Portret în oglindă: Ioana și Liviu Petrescu (IV)

Mircea A. DIACONU

Ioana Em. Petrescu și testamentul ei plutonic

Reiau aici un text vechi despre Ioana Em. Petrescu, publicat inițial în „Adevărul Literar și Artistic” (an XIV, nr. 761, 29 martie 2005, p. 3) și apoi în La Sud de Dumnezeu. Exerciții de luciditate, Paralela 45, 2005) și în urma căruia, îmi amintesc ca prin vis, am avut un schimb de mesaje cu Mircea Borcilă, pe care, iată, din nefericire nu le mai găsesc. Îl reiau cu amintirea acestor dialoguri și cu regretul că, atunci când a apărut,  n-am reușit să scriu și despre Corespondența intimă. Ioana Em. Petrescu – Liviu Petrescu (1961-1978), 2012, Casa Cărții de Știință). Făcusem pe exemplarul pe care mi l-a trimis Adrian Popescu (și trimis tocmai în vederea prezentării lui în „Steaua”) notițe, însemnări, sublinieri etc. Citesc acum la întâmplare fragmente de care ai putea să te îndrăgostești. Nu e doar povestea unui cuplu asupra căruia parcă planează o aripă neagră (deși, înainte de orice altceva, e chiar povestea unui cuplu), nu e vorba doar de viața în armată și viețuirea în comunism, de tribulații sentimentale și de pasiune în stare pură; e vorba și de un proiect de carieră și universitar, de o primă călătorie cu o bursă în Vest, de felul cum arată studiile la Universitate și cum ar dori ei să le revigoreze, de căutări pentru a pătrunde, singuri și împreună cu studenții, în chiar inima literaturii.

Citește în continuare →

Amalia Cotoi – Regimul monumentalității în literatura română

adrian tudorachi fabrica

Fabrica de geniu e un fenomen de două ori important în literatura română. În primul rând, gândit ca un sequel al momentului eminescian, conținutul reușește să producă istorie și miez acolo unde discursul public și retorica omagială livrează, cel puțin o dată pe an, un înveliș. Odată cu Adrian Tudurachi și cu analiza mecanismelor de aureolare a unor personalități literare fondatoare, Eminescu nu mai e o culme a genialității privită în abstract, ca o consecință a unei literaturi supusă tentativelor nereușite, ci un rezultat aproape organic al tendinței spre „genializare” proprie oricărei culturi emergente. „Geniul e soluția literaturilor care nu dispun de un patrimoniu literar și care capătă conștiința propriei precarități prin comparație cu o literatură mai bogată.” În al doilea rând, prin asumarea unei literaturi văzută ca „uzină al cărei principal scop rămâne mărirea producției” și prin înlocuirea, în termenii lui Jan Baetens (din Une défense „culturelle” des études littéraires), noțiunii rigide de obiect (literar) cu conceptul dinamic, de practică culturală, studiul lui Tudurachi devine un must read și ca abordare metodologică. Citește în continuare →