Mihaela Vancea – Manifeste resemnate

elena-vladareanu---bani-munca-timp-liber_c1

Să vorbim puțin despre bani./ Să vorbim puțin despre muncă./ Să vorbim puțin despre timp. O invitație la șuetă ar părea de la prima pagină noul volum de poezii* apărut în colecția Vorpal. Dar lucrurile sunt mai serioase de atât, căci, așa cum și-a obișnuit cititorii, Elena Vlădăreanu rămâne o ,,autoare cu program”, după cum o numea Octavian Soviany în Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală, Volumul II. Bani. muncă. timp liber rămâne în aceleași grafice ale stilului autoarei: nu lipsește factorul biografic, nici spiritul feminist, de frondă, manifestat în poeme de tip monolog și mai ales, nu lipsește atenția la detalii care denunță nedreptăți și incompatibilități de zi cu zi. Estetica sa distinctă vine la pachet cu un discurs mai direct decât cel utilizat în volumele precedente.

Cartea este structurată pe trei grupaje, după cum sugerează și titlul, fiecare cu un corp de poeme menite să se completeze la nivel de idei. De departe, cele mai grăitoare sunt poeziile primei părți, poezii care aduc în discuție un lung șir de chestiuni deranjante, de frustrări, de nervi privind condiția scriitorului în special și a artistului în general. Sigur că tematica nu e una nouă, însă ce impresionează este modul de raportare la aceasta. Autoarea redă punctual o serie de nereguli ale lumii scriitoricești simultan cu o atitudine generală de toleranță a unor nedreptăți. Sunt lucruri care trebuie zise, care se discută în general pe la colțuri și cărora ea își asumă să le dea voce pentru ca unii să-și piardă ,,inocența”. Să o luăm, așadar, pas cu pas. Scriitorul zilelor de astăzi este un membru activ al societății, adesea văzut ca un soi de entertainer, el participă la evenimente culturale, la lecturi publice, însă de cele mai multe ori implicarea sa nu are vreo remunerație căci ,,evenimentul nu e nicăieri bugetat./ așa că nu avem bani de onorarii/ (n-avem de fapt nimic)/ nu am primit un leu pe acest text/ hai, mă, Elena, și tu acum!/ nu, nu se plătește, e la bookfest, ce naiba?!/ din păcate, nu, dar consumația la bar e gratuită pentru dvs./ în limita unei băuturi alcoolice și a unui suc sau cafea/ îmi pare așa de rău că nu putem plăti contribuțiile/ e foarte jenant/”. Câștigul de pe urma acestor evenimente este unul modest, constând în interacțiunea cu publicul, recunoștința acestuia, pe scurt, acea acumulare de ,,capital simbolic”, la care se referă și autoarea într-unul din poeme.

Cu toate acestea, piața de carte e una competitivă cu atât mai mult cu cât implică adesea concursuri și burse, diverse finanțări pentru rezidențe artistice. Aici, Elena Vlădăreanu creează un montaj destul de interesant intercalând printre poemele sale și e-mailuri care conțin refuzuri în urma aplicării la astfel de programe. Un montaj care dă și mai multă forță mesajului textelor ei. Astfel încât, poetul trebuie să fie dincolo de toate un bun PR, caracteristică vitală, iată, pentru supraviețuirea ca artist: ,,Probabil/ Nu sunt un bun scriitor de aplicații/ Nu știu să mă scot la vânzare”. Desfășurarea poemelor are o logică grozavă, fiecare neconcordanță pe care autoarea o aduce în discuție își găsește continuarea într-o alta. Dacă lecturile publice, colaborările la diverse antologii și alte evenimente nu sunt plătite, firească ar fi existența unui sindicat, a unei uniuni care să reprezinte scriitorii. Tot volumul are în spate atitudinea celui care se revoltă în singurătatea sa, în spatele ecranului, prin casă, pe la colțuri: ,,Nu mai trebuie să acceptăm./ Prima întrebare asta trebuie să fie: se plătește ori ba?/ Nu se plătește, adio și la gară!/ Trebuie să fim uniți, să ne vorbim între noi și să nu mai/ acceptăm să mergem fără bani./ Poate ar trebui să facem un sindicat./ O uniune. Cei care sunt în uniune să nu accepte fără bani./ La un moment dat nu vor mai avea încotro și vor începe să plătească./ Trebuie să fie clar. Niciun scriitor nu acceptă să citească fără să fie plătit!/ Mobilizarea!/ O să punem noi lucrurile la punct!/ Schimbare scrie pe noi!/ Vom face istoria literară!/ Vom face și vom drege!/ Vom face marea cu sarea!/ Vom face o mare brânză!/ Vom face rahatul praf!/ Vom face din rahat bici și vom face biciul să pocnească!”.

