Horia Corcheș – Vineri, după-amiază

horia.corches

Când se trezește, în fiecare dimineață, privește în primul rând ecranul telefonului. A scris? S-a trezit și ea? E online? De obicei nu scrie ea prima, deși aproape întotdeauna se trezește înaintea lui. Nici acum nu i-a scris, avea doar mesajul de aseară, noapte bună. Zâmbește și se ridică pe marginea patului, cu gândul să fugă la duș. Oboseala din ultima vreme i se pare devastatoare, iar ultimele zile au fost prea de tot, întinse până la ore cu o singură cifră din noapte. Aseară a lucrat cu colega lui, corecturi peste corecturi la carte, cu presiunea termenului strict stabilit de editură – ora opt dimineața, până când ceața de pe ochi a devenit o pâclă imposibil de limpezit. Simte presiunea în ceafă, presiunea nopților nedormite, iar vârsta nu-l mai ajută, chiar și în urmă cu câțiva ani doar era mai ușor, dar odată cu trecerea peste 40 e deja evidentă uzura organismului. Și toată tensiunea acestei oboseli o simte în plus ca pe o frustrare, le-au fost furate și secvențe mici din timpul lor, momente de mici întâlniri cu bucurii sau de discuții, ori simple bârfe, glume, tachinări, la telefon. Nu mai e mult și termină însă, iar apoi va veni un timp mai bun, chiar dacă și ea e presată acum cu examenele, măcar el va putea să o vegheze, iar când va termina și ea, peste câteva luni, în sfârșit vor răsufla ușurați, poate-poate atunci se va declanșa ceva, ceea ce acum trebuie încă ținut în frâu, trebuie, deși … deși, în fine, e atât de greu să o țină în frâu pe ea. Tânjește demult, iar presiunea pe care o are de dus și ea cu examenele e la fel de grea cu a lui, poate mai grea, da, poate mai grea, ei cu siguranță îi e mai greu… dar întotdeauna e bine să fii răbdător, nu să pui dorința momentului înaintea viitorului. Știe asta și acum, cu Corina, se deschide o nouă zodie. Așa o simte el, așa e, așa trebuie să fie.

Îi place la hotel. Îi fac bine aceste două zile libere luate de la școală, pentru a veni aici. E un sentiment mai relaxat al vieții în camerele astea impersonale, în care știi că nu stai decât câteva nopți și care te primesc de parcă ai fi iubitul lor. Ca niște dame de companie versate, își spune, care trebuie că știu cum să-ți facă ora aia de voluptate atât de caldă, încât simți, chiar dacă pentru scurt timp, valuri de emoție. Nu de sex, cum probabil e cu o prostituată, ci de emoție, de împărtășire autentică, profundă. Așa simte camerele de hotel, ca pe ceva ce ți-e dat bonus, un timp, pentru că nu e doar locul, ci mai ales timpul, unul al ieșirii din viața ta într-o alta, nu neapărat mai bună, nu neapărat mai frumoasă, nu neapărat pe care ți-ai dori-o pentru totdeauna, ci una suspendată în afara grijilor. Oricât de obosit, în camerele de hotel simte întotdeauna un fel de pace. Și, apoi, întregul spațiu, nu doar camera. Holurile imense, de la fiecare etaj, cu canapele comode, cum e și cel unde au stat aseară, el cu colega lui, să lucreze. Întins într-o rână pe canapea, pe cealaltă rână apoi, senzația că e o muncă de lux, că da, ești stresat, te dor ochii și îți țiuie creierul, dar hey, e ceva ce ține de un plan mai înalt, mai rafinat decât cel al buchiselii de la biroul de-acasă, unde știi că e doar un job, o treabă, o chestie. Aici e mai mult, nu știe ce, un fel de misiune poate, ca și cum pe toată presiunea de pe ceafă ar sta ușor, ușor, și niște lauri. Și singura rezervă pe care o are, față de zilele astea petrecute la București, dar parcă și față de cele de dinainte, de cele câteva săptămâni poate, e legată de rutina schimburilor cu Corina, micile mesaje standardizate parcă, dar a fost rândul muncii acum, ea înțelege, și el o înțelege pe ea. Și-apoi, totuși, câte un zâmbet tot a mai provocat, câte o glumă tot și-a mai atins ținta. Și-i e dor de vocea ei, dar nu o sună, nu, el niciodată, și de mirosul ei, dar mâine va fi din nou acasă, iar seara va veni și ea, e vineri, ziua lor, cele două ore întinse la maximum, când toată săptămâna capătă sens, iar poeții și prozatorii gravitează ușor, ca niște porumbei, prin aerul dintre ei. Dar până atunci mai e ziua asta de muncă, în grup, la editură, toți autorii adunați pentru o sesiune de lucru concentrată, ultima, apoi vreo două săptămâni de muncă acasă și gata. Basta, asta la vista sau cum s-o mai fi zicând, cel puțin vreo două luni intră pe un program mai așezat. Corina, cărți, Toader, fiul lui, și celelalte obligații zilnice. Gata cu presiunea termenelor, a zecilor de e-mailuri primite pe zi, feedbackuri de dat de pe o zi pe alta la zeci de pagini ale celorlalți colegi etc. etc. Simte șiroaiele de apă aproape fierbinte cum i se scurg pe chipul cu ochii închiși, pe corp, își trece palmele peste față și peste frunte, pe scalpul ras până pe ceafă, îi place fierbințeala asta metalică și în același timp organică, de parcă inoxul enorm al bateriei dușului, atârnat deasupra, se prelinge ca o materie extraterestră, tămăduitoare, ar vrea să prelungească acest moment mult încă, dar își impune brusc să-l oprească, e târziu, se întinde după prosopul alb, aseptic, și se șterge cu voluptate, simțind moliciunea vag rugoasă pe piele, stând în picioare, pe prosopul din fața cabinei de duș. Întinde mâna apoi spre telefonul așezat pe lavoar, îl cercetează o clipă, e șapte și jumătate, ea e online, probabil se îndreaptă spre centru, poate îl va suna. La opt are întâlnire la micul dejun cu Alina, colega lui, deci trebuie să se grăbească. Se bărbierește scurt, întârzie apoi în fața oglinzii, doar câteva momente, privindu-și chipul, ochi în ochi, și-și zâmbește, își mângâie laba-gâștii de la colțul ochiului drept, pe care o simte acum atât de blândă, își scoate limba brusc, râde: Bună dimineața, Corina! Din câteva mișcări e gata, pantalonii, cămașa, cămașa primită de Crăciun de la ea, geaca, rucsacul pe umăr și laptopul în mână, o ultimă privire prin cameră și câțiva pași grăbiți până la lift.

