Despre mizeria din mediul studenţesc [Strasbourg, 1966]

misereetudiant

Considerată sub aspectele ei economice, politice, psihologice, sexuale şi mai ales intelectuale şi despre câteva mijloace pentru a o remedia

[Union Nationale des Étudiants de France, Strasbourg, 1966]

Să facem ruşinea încă şi mai ruşinoasă dând-o publicităţii 

Putem afirma, fără un prea mare risc de a ne înşela, că studentul în Franţa este, după poliţist şi preot, fiinţa cea mai universal dispreţuită. Dacă motivele pentru care el este dispreţuit cel mai adesea sunt false motive care ţin de ideologia dominantă, motivele pentru care el este cu adevărat de dispreţuit şi trebuie desconsiderat din punctul de vedere al criticii revoluţionare sunt refulate şi nemărturisite. Susţinătorii falsei contestări ştiu totuşi să le recunoască şi să se recunoască în ele. Ei răstoarnă acest adevărat dispreţ într-o admiraţie complezentă. Astfel, neputincioasa intelighenţie de stânga (de la Les temps modernes la L’Express) leşină în faţa pretinsei „ridicări a studenţilor”, iar organizaţiile birocratice efectiv declinante (de la partidul zis comunist la UNEF) îşi dispută geloase sprijinul ei „moral” şi „material”. Vom arăta raţiunile acestui interes pentru studenţi şi modul în care participă pozitiv la realitatea dominantă a capitalismului supradezvoltat, şi vom folosi această broşură pentru a le denunţa una câte una: dezalienarea nu are la dispoziţie altă cale decât cea a alienării.

Toate analizele şi studiile întreprinse asupra mediului studenţesc au neglijat până aici esenţialul. Ele nu depăşesc niciodată punctul de vedere al specializărilor universitare (psihologie, sociologie, economie) şi rămân deci fundamental eronate. Toate comit ceea ce Fourier numea deja o zăpăceală metodică „deoarece ea poartă regulat spre chestiunile primordiale”, ignorând punctul de vedere de ansamblu al societăţii moderne. Fetişismul faptelor maschează categoria esenţială iar detaliile omit totalitatea. Se spune totul despre această societate, cu excepţia faptului că ea este una a mărfii şi a spectacolului. Sociologii Bourderon şi Passedieu, în studiul lor Moştenitorii: studenţii şi cultura, rămân dezarmaţi în faţa celor câteva adevăruri parţiale pe care au ajuns să le demonstreze. Şi în ciuda bunei lor credinţe, ei recad în morala profesorilor, în inevitabila morală kantiană a unei democratizări reale printr-o raţionalizare reală a sistemului de învăţământ, adică a învăţământului de sistem. Pe când discipolii lor, Kravetz-ii, se cred mii pentru a se revolta, compensând amărăciunea lor mic-burgheză prin talmeş-balmeşul unei frazeologii revoluţionare desuete.

Punerea în spectacol a reificării din cadrul capitalismului modern impune fiecăruia un rol în pasivitatea generalizată. Studentul nu scapă acestei legi. El se bucură de un rol provizoriu, care nu face decât să-l pregătească pentru rolul definitiv pe care îl va asuma, ca element pozitiv şi conservator, în funcţionarea sistemului marşand. Nimic altceva decât o iniţiere.

Această iniţiere regăseşte, magic, toate caracteristicile iniţierii mitice. Ea rămâne în întregime ruptă de realitatea istorică, individuală şi socială. Studentul este o fiinţă scindată între un statut prezent şi unul viitor, net separate şi a căror limită nu poate fi depăşită mecanic. Conştiinţa lui schizofrenică îi permite izolarea într-o „societate iniţiatică”, îl înşală asupra viitorului său şi îi produce încântare vizavi de unitatea mistică care îi oferă un prezent ferit de istorie. Resortul răsturnării adevărului oficial, adică economic, este foarte uşor de demascat: realitatea studenţească este greu de privit în faţă. Într-o „societate a abundenţei”, statutul actual al studentului este sărăcia extremă. Originari din peste 80% din păturile al căror venit este superior celui al unui muncitor, 90% dintre ei dispun de un venit inferior celui al unui simplu salariat. Mizeria studentului rămâne dincoace de mizeria societăţii spectacolului, de noua mizerie a noului proletariat. Într-o epocă în care o parte tot mai mare a tineretului se eliberează treptat de prejudecăţile morale şi de autoritatea familială pentru a intra cât mai degrabă în relaţii de exploatare deschisă, studentul se menţine la toate nivelele într-o „minoranţă prelungită”, în iresponsabilitate şi docilitate. Dacă criza sa juvenilă tardivă îl opune cât de cât familiei sale, el acceptă fără comentarii să fie tratat drept copil de diversele instituţii care îi administrează viaţa sa cotidiană.

Colonizarea diverselor sectoare ale practicii sociale nu face decât să găsească în mediul studenţesc expresia ei cea mai scandaloasă. Transferul asupra studenţilor a întregii cunoştinţe rele sociale maschează mizeria şi servitutea tuturor.

