Amalia Cotoi – Regimul monumentalității în literatura română

adrian tudorachi fabrica

Fabrica de geniu e un fenomen de două ori important în literatura română. În primul rând, gândit ca un sequel al momentului eminescian, conținutul reușește să producă istorie și miez acolo unde discursul public și retorica omagială livrează, cel puțin o dată pe an, un înveliș. Odată cu Adrian Tudurachi și cu analiza mecanismelor de aureolare a unor personalități literare fondatoare, Eminescu nu mai e o culme a genialității privită în abstract, ca o consecință a unei literaturi supusă tentativelor nereușite, ci un rezultat aproape organic al tendinței spre „genializare” proprie oricărei culturi emergente. „Geniul e soluția literaturilor care nu dispun de un patrimoniu literar și care capătă conștiința propriei precarități prin comparație cu o literatură mai bogată.” În al doilea rând, prin asumarea unei literaturi văzută ca „uzină al cărei principal scop rămâne mărirea producției” și prin înlocuirea, în termenii lui Jan Baetens (din Une défense „culturelle” des études littéraires), noțiunii rigide de obiect (literar) cu conceptul dinamic, de practică culturală, studiul lui Tudurachi devine un must read și ca abordare metodologică.

M-aș opri, pentru început, la ceea ce Stanley Fish, într-un articol din 1989, Being Interdisciplinary Is so Very Hard to Do, numește „interdisciplinary thought”. Cu o vădită rezistență împotriva trendului neo-marxist al interdisciplinaritărții, Fish nu vede în „interdisciplinary thought” eliberarea cercetătorului din chingile inerente propriei specializări, ci o nouă formă de instituționalizare care ia forma unui melanj între elementele mai multor domenii, într-un soi de harababură a disciplinelor. „The blurring of existing authoritative disciplinary lines and boundaries will only create new lines and new authorities; the interdisciplinary impulse finally does not liberate us from the narrow confines of academic ghettos to something more capacious; it merely redomiciles us in enclosures that do not advertise themselves as such.” Ancorat în „realitățile productive ale locului” în ceea ce privește analiza ideilor despre geniu care devin, în cele din urmă, motorul creației literare, axat, mai degrabă pe o cartografiere socială decât textuală („Cred că pentru a putea stabili o focalizare asupra obiectelor literare trebuie să avem nu atât o cunoaștere a discursurilor, cât una a experiențelor.”), Adrian Tudurachi depășește clivajul inerent demersului său, între intenția literară și interpretarea fină a textelor supuse chestionări, pe de-o parte, și abordarea, pe rând, a unei perspective antropologice, sociale, istorice, religioase, arheologice, de cealaltă parte. Fie că pleacă de la un principiu economic, în care literatura e „o acumulare de date demografice”, iar numărul celor angrenați în „jocul literar” e cu atât e mai mare cu cât locuitori unui spațiu lingvistic comun sunt mai mulți (în capitolul Sacralizarea), fie că alege studii de patrimoniu pentru a justifica monumentalizarea și switch-ul paradigmei estetice, dinspre aspectul impunător al „operelor care fixează memoria” înspre fragmente de artefacte, menite să funcționeze ca întreg (în partea a treia, Monumentalizarea),  fie că vede în terminologia și etica religioasă motorul care antrenează vocația literară într-o cultură de început (în ultimul capitol, Singularizarea), intelectualul umanist păstrează cu naturalețe unitatea discursurilor multiple prin stabiliarea categoriei admirației ca punct central al cercetării. „Ca să redau semnificația socială a mitologiei genialității și în același timp funcționarea ei în cadrul unei «fabrici de literatură», am citit discursurile despre geniu în corelație cu ideile care susțin și justifică admirația.”

