția pe mările și oceanele ficțiunii.

De unde pornește acest periplu? Despre coadă nu există dubii, căci este surprinsă încă din titlu. Coada e capătul lumii, e Patagonia cea din vorbele poporane, e Țara de Foc, unde nu ajungi vâslind sau înfruntând intemperii și condiții umane potrivnice la propriu, ci simbolic vorbind, prin lectură, după cum însuși autorul afirmă într-un interviu despre opera de față: „Este un roman de aventuri. Mai mulți bănățeni ajung în Țara de Foc. Este un fel de parabolă a cititului ca aventură. Cititul este o formă de aventură și de imaginație. Nu trebuie să mergi cu corabia să ajungi în Țara Focului, ci poți să călătorești acolo și dacă citești o carte.” De la această premisă pleacă Daniel Vighi în periplul narativ, în sala 201, etajul doi, în Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timișoara.

Dar cine e angajat în acest periplu? Desigur, există un narator iscusit care jonglează cu personaje din spații și timpuri diferite, cu morți și cu vii, cu etnii distincte, cu o lume haotică culeasă din amintirile sale, din alte lumi ficționale sau din istoria universală brută, miza fiind colonizarea Țării de Foc, a Patagoniei. Astfel, nu e de mirare că ajung coechipieri pe goeleta Speranța, căci acesta e numele ambarcațiunii, români din Banat, nemți, țigani, unguri, bătrâni reprezentativi pentru coloratura autohtonă, persoane decedate din cimitirul din Radna, personaje propriu-zise din alte opere sau figuri istorice. Exponenți ai unei lumi pestrițe reunește astfel romanul lui Vighi, o lume felurită care se anunță încă din numele expresive ale personajelor băștinașe, o lume în care morții coabitează cu viii, în care totul e posibil sub ocârmuirea ficțiunii. Prin urmare, unii peste alții, căpitanul Ahabu din „Moby Dick”, Moșu Cuza, Moșu Spicu, Lie Pălărie Verde, Baba Chițorana, Vasetz Pal, Oprea banditul, preotul Flasc-Țârcodava, musul Gigi etc., dar și marii expediționari Cristofor Columb, Fernando Magellan, Pedro Sarmiento de Gamboa sau alți curteni din Regatul Spaniei ajung personaje de roman în „Mort în Patagonia”. E lesne de sesizat similitudinea lumii pestrițe din „Mort în Patagonia” cu cea din „Țiganiada” dominată de Parpangel, Corcodel, Tandaler și mulți alții. Aceeași aromă locală, același viu grai, același comic vizibil nu numai la nivel lingvistic, care semnalează anamorfozarea unei lumi, în proză de această dată.

Istoria devine poveste în romanul de față, se spune de către personajele ce trec pe tronul naratorului adeseori: „reședința lui Decebal era un palat magnific, decorat cu columne și portrete, probabil situat pe țărmul nordic al Dunării, pe care împăratul Traian îl va ocupa ulterior”, se trăiește de către cititorul angajat în expediție în calitate de coechipier. Toate barierele sunt înlăturate pentru a celebra ficțiunea în sine, ca joc al minții, ca embrion al creativității care crește perpetuu și se descătușează. Orice e posibil în ficțiune și tocmai de acest lucru ne amintește romanul. Nu mai sunt granițe, nu mai sunt opreliști pentru că toate diferențele se sting, toți cei mai sus menționați devin personaje, tipuri umane variate, sperioșii și nemulțumiții plângăcioși care nu văd rostul expediției fiind remarcabili în acest sens: „Nu mai am chef de nimic, se revoltă deodată musul. Nu mai am niciun impuls să mergem mai departe, mi se apleacă de atâta apă, doar valuri tâmpite, zile cenușii, nimic care să te îndemne, nu vezi niciun folos, toate bricurile, goeletele, velierele de toate mărimile apucă pe drumuri cu folos, numai noi aici stăm să îl ascultăm pe popa ăsta cum ne povestește despre mobila lui Decebal și că am fi servitorii romanilor cotropitori. Ce puii mei am eu cu ăia?” Intervine aici o problematică importantă, care e miza cititului, cum e alimentată motivația lectorului? Și tocmai lipsa unei mize concrete postulează Vighi. Cititul nu e despre repere exacte, miza, dacă putem vorbi de o miză, fiind călătoria în sine, lumile posibile pe care le deschide ficțiunea și în care lectorul devine la rândul său actor, în care trăiește bucurându-se de potențialități multiple.

Un insolit mélange e rezultatul în cazul romanului. În ciuda referințelor la probleme din actualitate pe care le plasează în dezbaterile bănățenilor, membri ai echipajului goeletei (politică, religie, furt, înșelare etc.) și a abordării diferitelor tipuri umane prin intermediul acestora, Vighi se pune în slujba imaginației și alege o expediție „grea” din România proaspăt ieșită din comunism până în secolul al XVI-lea. Și e cea mai grea expediție, căci se desfășoară pe tărâmul ficțiunii. Autorul se angajează în această călătorie atipică din dorința de a compensa absența unor călătorii propriu-zise: „Așadar, nu călătoresc, deși toată viața asta mi-am dorit, când să plec, mă apucă stresul, tulburările de comportament, așa că renunț. Rămâne singura soluție de călătorie asta de față”.