Dar motivele care întemeiază dispreţul nostru pentru student sunt de un cu totul alt ordin. Ele nu privesc atât mizeria sa reală, cât complezenţa sa faţă de toate mizeriile, propensiunea sa nesănătoasă spre a consuma fericit din alienare, în speranţa că, în faţa lipsei generale de interes, asta ar putea cel puţin interesa lipsa sa particulară. Exigenţele capitalismului modern fac în aşa fel încât majoritatea studenţilor vor fi pur şi simplu mici cadre (adică echivalentul a ceea ce era, în secolul al XIX-lea, funcţia de muncitor calificat). În faţa caracterului mizerabil, uşor de presimţit, al acestui viitor mai mult sau mai puţin apropiat care îl va „despăgubi” pentru mizeria ruşinoasă a prezentului, studentul preferă să se întoarcă spre prezent şi să îl decoreze cu prestigii iluzorii. Compensarea însăşi este prea lamentabilă pentru a ne ataşa de ea; ziua de mâine nu va fi mai roză iar studentul se va scufunda în mod fatal în mediocritate. De aceea el se refugiază de pe-acum într-un prezent ireal trăit.

Sclav stoic, studentul se crede cu atât mai liber cu cât toate lanţurile autorităţii în leagă. Ca şi noua sa familie, Universitatea, el se consideră a fi fiinţa cea mai „autonomă” când, de fapt, el ţine în mod direct şi concomitent de cele două sisteme cele mai puternice ale autorităţii sociale: familia şi statul. El este copilul lor ordonat şi recunoscător. Urmând aceeaşi logică a copilului supus, el participă la toate valorile şi mistificările sistemului şi le concentrează în el. Ceea ce la angajaţi sunt iluzii impuse, la el devine ideologie interiorizată şi vehiculată de masa viitorilor mici funcţionari.

Dacă mizeria socială de demult a produs sistemele de compensare cele mai grandioase din istorie (religiile), mizeria marginală a studentului nu a găsit consolare decât în imaginile cele mai ponosite ale societăţii dominante, în repetiţia burlescă a tuturor produselor sale alienate.

Studentul francez, în calitatea sa de fiinţă ideologică, ajunge prea târziu la orice. Toate valorile şi iluziile care sunt mândria lumii sale închise sunt deja condamnate ca iluzii de nesusţinut, ca iluzii ridiculizate deja demult de istorie.

Recoltând puţin prestigiu în fărâme de la Universitate, studentul este încă mulţumit că este student. Prea târziu. Învăţământul mecanic şi specializat pe care îl primeşte este tot atât de profund degradat (faţă de vechiul nivel al culturii generale burgheze) pe cât este propriul său nivel intelectual în momentul în care accede la el, şi asta pentru simplul fapt că realitatea care domină toate astea, sistemul economic, cere o producţie masivă de studenţi inculţi şi incapabili de a gândi. Că Universitatea a devenit o organizare – instituţională – a ignoranţei, că „înalta cultură” se dizolvă în ritmul producţiei în serie de profesori, că toţi aceşti dascăli sunt nişte cretini care ar provoca hohotele de râs ale oricărui public de liceu, toate astea studentul le ignoră şi continuă să-şi asculte maeştrii respectuos, cu voinţa conştientă de a-şi pierde orice sprit critic pentru a putea astfel să se cuminece mai eficient din iluzia mistică de a fi devenit un „student”, adică cineva care se ocupă serios cu învăţarea unei ştiinţe serioase, în speranţa că-i vor fi conferite astfel ultimele adevăruri. Este o menopauză a spiritului. Tot ceea ce se petrece azi în amfiteatrele şcolilor şi ale facultăţilor va fi condamnat de viitoarea societate revoluţionară ca simplu zgomot socialmente nociv. Deja studentul provoacă numai râsul.

Studentul nu-şi dă seama nici de faptul că istoria alterează totodată şi derizoria sa lume „închisă”. Faimoasa „criză a universităţii”, detaliu al unei crize de ansamblu a capitalismului modern, rămâne obiectul unui dialog al surzilor între diferiţi specialişti. Ea traduce pur şi simplu dificultăţile unei ajustări tardive ale acestui sector special al producţiei la o transformare de ansamblu a aparatului productiv. Reziduurile vechii ideologii a Universităţii liberale burgheze se banalizează în momentul în care baza lor socială dispare. Universitatea a putut să se considere drept o putere autonomă în vremea capitalismului liberului schimb şi a statului său liberal care îl îngăduia o anumită libertate marginală. Ea depindea strâns, în realitate, de nevoile acestui tip de societate: ea trebuia să dea minorităţii privilegiate care făcea studii cultura generală adecvată înainte ca ea să obţină rangul clasei dominante din care abia ieşise. De unde ridicolul acestor profesori nostalgici, acriţi de a-şi fi pierdut vechile lor funcţii de câini de gardă ai viitorilor stăpâni în schimbul rolului, mult mai puţin nobil, de câini ciobăneşti care conduc, urmând nevoile sistemului economic, promoţiile de „gulere albe” către uzinele şi birourile lor respective. Ei sunt cei care opun arhaismele lor tehnocratizării Universităţii şi continuă imperturbabil să debiteze resturile unei culturi zise generale pentru nişte viitori specialişti care nu vor şti ce să facă cu ea.

