Melania Bancea, aflată la cea de-a şasea carte, cinci romane şi o carte „de vacanţă”, Nevasta peştişorului de aur, care dădea măsura talentului scriitoarei de a se manifesta pe spaţii mici, are darul povestirii, ştie să dezvăluie, ştie să te facă să vezi amănuntele deconcertante din preajmă, ştie să-ţi descreţească fruntea. În această carte, fiecare povestire, schiţă, tablou e un decupaj dintr-un peisaj mult mai vast în care îşi duc viaţa personajele, toate descrierile fiind doar frânturi dintr-o existenţă despre care autoarea nu ne dă decât informaţii vagi, se concentrează numai asupra temei şi lasă la limita unui orizont de intimitate identitatea socială, dealtfel fără nici o importanţă pentru economia micilor întâmplări descrise. Procedând astfel, cu intuiţie freudiană probabil, Melania tuşează un portret generic al pescarului de oriunde, dar neapărat al zilelor noastre, cel pe care-l vedem adesea pe malurile apelor şi ale bălţilor, răbdător până dincolo de înţeles, până dincolo de obişnuit, participant parcă la un fel de ritual iniţiatic şi cu certitudine unul terapeutic. În această carte, Melania Bancea ne redă bucuria în sine a lecturii, fără substraturi metafizice, simbolice, metaforice, fără coduri da vinci ori alte simboluri ezoterice. Pur şi simplu, lectură de plăcere. Aici este vorba de lumea lucrurilor şi gesturilor simple, fireşti, ale noastre şi ale celor de lângă noi, într-atât de fireşti încât nici nu atrag atenţia, nu sar în ochi, se derulează parcă sub controlul inconştientului. E o carte care propune un fel de redescoperire a universului bucuriilor mici, o pledoarie pentru bucuria de a trăi în armonie cu preajma. E un îndemn la destindere, la smulgerea din malaxorul social şi cucerirea unui timp personal, un îndemn la redescoperirea şi resemnificarea gesturilor ancestrale, în ocupaţie şi atitudine deopotrivă.

Dar toate acestea nu le mai găsim în noua carte a Melaniei Bancea, Transfer*, pentru că lucrurile stau cu totul altfel în cazul romanului, unde orizontul epic deschis este mult mai generos, se întinde pe spaţii largi care-i oferă multiple posibilităţi de mişcare în ţesătura relaţională personală şi socială complicată. În plus, acţiunile sunt urmărite pe durate mari, cu motivaţiile şi efectele lor întrepătrunse, cu derulări previzibile unele şi cu totul neaşteptate altele într-un labirint de legături sociale, profesionale, amicale, amoroase şi… extrasenzoriale, ca să le zicem aşa. Pentru că romanul acesta are şi o dimensiune care excede limitele realului şi pătrunde în sfera mult discutată, discutabilă şi tenebroasă a cunoaşterii supraraţionale şi a acţiunii incomprehensibile şi indefinibile pe care o resimte fiinţa umană în condiţii care îi contrariază simţul realităţii şi înţelegerea. Şirul de întâmplări pe care le trăieşte una dintre cele două protagoniste care ocupă prim-planul romanului nu ies din zona plauzibilului, dar ating o limită de la care încolo începem să punem în ecuaţia cunoaşterii elemente mitice, mistice, fabuloase, de unde începe să apară fantasticul foarte ingenios şi incitant împletit şi exploatat în prozele unor Edgar Allan Poe, Nikolai Vasilievici Gogol, Mihail Bulgakov, Irwing Washington, Jorge Luis Borges, Kurt Vonnegut, Mircea Eliade, ca să-i amintesc numai pe marii maeştri ai genului.

Chiar dacă semnificaţiile profunde ale romanului sunt impregnate în relaţia dintre cele două figuri centrale, firul epic dominant se derulează totuşi într-un cadru social ceva mai extins, mai ales într-un loc de întruniri, întâlniri şi petreceri, o pensiune numită Scorpio, ţinută de unul dintre membrii grupului de cunoscuţi care se considerau un fel de haute-crème al orăşelului, totul înfăţişat realist, uneori cu tuşe critice evidente, de sancţionare a unor aspecte, deprinderi, trăsături de caracter, tare ale unei lumi dislocate din rutina şi resemnarea unor decenii lungi şi împinsă spre aventura unei radicale schimbări de gândire şi exerciţiu de proprietate, care provoacă bulversare, stres, teamă, buimăceală. Galeria de personaje zugrăvite aparţin unui grup relevant pentru felul în care s-a reaşezat societatea după întorsătura decembristă, autoarea exersându-şi pe ele spiritul de observaţie şi intuiţia fină de caracterolog, portretele morale creionate sangvinic dovedind nu numai cunoaşterea profundă a unor astfel de medii, ci şi un dram de înţelegere şi chiar compasiune pentru slăbiciunile omeneşti.