***

Alina a coborât deja, e la masă, iar el își trântește pe scaunul de alături rucsacul și laptopul, își smucește dintr-o mișcare geaca de pe el și se grăbește să-și ia de mâncare. Bufetul suedez al marilor hoteluri, o altă plăcere, o altă formă prin care locurile astea atât de impersonale de fapt, te fac să te simți important, să te simți învăluit de o aură bună, ocrotitoare. Își amintește cum, pe vremuri, când de-abia începuse să aibă astfel de ocazii, își umplea farfuria cu vârf, nereușind nici măcar jumătate să devoreze, el, care acasă nu mănâncă niciodată dimineața, preferând să savureze cafeaua și țigara. Așază farfuria pe masă și paharul cu suc de portocale în fața farfuriei, lângă micul aranjament cu flori artificiale, își scoate telefonul și-l pune alături, apoi se așază și el, zâmbindu-i Alinei.

Alina zâmbește și ea.

– Cum ai dormit?

– Am dormit prea puțin, mult prea puțin, îi răspunde și tocmai atunci se aude semnalul telefonului, e un mesaj, probabil de la ea, hello, bună dimineața. Dar nu-l deschide imediat, mușcă mai întâi din pâinea proaspătă, caldă, unsă cu unt și înghite prima îmbucătură de omletă cu crenvurști. Cu degetul stâng glisează pe ecranul telefonului, desenând zet-ul, cheia de protecție, și pentru o clipă rămâne cu privirea fixată pe numele său, numele cu care începe mesajul, Matei, să știi că… Aproape niciodată sau, poate, de vreo două ori în acest un an și jumătate de când se cunoșteau, de când ea începuse să vină la el, vreun mesaj de-al ei nu începuse cu numele lui, Matei. O privește pe Alina ca pe o transparență, în timp ce se ridică de la masă brusc, butonând telefonul și lăsând farfuria aproape neatinsă.

– Matei, strigă Alina din urmă, trebuie să mănânci ceva, trebuie, nu putem merge nemâncați, va fi o zi de lucru lungă!

– Cobor, cobor să fumez, îi aruncă peste umăr, te aștept în față.

