Rita CHIRIAN – Lumea ca o boală cronică

fulas cei frumosi

Poate că nicio altă literatură n-a experimentat o atât de greu de depășit falie între teorie și practica ei. E suficient să aruncăm o privire înapoi la textele programatice ale optzeciștilor, nouăzeciștilor și la cele mai anemice ale douămiiștilor ca să vedem cât de surprinzătoare, eclatante, inteligente, seducătoare sunt; însă, dacă te încumeți pe drumul spre literatura produsă de aceleași capete teoretice, vezi că arareori socoteala de acasă se și potrivește cu cea din târg. Poate e o formă de autoiluzionare; de un abur pe filtrul critic; de o beție a diferenței și a rupturii. Poate că teoria care însuflețește scrisul – ca lucrătură de pe spatele covorului – ar trebui, ca măsură de protecție a muncii, să rămână necunoscută. Căci, pășind pe un pod, nu ești interesat de proiect, ci de soliditatea lui factuală. Citește în continuare →

Veronica ZAHARAGIU – Resuscitarea esteticii autenticităţii

fulas-fasii-rusine

Fâşii de ruşine (Gestalt Books: Editura Vinea, Bucureşti, 2015), romanul de debut al lui Cristian Fulaş, e o carte care se citeşte uşor, repede, febril, dar despre care se scrie greu şi cu emoţie. Pentru că e o carte sfâşietor de duioasă.

E un roman al experienţei şi al dependenţei, de alcool, în principal, de diverse prafuri ori pastile, dar şi al dependenţei de introspecţie, analiză, de ultra-conştiinţă, de sensibilitate şi emoţie. Primele sunt evidente: naratorul fără nume, care e şi personaj principal, e un alcoolic ce-şi mai colorează zilele şi nopţile cu pastile, într-o existenţă fluidă, elastică, alternând între momente de luciditate, de căutare a amintirilor imediate, pierdute în aburii alcoolului, ori de observaţie minuţioasă şi caldă a labirintului stradal al Bucureştiului şi momente de uitare de sine şi de alţii. S-a scris că ar fi un tablou al boemei sordide a Bucureştiului aici, la începutul romanului, sau, după cum scrie şi Fulaş, al crailor de curte veche postmoderni. Poate; personajele sunt pestriţe şi interesante, dar impresionează, parcă, mai mult, bonomia beţivilor – deşi toţi îşi alimentează viciul din afaceri ciudate şi misterioase – şi camaraderia de pahar şi ac. Aproape arbitrar, naratorul e smuls din lumea lor şi ajunge la spital, la prima parte a tratamentului de dezintoxicare. Urmează, apoi, o clinică privată şi terapia de durată.

Citește în continuare →