Constructiv, cartea este structurată pe două planuri narative: unul diacronic, racordat la concretul existenţial, cu momente de descrieri fruste, cu elemente realiste înfăţişate cu un lux de amănunte care sugerează existenţa unui cadru de referinţă, şi unul mediat, contras într-un fals jurnal de iniţiere – şi aici se află pista care evadează din real –, pentru că are, de fapt, un destinatar precis ales, cu gânduri îndeajuns de malefice, cu intenţia pe care o deducem din titlu, de transfer, de suprascriere a propriului eu peste a celeilalte protagoniste, căreia încearcă să-i testeze o existenţă, dar nu-i vorba de o îmbogăţire prin confesiune, ci de o substituire, de fapt, a unui fond afectiv. Descoperim aici o miză de ordin metodologic, alternarea celor două planuri ducând şi la portretizarea emoţională a naratoarei care are acces atât la primul plan care zugrăveşte realitatea frustă, aspră, brută, nemiloasă, cât şi la planul ascuns, camuflat, misterios, ezoteric. Acţiunile acestui plan secund se derulează într-un spaţiu atopic – nu sunt legate de un loc anume, cu geografie concretă, aşa cum cere sintaxa genului fantastic –; când se produc declicurile de salt în fantastic, se produce o vidare a realului de conţinuturile sale palpabile, solide şi memorabile, trăirea, existenţa cu toate atributele ei nu mai este guvernată de legi, ci de simţuri, emoţii, anamneză şi duce la trezirea unui vălmăşag de imagini fluide care îşi caută repere şi explicaţii într-o memorie subconştientă. Experienţa fantastică nu suspendă cu totul timpul real, ci doar îl împinge într-o dimensiune complementară în care durata şi ritmul nu mai au fermitatea fastidioasă a existenţei diurne, se dilată sau se comprimă enorm după reguli pe care nu le stăpânim. Acesta este spaţiul în care obiectele pot dobândi autonomii pe care realitatea nu le-o conferă, cum este cazul, aici, al laptopului care se comportă în câteva situaţii-cheie ca o fiinţă cu voinţă proprie, deşi bănuim că totul se datorează de fapt unui program sofisticat, dar aspectul acesta este lăsat în seama judecăţii cititorului.

În câteva cuvinte, povestea romanului s-ar putea rezuma la tentativa unei femei cu capacităţi psihosomatice impresionante, Aida, de a-şi transfera personalitatea – cu emoţii, sentimente, voinţă, gusturi, judecăţi cu tot – unei alte persoane, dar nu sub forma unor confesiuni, ci cu intenţia malefică de anulare a individualităţii celeilalte şi determinarea acesteia de a continua viaţa ei, de a o substitui, de a-i lua locul şi a trăi în locul ei, de a-i continua povestea de iubire din care ea se pregăteşte să se retragă. Până la un loc, chiar până foarte departe, maleficiul pare să-i reuşească fără opoziţie vădită. Din memoria latentă, ne copleşesc brusc toate povestirile care portretizează fiinţe nemuritoare care se însoţesc cu fiinţele trecătoare şi care recurg la machiajul senectuţii din dragoste pentru cei machiaţi de bătrâneţe, deşi ele nu vor putea niciodată simula veridica neputinţă a acestei vârste. Am senzaţia că Aida trebuie să facă parte din această rasă neştiutoare de timp şi face tentativa de transfer pentru că s-a decis de o vreme oarecare să-l părăsească pe Leo şi să se întoarcă la o altă viaţă ori să înceapă o altă viaţă, nedorind totuşi să lase locul gol şi părăsit, să provoace suferinţe, ori crezând poate că iubitul ei are nevoie de un alter-ego al ei cu care s-ar putea consola. Gândul privitor la diferenţa calitativă a Aidei faţă de noi este provocat şi de frecventele şi uneori îndelungatele ei absenţe, plecările şi revenirile ei inexplicabile inducând sentimentul supranaturalului. Capitolul Salt, impecabil scris, este extrem de grăitor pentru a ilustra puterile ei: o ia pe naratoare într-o călătorie ce se derulează în stare de veghe sau reverie, nici ea nu înţelege foarte precis, ar putea fi o stare de hipnoză superficială, pentru că are momente de semiluciditate, oricum suntem părtaşi la recunoaşterea unei puteri supranaturale inexplicabile a protagonistei, în stare s-o poarte pe „aleasa” ei într-o „crevasă a realului” (p. 162) care o buimăceşte.

Şi cu toate atuurile ei, Aida se va confrunta cu un insucces. N-a luat în calcul posibilitatea opoziţiei, a refuzului subiectului ei de a se aneantiza! Deşi ea se simte „ca o plastilină în mâinile acestei femei care m-a modelat cum a vrut”, a intenţionat s-o facă „depozitara memoriei” sale. „În realitate, mi-a transferat sentimentele ei legate de Scorpion. S-a asigurat astfel că va fi iubit în continuare şi după dispariţia ei. Pentru că asta a reuşit ea să facă cel mai bine: să mă îndrăgostească de el. Şi nici măcar n-a depus cine ştie ce efort. Dacă n-aş fi cunoscut-o cât de cât, aş fi putut-o bănui de intenţii malefice, dar ştiu că a făcut toate astea din iubire pentru el. Ştiu asta fiindcă, dacă m-aş pricepe, aşa aş face şi eu acum. L-aş face cadou altei femeie, căci pentru mine e prea mult”. Ea decide că nu mai are nevoie de alte încurcături. Şi-n plus, a obosit, simte nevoia unui confort psihic pe care nu-l poate aştepta din direcţia aceea. Şi argumentul feminin imbatabil: refuzul de a tolera concurenţa, rivala. „Asta probabil n-a intuit-o incredibila femeie. Nu-i nici ea omniscientă, oricât de grozavă ar fi” (p. 192). Şi face lucrul cel mai terestru cu putinţă: o caută pe Aida, o găseşte în planul fizic, cumpără bilete pentru o călătorie şi-l trimite pe Leo la iubirea lui. După care face şi ultimul pas: încuie laptopul într-un secretaire din pod şi aruncă cheia. Acesta este doar sfârşitul romanului. Dar sfârşitul celălalt, al poveştii, nu-l putem şti cu adevărat.

________

* Melania Bancea, Transfer, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2017.

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 46-48]