Atent la explicitarea pașilor pe care-i face în cercetare, cu incursiuni meta de tipul „analiza la firul ierbii a putut să lase impresia unei complexități pe care în realitate metafora nu o are” (atunci când vorbește despre mărgăritarele lui Alecsandri), Adrian Tudurachi își marchează demersul prin permanenta nevoie de conceptualizare a lexicului cu care operează. Mișcarea de cartografiere a dinamicii ideii de geniu, de la Barbu Paris Mumuleanu, primul care-l vehiculează, în anul 1825, cu un popas prin paralele dintre geniul micilor culturi și geniul literaturii franceze („Geniul francez era orientat de valorile sociabilității, de idealul comunicării reușite și al schimbului fericit de idei; prin contrast, geniul micilor culturi naționale s-a situat în domeniul valorilor etice, bazându-se pe comportamente, atitudini, stiluri și moduri de a fi”), culminează, în a doua parte a studiului, cu o analiză focalizată pe definirea boieriei și a relațiilor pe care acesta le stabilește cu mitologia geniului. Boierii, în viziunea lui Heliade Rădulescu, sunt „echivalentul locurilor comune ale libertății și egalității”, „ei nu sunt definiți printr-o interioritate diferențiată sau o acțiune politică singularizată. Individualitatea lor ține de drepturile politice: opiniile pe care pot să le exprime, voința pe care pot să o arate, deciziile pe care le pot influența. Ceea ce îi face «geniali» e o anume capacitate de cunoaștere a realității din Țara Românească, o înțelegere a regimului de proprietate, a nevoilor oamenilor locului etc.” Important de menționat aici e că nu e vorba de o analiză inocentă a unui fapt izolat. În figura boierimii, Tudurachi recunoaște circulația ideilor bazate pe „investirea indivizilor în funcție de capacitățile cognitive”, specifice saint-simonismului.

Deplasarea paradigmei dinspre un regim al monumentalității înspre fragmentar plasează acum în centrul atenției estetice și opere populare. „În acest context s-a schimbat și conținutul ideii de geniu. Alecsandri nu mai vrea să denumească o atitudine specifică unei comunități, un aspect caracterial. Genialitatea e direct determinată de «originalitatea» frumuseții., de gradul de inventivitate estetică.” În vreme ce regimul sacralizării, specific figurii boieriei, are ca fundament o viață model, regimul monumentalizării are la temelie efemeritatea timpului. Aici, autorul Fabricii de geniu se oprește asupra mărgăritarelor ca metaforă a formei și ca „promisiunea unei lumi în care totul (…) are șansa de a se instrumentaliza și de a încremeni în ipostaza hieratică a obiectului demn de admirație”. E, din nou, același mecanism al unui zoom in pus pe un detaliu anume, care devine concept și nucleu al întregii demonstrații, fiind dus, în cazul de față, până la supralicitare. „În activitatea de metaforizare a epocii era vorba de investirea cu calități estetice tocmai a fragmentelor decupate: ceea ce mărgăritarele încercau să reprezinte era o experiență sensibilă făcută posibilă prin desfacerea piesei din ansamblul ei organic, prin separarea ei de operă, de context și de producător. Era un mecanism de legitimare a atenției la micro-unitățile textuale, comparabil cu cel care în epoca structuralismului avea să justifice practicile de microlectură sau close reading.”

Partea a patra, Singularizarea, e dedicată, după cum era de așteptat, tranziției dinspre genii înspre geniu și, deci, dinspre latura socială, a comportamentelor exemplare, înspre cea literară, a operei care ține locul exemplarității exterioare. Deși întreprinde o analiză fină a mecanismelor angrenate în nașterea vocației într-o literatură emergentă, cu o focalizare repetată pe comportamentele religioase, sursele afectivității sau dorința națională („Dorința națională face posibile două narațiuni existențiale care distribuie valori complementare și – aș remarca – în egală măsură nesatisfăcătoare: una care e profund evenimențială, dar lipsită de libertate (tiparul creației prin retragere). Cealaltă, care e liberă să exprime activ și care domină câmpul acțiunii, dar monotonă, fără relief, indiferentă în raport cu tipurile și planurile activității umane. Ceea ce lipsește e o narațiune care să reunească libertatea acțiunii și singularizarea: adică o viață în care profesia să reflecte vocația particulară a fiecăruia dintre indivizi.”), cred, totuși, că analiza propriu-zisă a geniului eminescian e prea facil expediată în zona evidenței. Astfel că, întrebări ca „ce s-a schimbat în economia genialității pentru ca, dintr-o dată, autorii să treacă de la calificări multiple la calificări solitare? De ce, din momentul în care genialitatea i s-a atribuit lui Eminescu, ceilalți au pierdut-o? De ce trebuia să fie singur? De ce, după mulți ani de largă toleranță față de seria autorilor „geniali”, societatea a decis brusc să restricționeze utilizarea cuvântului, retrăgând acest privilegiu nu numai vechilor scriitori, ci, mai mult încă, refuzând să îl acorde oricărui alt scriitor din prezent sau din viitor?”, rămân, într-un procent destul de ridicat, retorice.

_________

* Adrian Tudurachi, Fabrica de geniu. Nașterea unei mitologii a productivității literare în cultura română (1825 – 1875), Editura Institutul European, Iași, 2016.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 50-52]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.