Ovio Olaru – Un Bildungsroman fragmentar

copilaria-lui-kaspar-hauser-polirom-2017

Debutând în poezie la editura Cartea Românească în 2012, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, urmând ca în 2014 să publice AnaBASis, Bogdan Alexandru Stănescu își asumă în Copilăria lui Kaspar Hauser* demersul unui roman. Și nu orice fel de roman: semn al maturității literare depline, puțini sunt acei scriitori care mai au curajul, în câmpul prozei românești a anului 2017, să construiască Bildungsroman. O discuție se impune încă de la această afirmație. Cosmin Borza, în ultimul număr al revistei Cultura (nr. 25/ 29 iunie 2017), argumenta faptul că „tentativa de a asambla așa-zisele capitole într-un singur univers imaginar, într-o narațiune-fluviu, ar atenta grav la valoarea volumului”. Criticul nu creditează, așadar, tocmai eticheta de roman a cărții, lăsându-se indus în eroare de ambiguitățile de pe coperta a patra, unde termenul de roman alternează cu cel de proză/proze scurte. Având în vedere faptul că cel puțin unul din textele cărții a fost publicat independent, preferarea acestei grile de interpretare e perfect de înțeles. Dacă a considera Copilăria lui Kaspar Hauser un roman înseamnă a o lectura împotriva intenționalității auctoriale, mea culpa. Argumentul meu este acela că, deși capitolele romanului funcționează la fel de bine și independent, elementele constituente ale narațiunii își generează propria suprastructură: același protagonist, același registru nostalgic, aceleași figuri de referință. Cu alte cuvinte, se leagă. Citește în continuare →

Emanuel MODOC – Bobiţă scrie un roman

copilaria-lui-kaspar-hauser-polirom-2017

Într-o cronică recentă, Cosmin Borza observă, just, că „dacă nu se pierde prea mult citind Copilăria lui Kaspar Hauser* ca o colecţie de proze scurte, tentativa de a asambla aşa-zisele capitole într-un singur univers imaginar, într-o naraţiune-fluviu, ar atenta grav la valoarea volumului” (Cultura, nr. 581/2017). Într-adevăr, privit ca proiect de proză scurtă, Copilăria lui Kaspar Hauser îl recomandă pe Bogdan-Alexandru Stănescu ca pe un foarte bun prozator al momentelor izolate şi al creării de personaje. Detaliile hipertextuale provoacă însă cititorul la o lectură ambivalentă. Or, chiar în această strategie a ambiguităţii (voite, controlate etc.), cea mai recentă carte a eseistului şi poetului bucureştean îşi pierde credibilitatea. Citește în continuare →

Postuman/ismul (9/10)

postumanism 9

 

Ştefan Borbély

 

Postumanismul – repere analitice (note despre post-antropocentrism)

 

Punctul de ajungere al eseului nostru, dedicat câtorva de aspecte de etiologie care vizează postumanismul, este reprezentarea divinităţii ca substanţă ubicuă (masă gelatinoasă?), pe care o găsim într-o povestire din 1967 a lui Philip K. Dick, intitulată Credinţa părinţilor noştri (Faith of Our Fathers), publicat la noi în volumul Furnica electrică (Nemira, 2006, 2012). Punctul lui de plecare îl reprezintă, însă, faimoasele consideraţii despre ţesuturile şi reţelele de putere heterotopice, din Prefaţa la Cuvintele şi lucrurile lui Michel Foucault. Aici se află mult-citata aserţiune a filosofului francez, potrivit căreia antropocentrismul reprezintă o „paranteză” epistemică în cultura occidentală, constituind, totodată, sursa rupturii axiologice dintre om şi restul naturii. „Himerele noilor umanisme”, alimentate de tezele socratismului platonic şi de cele ale „raţiunii universale” din secolul al XVIII-lea – scrie Foucault – ne-au făcut să uităm că omul este oarecum un „nou venit” pe scena istoriei, neconstituind, „fără îndoială, nimic mai mult decât o anumită ruptură în ordinea lucrurilor”1. Dincolo de această „ruptură”, şi de preeminenţa axiologică a ordinii (armoniei) pe care omul a impus-o în trăirea realului se află – scrie tot Foucault – „dezordinea care face să scânteieze fragmentele unui mare număr de ordini posibile în dimensiunea, fără lege sau geometrie, a eteroclitului”2. Citește în continuare →

Noi, în mlaştina noastră

Bogdan-Alexandru STĂNESCU

foto-Bogdan-Alexandru-Stanescu

“You can’t stay in your corner of the Forest waiting for others to come to you. You have to go to them sometimes.” (Winnie the Pooh)

Cu ocazia unei furtuni într-un ţoi cu apă, am vorbit destul de aplicat despre critică şi ce cred eu că ar mai reprezenta ea. Nu vreau să mă repet. Cine e curios, să caute cele două texte în Observator cultural. Mergeam acolo pe urmele unui critic pe care-l admir şi care nu a trăit acum câteva secole, ci este destul de activ as we speak. Mă refer la Daniel Mendelsohn, a cărui formaţie de clasicist nu-l împiedică să comenteze fenomene pop, pornind însă de la ceea ce ştie. Iar rezultatul este unul admirabil. Vă recomand textul său despre Alexander the Great, filmul lui Oliver Stone, sau despre A Game of Thrones (cartea+filmul).