Simte sfârșeala în întregul trup, anxietatea cum se localizează în piept și cum urcă încet spre creier, o panică pe care trebuie să o controleze. Iese în fața hotelului și trage adânc aer în piept, o cotește la dreapta, spre spațiul de fumat și, după doi pași, se oprește, se apleacă spre stânga și caută cu mâna, îndoit brusc de spate, marginea de gresie a jardinierei. Căzut în genunchi alături, se întinde deasupra, peste stratul de pământ uscat, din care ies cioturi de flori uscate, nu-și poate opri nodul în gât și icnește, cu un jet verzui, peste frunzele pământii, aproape putrezite. Se ridică greoi, aruncând priviri în jur și dă colțul, spre spațiul izolat, destinat fumătorilor. Afară e vânt, o toamnă târzie s-a împotrivit iernii și îi ține piept încă, deși e ianuarie, iar țigările par insuficient de tari, densitatea fumului e insuficient de fermă. Alături, corporatiști decupați din romane grafice discută inutil, fac gesturi largi, emfatice, pline de vervă, femeile tinere râd turbulent, iar Matei nu înțelege, butonează telefonul ducându-l la ureche inutil, tonul de telefon închis i se lipește de timpan ca un clei gros, și nu, nu are nimic de făcut, nu are ce să facă, ce-ar putea să facă? Privește pe pagina ei de facebook, de aseară, cum ieșise cu fetele în oraș, cu colegele ei, fotografia cu paharul de vin vărsat, cu comentariul ei, crime scene, de care se amuzase. Nu-i dăduse like, cum nu o face niciodată, dar îi trimisese mesaj, mai lasă crimele, e timpul vieții acum, iar ea râsese, livrase înapoi o inimioară. Pe whatsapp nu poate scrie, nu, acolo nu se poate, și-acum nici pe messengerul facebookului, cine știe la ce ar putea duce asta, mai bine să se stăpânească acum, poate că nu e adevărat, să-și ia seama și să aștepte, să se gândească, să aștepte, să nu fie impulsiv. Nimic nu e, poate, așa cum pare, poate e doar un joc, poate nu e totul pierdut.

Întreaga zi s-a hrănit apoi cu adrenalină, probabil și acum i se pompează încă în sânge, altfel nu-și explică. Orele de muncă, atenția concentrată pe dialogul dens, de specialitate, cu colegele, țigările fumate în balconul vilei elegante, din centrul Bucureștiului, în care editura își avea firma, din nou senzația că aici fac ceva important, ceva bun pentru copii, pentru Toader și generația lui, pentru țară, cărțile, proiectele la care lucrau și amestecul acestei senzații cu ceva confuz, cu o impresie. Un déjà vu. Privirile pe facebook, o scurtă notiță postată de el, nimic insinuant, despre lectura jurnalelor de călătorie, prânzul târziu într-un pub, alături de Muzeul Literaturii, un selfie făcut acolo, în față, cu țigara în mână. Alina, cu o discreție stabilă, fugită o jumătate de oră în Kos, să-și ia ceva de la reduceri, cele două pahare cu vin băute între timp cu Irina, colega lor din București, care-i însoțise la prânz. Poveștile ei, anii lungi de singurătate, cum se îndrăgostise acum de poet, ce-i lega, temerile. Toate, filtrate prin sita aceasta aproape opacă pe care o așază pe corp adrenalina, ca o platoșă, totuși, fragilă. Cum putuse să ducă ziua? Ce va face acum? Și de ce, Corina? De ce?