Bani. muncă. timp liber este un volum care își propune multe. Un volum încărcat de revoltă și de critică a unor obiceiuri pe care autoarea le reliefează și le condamnă pornind de la propriile experiențe. Cele din primul grupaj trimit la fapte umilitoare, constrângătoare, uneori la limita ridicolului, toate construite în jurul unor neajunsuri ale statutului de scriitor. Sigur că toate cele menționate mai sus se completează cu presiunea din partea familiei, cum e mama care întreabă dacă ,,iese ceva din treaba asta” sau presiunea socială, inevitabila distincție între succesul de piață și cel critic, ,,lista cu cei grozavi, cu cei care merită”.

De un haz delicios este atacul la prejudecățile legate de imaginea artiștilor, androgini prin definiție: ,,Mie îmi plac hainele colorate, artiștii se îmbracă în negru. All/ black. Eu nu fumez, artiștii fumează. Nu mă droghez, nu beau./ Artiștii… în fine.(…) Artiștii sunt androgini, pe mine scrie mare REPRODUCERE./ Salvarea speciei./ Gospodină./ Mamă./ Mică, șolduri mari, pulpe, colăcei, sâni, umeri lăsați./ Artiștii nu se reproduc”.

Despre grupajul poemelor referitoare la muncă putem zice că ele sunt construite în baza unei ferme poziții feministe, atacând cu aceeași armă a autoironiei o serie de prejudecăți de tipul ,,mama poartă șorț și stă la bucătărie” sau ,,desigur că femeile trebuie să câștige mai puțin decât bărbații, ele sunt mai slabe, mai mici și mai puțin inteligente” sau ,,femeile nu sunt bune de chirurgi”. Discursul se înmoaie însă cu acest calup de poeme, vocea autoarei nu mai este atât de puternică precum în partea întâi a volumului. Portavocea pe care părea să o poarte cu sine e înlocuită de niște povestioare cu tâlc, printre care intercalează fragmente de poezii proletcultiste de tipul celor scrise de Veronica Porumbacu: ,,Tatăl meu zidește case,/ Cocoțat pe schele./ El cu fruntea lui ajunge/ Până sus la stele”. Acest montaj creează o atmosferă de pionierat care lucrează în favoarea temei despre diferențele de gen.

Într-un spațiu relativ restrâns poemele Elenei Vlădăreanu vizează o gamă largă de subiecte actuale, de la condiția scriitorului la funcționalitatea pieței de carte, de la femeia scriitor la diferențele salariale dintre bărbați și femei, de la relația mamă-copil la boom-ul tehnologic și invazia roboților. Filosofia timpului liber, tema celei de a treia părți, aluncă pe calea unui imaginar de tipul Brave New World: ,,Bilanț: 5000 de bebeșuși au fost acasă după ce au fost delivrați de uterele externe. Sunt perfecți, nici o anomalie înregistrată”. Autoarea destabilizează orizontul de așteptare al cititorului, poemele evocă o lume a roboților, unde importantă nu mai e egalitatea de gen, ci capacitatea fiecăruia de a munci, de a fi mai mult decât poate o mașină să fie. Mai mult, însă, ea duce la extremă ideea timpului liber și elimină complet munca din ecuație: ,,Ei vor crea lumea fără muncă./ Aceasta este împărăția lor.” În doar câteva pagini, imaginarul volumului său se transformă radical. De la imaginea clasei muncitoare sare la portretul omului eliberat de sub corvoada muncii, care nu se mai definește prin orele lucrate ci, din contră, se confruntă cu angoasa timpului liber:  ,,Timpul liber va fi nemărginit/ Atât de nemărginit că te vei lua cu mâinile de cap/ Încotro? Și acum? Eu ce mă fac?”.

Odată cu lansarea bani. muncă. timp liber, Elena Vlădăreanu se dovedește în continuare o ,,clasică” a generației douămii, după cum o numește Bianca Burța-Cernat. Fiecare dintre aceste grupaje, separat, ar fi putut reprezenta un volum în sine, dar împreună ele se completează tematic. Cu toate acestea, discursul devine instabil pe alocuri, probabil din cauza numeroaselor mize pe care și le propune. Ea rămâne fidelă, până la un punct, formulei sale directe care a consacrat-o, poeziei de tip manifest, însă, undeva pe drum, acest volum pare că se înmoaie, își pierde din elanul inițial și se încheie într-o atmosferă de resemnare, cu o apocalipsă cumințică și cu niște influențe biblice, de tipul Fericirilor, varianta updatată: ,,Dacă ești dintre cei săraci, nu te preocupa, totul va fi bine./ Privește cerul,/ îți garantez/ totul/ va/ fi/ bine”.

________

*Elena Vlădăreanu, bani. muncă. timp liber, Nemira, Colecția Vorpal, București, 2017.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 49-50]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.