Nu vreau nici să reiau discuţia despre blogurile de carte, care au început să suplinească rolul criticii de întâmpinare. Mi se pare că genul acesta de subiecte se nasc bătrâne şi mor a doua zi.

Ce m-ar interesa, însă, este alunecarea destul de vertiginoasă a criticii de întâmpinare într-o desuetudine la care a asistat chiar ea, cu o privire destul de amuzată, condescendenţă pe care a plătit-o cu viaţa. Trebuie să mă raportez la cronicile care au însoţit naşterea şi maturizarea generaţiei 2000. În acei ani, fiecare cronică era primită cu un entuziasm egalat poate doar de cel care însoţea apariţia unui nou volum de poeme al tinerilor autori. Era o atmosferă a urgenţei, trăiam sentimentul că ceea ce facem contează. Şi nu doar pentru noi. Prin comparaţie, ultimii ani au adus cu ei, odată cu moartea presei (şi nu doar a celei culturale), şi acest sentiment al inutilităţii actului critic. Poate că anii 2000 au fost o continuare a perioadei care a urmat loviturii de stat din 1989, marcând naşterea unei generaţii care a crescut în haosul anilor ’90. Nu ştiu, încă nu am o explicaţie.

Aşa cum nu ştiu dacă există această aşa-zisă critică tânără. Eu scriu cronică de carte de exact 15 ani. Mi-am făcut ucenicia la Ziarul de Duminică, la revista Luceafărul, la Adevărul literar şi artistic, într-o perioadă când aceste publicaţii mergeau fie în siajul ziarelor care le editau, fie în virtutea unei inerţii născute înainte de Lambada. Nu e de neglijat, cred, nici influenţa pe care a avut-o alegerea unor redactori-şefi de a atrage tineri critici, care simţeau că ar putea spune lucrurile altfel. Iar acest altfel implica şi demolarea unor scriitori aparent intangibili în perioadă. Acei ani au însemnat criticile Luminiţei Marcu, ale lui Costi Rogozanu şi chiar ale mele la adresa noilor romane semnate de Nicolae Breban. La fel, a fost atacat intuşabilul Octavian Paler. Nu fac judecăţi aici, ci spun că atmosfera era una vie, atât de diferită de mocirla în care stăm acum până la gât, asemenea lui Robinson din Vineri şi limburile Pacificului.

Încet-încet, toţi cei care formau grupul tinerilor critici în anii 2000 s-au îndepărtat de critica de întâmpinare: au devenit fie universitari, fie jurnalişti-activişti, fie…editori. S-a creat un vid pe care au încercat să-l umple alţi critici (aripa conservatoare?), pentru care activitatea respectivă ţine exclusiv de exercitarea unei puteri iluzorii. Or, ştim prea bine că optica asta e cu totul eronată, pentru că e prea vizibilă, prea evidentă şi, de multe ori, infantilă. Iar aceste lucruri sunt foarte vizibile pentru public. De unde şi o creştere uluitoare a lipsei de încredere în actul critic şi mutarea centrului de interes în zona blogului de carte. Ce mă nemulţumeşte aici, personal, este accentul pus de majoritatea acestor cititori amatori pe empatie: lipsa empatizării duce la respingerea cărţii, însă empatizarea cu un personaj absolut rudimentar (dintr-o carte proastă de multe ori) va atrage elogii dubioase cărţii.

Ar mai fi de discutat despre critica universitară, care-şi continuă neabătut drumul, fără a arunca un ochi spre preferinţele publicului, sau măcar spre cărţi scrise de universitari occidentali, care parcă nu stau rău în vânzări. De fapt, ce se întâmplă aici? Criticul universitar e mulţumit cu ecourile pe care le are în cercul închis al propriei meserii. Nu face nici un efort de a-şi modela cartea astfel încât să fie plăcută (nu înţeleasă) de publicul cititor. Vă dau exemplul monografiei Tolstoi a lui Pavel Basinski (recent tradusă la Humanitas), a monografiei dedicate lui Nabokov de Brian Boyd, sau al monumentalei monografii James Joyce semnate de Richard Ellmann. Sunt cărţi care au avut, şi au în continuare, vânzări, ediţii peste ediţii. Or, în cazul nostru, cea mai apropiată formă de critică de tipul acesta este monografia-doctorat, publicată cu infime modificări după susţinere. Urmată, ca număr de titluri, de antologiile de cronici plictisitoare, adunate între două coperte odată la câţiva ani.

Altă instanţă care şi-a tăiat craca de sub picioare este critica de poezie: total neargumentată, neţinând niciodată seama de aspectul formal al unei poezii, plină de aberaţii liricoide, lipsită de inteligenţă de multe ori. Comentariile poeţilor despre poezie sunt de 1000 de ori mai interesante decât critica de poezie făcută de profesioniştii lecturii.

Haideţi să punem punctul pe i: critica tânără nu înseamnă nimic. S-a născut speranţă şi moare talent. Mai are o singură salvare: să înţeleagă, spre deosebire de maturii, versaţii, instituţionalizaţii critici care sug direct din Olimp ambrozie că, dacă nu devine mai eseistică (dar şi mai aplicată), mai plăcută, mai literară, până nu devine, de fapt, LITERATURĂ, va rămâne scufundată în acea mocirlă a lui Tournier. Mai pe şleau? Critica trebuie să fie fun. Acum e foarte departe de aşa ceva.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2014]