În aeroport, în boxa pentru fumători, e o căldură insuportabilă, fumul ventilat insuficient, iar Alina iese, merge să bată la pas magazinele, în vreme ce Matei își deschide laptopul. În jur, bărbați sau femei, unii singuri, alții în grupuri, ar vrea să înțeleagă viața și gândurile celui de alături, de pildă, pe care îl privește în timp ce laptopul, câteva zeci de secunde, își pornește programele, bărbatul de vreo 35 de ani, aproape mătăhălos, dar nu înalt, cu pântec proeminent, îmbrăcat casual, căruia pantalonii i s-au ridicat, ajungând cu manșetele aproape până mai sus de șosetele roșii, pe picioarele deschise larg, aproape în unghi de 180 de grade. Bărbatul butonează telefonul, dar Matei nu apucă să-și ducă prea departe supozițiile, pentru că propriul telefon se agită pe masă, anunțând un mesaj. Gestul pripit de deschidere îi încetinește apoi, nu e de la Corina, e de la mama lui Toader, care-l întreabă ceva, îi răspunde scurt, cu un da, o să rezolv. Și nu are pe cine să întrebe, iar acum îl trec fiori pe șira spinării, gândindu-se la nenumăratele apeluri pe care i le-a dat dimineață, blocate în cutia neagră a telefonului închis, și care oricând pot ieși la iveală, ca lighioanele din cufărul adus acasă de fata cea rea a moșneagului din poveste. Matei bea o bere, fumează câteva țigări, privește repetat pagina ei de facebook, pe care nu se vede nicio mișcare, cum nicio mișcare nu se vede pe messenger, unde nu a mai fost online de aseară, la fel și pe whatsapp. Se întreabă dacă o fi avut înțelepciunea să le închidă, dacă mai știe altcineva parolele, sunt multe dacă-uri la care se gândește Matei, amestecate, obositoare. Probabil că mâine, da, probabil că mâine va afla, dar poate că mâine nu va afla doar el, ci se va afla, toată lumea va ști, școala, orașul, poate toată țara. Și Toader, desigur, în cele din urmă, poate nu chiar mâine, cândva, când îi va spune mama lui, dar poate și mai repede, căci vor afla colegii lui, care-l vor înghesui prin colțuri și vor râde de el, vor fi cruzi cu el. Matei știe cât de nemiloși pot fi copiii de clasa a V-a, mai ales în absența stăpânilor, a adulților. Bullying-ul, teama lui cea mai mare, teama lui Toader de asemenea, care suferă de câte ori vreun coleg îi descompune în vreun fel inițiativele sau afecțiunea, acum va deveni o realitate continuă, constantă, și oriunde s-ar muta nu va reuși să scape de ea.

Și deodată o simte atât de străină, dar nu pe ea străină de fapt, simte cumva, în oglindă, felul străin în care el mai contează pentru ea. Doar asta putea să însemne gestul ei, un egoism dus până la cruzime, vidat de orice urmă de empatie. Totul, în gestul ei, dacă într-adevăr îl făcuse, era doar despre ea. Oricâtă disperare adunase în acea clipă, nu luciditatea i-ar fi pretins-o, ci măcar empatia, dacă nu dragostea de care făcea atâta caz. Ce era dragoste, ce era empatie în această cruzime? Nimic, doar egoism și indiferență față de el.

Zborul e scurt, nici o oră, iar Alina încearcă să-l antreneze în alte gânduri, proiectele lor, terminarea manualului, viitoarele manuale, olimpiadele școlare și celelalte, îl simte, îi simte starea, agitația controlată cu greu, iar Matei încearcă să țină pasul, oricum nu-i poate spune nimic nici măcar ei, prietenă de ani de zile, care-i știe toate eșecurile anterioare, toate durerile. Dar despre Corina, nu, nu-i putuse spune încă, nici ei măcar, să mai treacă aceste luni și apoi da. Brusc, un gol de aer scutură avionul, Matei își ia seama, ce mai contează aceste luni, dacă e adevărat? Va rămâne măcinat de povară în singurătate. Însoțitoarea de bord anunță pasagerii, aterizarea a avut loc cu succes, bine ați venit în Cluj-Napoca, să aveți o seară plăcută.

Acasă, cele câteva pahare cu vin, băute printre țigări fumate dincolo de filtru și printre căutări febrile pe internet, îi excită lui Matei organismul și-l țin, cu adrenalina forjată la maximum, în stare de alertă. Nimic pe internet, nimic pe pagina ei de facebook, decât paharul cu vin și crime scene, dar astfel de lucruri se țin mai întâi sub control, nu li se dă drumul în public din primul moment, își spune, iar controlul pe care și-l impune acum să nu o caute, să nu-i trimită măcar un mesaj, i se pare și ridicol, și pueril, dar se agață de el cu orice preț, poate e doar o glumă, totuși, cât de copilărească, poate e doar una dintre încercările ei de a pune presiune pe el și-și promite acum, cu jumătate de gând, că dacă e așa, dacă iese din asta, îi va ceda, cu toate riscurile, ce mai contează în fond aceste câteva luni? Matei reușește, în cele din urmă, spre dimineață, să adoarmă vreo două ore, somn ca de moarte, iar când îi sună alarma nici nu știe preț de câteva minute bune din ce s-a trezit.