 Nu doar în timp are loc aceasta, ci și în spațiu, din România și târgușorul de pe Mureș prin strâmtori, mări și oceane, până în Patagonia. Astfel, Vighi transformă o vorbă populară ce desemnează întârzierea, „a merge în Patagonia”, în subiect de roman. Ce rezultă e un voiaj evazionist în necunoscut, în departele cel extrem, prin intermediul lecturii, o expediție inițiatică și necesară în vederea cunoașterii: „Căpitanul Ahabu intervine ca să limpezească treburile și nu e prima dată când o face. Vorbește despre importanța a ceea ce fac, vorbește despre lumea de departe, despre exotism, despre nevoia de a evada în depărtările cele mai îndepărtate, despre necesitatea resimțită de fiecare dintre semenii noștri de a participa de fapt la Expediție.”

Desigur, nu e un demers facil lectura romanului „Mort în Patagonia”. Dincolo de transparența existentă între timpuri și spații ce permite transcenderi constante și neanunțate, debusolându-l pe cititor, romanul are, indubitabil, iz enciclopedic. E un conglomerat de fapte, de personaje, de detalii – puncte de plecare pentru descrieri și explicații amănunțite, izvorâte din plăcerea de a povesti, care dau adesea impresia de dezordine și de incoerență. Numeroasele referințe la letopisețe, la jurnale, la web sites ca surse credibile de informare care influențează incursiunile în istoria recuperată ca poveste, alături de limbajul specializat, dar și de cel afectat vizibil de nuanțele regionale și de invective, un limbaj nepieptănat, hazliu, necizelat, sunt ilustrative în acest sens, reprezentând ingredientele de bază ale scriiturii, după cum atestă însuși Daniel Vighi: „Umorul, chiar violența și sexul. E și lexicul bănățean, amestecat cu unele cuvinte spaniole.”

Și dacă tot a venit vorba de lexic, trebuie menționat că Daniel Vighi îi acordă o atenție sporită. Complexitatea lingvistică e dublată de însoțirea romanului de către un dicționar ambulant al lumii ficționale, Somogyi Aladárné, membru de bază al echipajului, „decedată, cu criptă privată în cimitirul catolic de la Radna, imediat în dreapta la intrare, textualistă, etimoloagă și lexicografă.” Datorită lui Somogyi Aladárné cititorul se dumirește care e treaba cu terminologia folosită în roman. Iar dimensiunile arealului lingvistic valorificat sunt vaste. Prin intermediul notelor de subsol care o așează în mod cert lângă Mitru Perea din „Țiganiada” sau prin intervențiile directe, Somogyi Aladárné devine unul dintre personajele cheie. Un cuvânt ieșit din sfera cunoașterii cititorului, iar lingvista de serviciu e pe poziții, gata să intervină și să anihileze tot ce stă în calea înțelegerii delirului narativ, ce pare nesecat. Dar iată că, totuși, delirul narativ își epuizează resursele. Capătul lumii e cucerit, însă odată cu izbânda vine și moartea anunțată încă din titlu. La capătul lumii totul e hâd, pieirea e la ea acasă. Astfel, ultimele pagini ale romanului sunt dedicate morții, unei teme recurente pe care autorul o îmbracă în haine noi de ironie și satiră: „moartea se plimbă în voie, se oprește unde are chef, ba la unul, ba la altul, și nimeni nu se mai miră, nimeni nu se mai sperie, totul merge ca pe roate în ce o privește, rămân pe sub fagi și arțari, pe sub cetina brazilor, movilele mormintelor cu crucile de lemn uscat, legat cu sfoară, cruci proptite în piatră și trei lumânări, mirosul de tămâie de la cădelnița popii, apoi ecoul troparului glas 4, care se cântă cu vorbele răsștiute de toată lumea.”

În Țara de Foc, moartea are chef să se oprească în dreptul majorității, exterminând ficțional tot ce îi stă în cale. Aproape tot. De ceilalți are grijă naratorul: „Apuc o lopată din curte, una pe care o folosește zidarul Picu la reparat fundoanea casei părinților, și unde nu mă apuc eu cu lopata respectivă și dau buzna prin colibe pe unde trag să moară personajele și izbesc în dreapta și în stânga. Le trag una la scăfârlie fără pardon (…) Și cum îi pălesc peste capete, se crapă din năprasnicele lovituri hârtia creponată.” Moartea pune punct expediției coloniștilor și indigenilor Patagoniei, dar și expediției cititorului contemporan căruia i se isprăvește șansa de a fi coechipier al goeletei ficționale odată cu stingerea luminii, odată cu moartea neoanelor. Tot un fel de moarte, ce marchează mersul la culcare al ficțiunii: „s-au auzit din dreapta siajului lăsat de goeletă pe apele nesfârșite ale Mării Ocean, pașii doamnei bibliotecare dând semnalul prin două, trei stingeri ale neoanelor că se apropie ora închiderii la sala de lectură de la etajul al treilea.”

____________________

*Daniel Vighi, Mort în Patagonia, Iași, Polirom, 2017.

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 48-50]