***

Intră cu strângere de inimă în școală. A ajuns devreme, printre primii, cu jumătate de oră înainte de opt. Își ține ochii mereu ațintiți asupra facebookului, asupra messengerului, asupra whatsappului, unde nu se petrece nicio mișcare, aceeași împietrire ca ieri, e aproape o zi de când aplicațiile o arată ofline. Matei se scutură scurt de haină și de geantă, geanta primită tot de la ea de Crăciun, își ia o cafea de la aparat și fuge, sperând să nu întâlnească prea mulți colegi, spre biroul directorului adjunct. Sunt un fel de prieteni, vechi, fără prea multe confesiuni, dar știe că la el în birou poate îndrăzni să fumeze o țigară și poate află ceva. Biroul e mic, parcă în contrast cu silueta masivă a lui John, care e înăuntru, da, hai, Matei, hai! Își cere voie să aprindă țigara, John îi vede paharul de carton cu cafea tremurându-i în mână și-i dă acceptul, da, fumează liniștit, ce-ai pățit. Ar vrea să îi spună, simte nevoia acestei mărturisiri, să vorbească cu cineva, să descarce tot din el ca dintr-o basculă, începând cu primele dăți când Corina venise la el, trimisă de o cunoștință, să o ajute, să fie din timp, etc., cum se legaseră apoi încet, încet, stările afective, cum au înțeles pe parcurs că le plac aceiași poeți, aceleași versuri, aceleași romane, cărțile citite deodată, ca-ntr-un concurs, și impresiile, ieșirile la lansări de cărți, venirea ei la lansările unde el vorbea ca invitat. Apoi descoperirea ei, romanul lui de acum câțiva ani, citit pe nerăsuflate și uluirea cu care îl copleșise, impetuozitatea trăirii, a implicării ei în paginile citite, ezitările lui, teama de nefiresc, de ceea ce nu se face, nu se face sub nicio formă. Gestul scurt, când la o altă lansare de carte, unde se întâlniseră ca din întâmplare, venind din spatele lui, cum stătea sprijinit de tocul unei uși, îl prinsese de mână. Și-apoi, ezitarea înmiită, teama înmiită, explicațiile. Nu, Corina, oricât te-aș iubi, nu se face, asta nu se face, să păstrăm încă granița aceasta fizică între noi, până când nimic nu ne va mai sta în cale, încă câteva luni. Nu e mult, ne rezervăm tot timpul posibil pentru noi, pentru dialog, pentru împărtășiri, dar te rog, ascultă-mă, să lăsăm pentru după abandonarea în senzorial. Corina îl ascultase, deși când venea, vinerea, tot își mai trecea palma peste obrazul lui, și-i simțea parfumul până în viscere, până adânc, răvășindu-l, era aproape imposibil uneori să reziste tentației, texturii incitante, moi și senzuale a pantalonilor ei de piele, mulați pe coapsele zvâcnind de viață, deschise în unghi, cum stătea la masă, alături de el. Era imposibil, dar se controla, se agăța de câte un vers, de câte o frază, de câte o carte, de promisiunea unui viitor nu așa de îndepărtat, dar așa de dorit. Da, i le-ar spune pe toate acestea lui John, familistul convins, însurat de o viață, însă știe că nu se poate, că toate vor trebui să rămână, cel puțin acum, în el.

John are gură largă și spune singur ce aude pe surse, iar acum subiectul e generos, astfel încât preț de jumătate de țigară Matei află că e adevărat, e o tragedie, e în spital, la granița dintre viață și moarte, mai degrabă trecută dincolo, după spusele medicilor, că toată lumea e șocată, tot orașul știe și vuiește. Iar lui Matei i se oprește fumul în gât, se apleacă și-i vine să verse, ce-i cu tine, Matei, dar tocmai atunci se aude o bătaie în ușă și, fără să mai aștepte confirmarea, profesorul de desen își vâră capul cu tot cu gâtul scurt, frecând parcă cu barbișonul de țap tocul ușii, apoi pătrunde cu totul înăuntru, ca un balon de heliu care plutește, ținând într-o mână geanta de navetist, peste care se răsfrânge vesta galbenă, fluorescentă, protecția lui pe bicicletă, cu care străbate zilnic drumul spre școală și înapoi. Cealaltă mână o ține întinsă înainte, cu palma făcută căuș, alunecă prin spațiu și ajunge lângă ei, privește dojenitor spre țigara pe care Matei tocmai o stinge în farfuria de cafea, oferită pe post de scrumieră de John, și i se adresează acestuia, priviți, domnule director, ce am găsit în toaletă la elevi, două chiștoace de țigări. Matei se scurge pe lângă el, nemaiauzind replica lui John, trece cu privirea în pământ printre colegii din sala profesorală care se uită mustrător spre el, îi simte că o fac, își ia catalogul și aleargă în clasă.

La ore știe ce-l ajută, cum poate să-și controleze starea, alege să le citească, pur și simplu să le citească. Texte noi, un Cortázar la o clasă, un Dan Lungu la alta, un Capote la alta. Povești, poveștile salvează, narațiunile, istoriile altora întotdeauna te salvează de istoria ta. Orele trec astfel, pauzele și le fumează absent în fața școlii, cercetând continuu telefonul, pagina ei de facebook, messengerul și whatsappul unde nu s-a întâmplat nimic, același vid, ofline. Patru ore, iar acum, când să plece de tot, să fugă, fără să știe bine unde, profesorul de desen îl strigă de pe scări, stimate coleg, să știți că nu m-a lăsat conștiința, îmi pare rău. Matei îl privește fără să înțeleagă, întrebător, dar poate tocmai omul ăsta știe ceva, nu m-a lăsat conștiința, vă rog să mă înțelegeți, și i-am spus. Matei s-a oprit la baza scărilor și-l privește de jos, cum coboară încă două trepte, simte că-i scapă din mână geanta, deschide gura însă nu poate rosti niciun cuvânt. I-am spus directoarei, continuă proful de desen, al cărui nume nici măcar nu-l știe, că ați fumat în biroul domnului director adjunct. O clipă îi vine să-l îmbrățișeze, îi zâmbește, deci nu știe de el și de Corina, să fiți sănătos, domnule profesor, dacă asta vă face fericit, vă salut și vă doresc o zi bună, apoi se rotește pe călcâie, din câțiva pași e în mașină și trage aer adânc în piept.

Probabil nu mai e mult până când lucrurile o vor lua la vale, până când toată această așteptare va izbucni în vreun fel, dar dacă totuși e încă în viață, în spital, atunci lucrurile sunt, desigur, neîncheiate. Dar ce fel de încheiere ar mai putea fi de acum, nu mai există vreuna, Matei se întreabă o fracțiune de secundă care ar fi încheierea pe care ar dori-o, în ce formă ar trebui să își dorească să iasă de acolo, din spital, apoi alungă imediat gândul, o enormitate. Trebuie să aștepte. Un semn va veni în curând, își spune, trebuie să vină. Își lasă capul pe spate, închide ochii și trage adânc aer în nări, îi simte parfumul ușor și proaspăt, de femeie tânără și plină de vitalitate, senzualitatea și senzorialitatea presimțite, îi vede pielea albă a mâinii în care ține stiloul și-și coboară privirea spre pieptul ei, unde decolteul generos lasă vederii sânii fermi, câtă luciditate, atâta dramă, îi spune, asta fusese ultima dată, da. Însă acum e o tragedie, de parcă le-aș explica elevilor diferența și evoluția speciilor dramatice, deschide ochii și-și aruncă chiștocul țigării pe fereastră. Probabil Corina e totuși încă ok, atâta timp cât în spital există lupta pentru viață. Și tot ce poate spera acum e să scape, să se salveze ea, salvându-l, astfel, și pe el. Matei, să știi că Ana a aflat. A citit toate conversațiile noastre de pe messenger. Cuvintele grele, rotunde, mai rotunde decât cele sacadate, ca de fierăstrău, care urmaseră.

Matei deschide din nou pagina ei de facebook. A scris. A scris, dar el nu poate înțelege cuvintele astea. Apasă în gol pedala frânei, dar mașina stă pe loc, nu a pornit-o. Acum o vor lua și, în curând, vor ajunge, poate, și la el. Dă repede refresh paginii, dar în locul ei apare doar vidul, contul pe care îl căutați nu există, și, din memorie, cuvintele Corinei se amestecă cu ale mesajului de ieri. Respiră adânc, s-au terminat și meditațiile de vinerea, s-a dus și bacul ei, s-au dus și pantalonii de piele neagră, m-am speriat, Matei, m-a amenințat că ne spune mamei… Îi simte încă o dată mirosul de femeie tânără, pe care n-a atins-o, o clipă își aruncă ochii în dreapta, pe scaunul de alături, pe care zace manuscrisul manualului, încearcă iar să caute pagina ei de facebook, apoi pornește motorul mașinii și demarează, simțind cum pneurile mușcă din zăpada înghețată, amestecată cu noroi și sare.

 

 

 

[Vatra, nr. 3/2018, pp. 17-20]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.