Mai serioşi, şi deci mai periculoşi, sunt moderniştii de stânga şi cei din UNEF, conduşi de „ultraşii” din FGEL [Fédération Générale des Étudiants en Lettres] care cer o „reformă a structurii Universităţii”, o „inserţie a Universităţii în viaţa socială şi economică”, adică adaptarea ei la nevoile capitalismului modern. Din distribuitoare de „cultură generală”, spre folosul claselor conducătoare, diversele facultăţi şi şcoli, încă împodobite cu prestigii anacronice, sunt transformate în uzine de creştere rapidă a cadrelor mici şi mijlocii. Departe de a contesta acest proces istoric care subordonează direct unul din ultimele sectoare relativ autonome ale vieţii sociale la exigenţele sistemului mărfii, progresiştii noştri protestează împotriva întârzierilor şi deficienţelor pe care le înregistrează acest proces în realizarea sa. Ei sunt partizanii viitoarei Universităţi cibernetizate care se anunţă deja pe ici, pe colo. Sistemul mărfii şi servitorii săi moderni, iată duşmanul nostru.

Dar este normal ca toată această dezbatere să treacă pe deasupra capului studentului, prin cerul stăpânilor, scăpându-i astfel total: ansamblul vieţii sale, şi a fortiori al vieţii, îi scapă.

Prin situaţia sa economică de extremă sărăcie, studentul este condamnat la un mod de supravieţuire deloc de invidiat. Dar, veşnic mulţumit de fiinţa sa, el îşi erijează mizeria sa vulgară în „stil de viaţă” original: mizerabilismul şi boema. Or, „boema”, departe de a fi o soluţie originală, nu este autentic trăită decât printr-o ruptură totală şi ireversibilă faţă de mediul universitar. Partizanii boemei, printre studenţi (şi toţi se vor a fi măcar puţin boemi), nu fac astfel decât să se agaţe de o versiune artificială şi degradată a ceea ce nu e, în cel mai bun caz, decât o mediocră soluţie individuală. Ei sunt vrednici şi de dispreţul bătrânelor doamne de la ţară. Aceşti „originali” continuă, treizeci de ani după W. Reich, după acest excelent educator al tineretului, să aibă comportamentele erotico-amoroase cele mai tradiţionale, reproducând astfel raporturile generale ale societăţii de clasă în raporturile lor inter-sexuale. Aptitudinea studentului de a face un militant din orice teapă spune multe despre neputinţa sa. În marja de libertate individuală permisă de Spectacolul totalitar, şi în ciuda unei întrebuinţări a timpului mai mult sau mai puţin laxă, studentul ignoră încă aventura şi îi preferă un spaţiu-timp cotidian strâmt, amenajat pentru intenţiile sale de parapeţii aceluiaşi spectacol.

Fără a fi constrâns, el separă de sine munca şi loisirul, afişând în acelaşi timp un dispreţ ipocrit faţă de „truditori” şi faţă de „tâmpiţii din concurs”. El acceptă toate separaţiile şi drept urmare se plânge în diverse „cercuri” religioase, sportive, politice sau sindicale de non-comunicare. El este atât de imbecil şi de nefericit încât ajunge să se confeseze spontan şi în masă în controlul parapoliţienesc al psihiatrilor şi psihologilor, pus în funcţiune în folosul său de avangarda opresiunii moderne şi deci aplaudat de „reprezentanţii” săi care văd în mod natural în aceste Birouri de Ajutor Psihologic Universitar o cucerire indispensabilă şi binevenită.

Dar mizeria reală a vieţii stundenţeşti îşi găseşte compensaţia ei imediată şi fantasmată în principalul său opium: marfa culturală. În spectacolul cultural, studentul îşi regăseşte firesc locul său de discipol respectuos. Apropiat de locul de producţie, fără însă a accede vreodată la el – Sanctuarul îi rămâne interzis – studentul descoperă „cultura modernă” în calitate de spectator admirativ. Într-o epocă în care arta este moartă, el rămâne principalul client fidel al teatrelor şi cine-cluburilor şi cel mai avid consumator al cadavrului ei congelat şi distribuit sub celofan în supermagazinele destinate menajerelor abundenţei. El participă la toate astea fără rezerve, fără gânduri ascunse, fără nici o distanţare. E elementul său natural. Dacă „aşezămintele culturale” n-ar fi existat, studentul le-ar fi inventat. Studentul verifică astfel perfect analizele cele mai banale ale sociologiei americane a marketingului: consum ostentativ, stabilirea unei diferenţe publicitare între produse identice în nulitatea lor (Perec sau Robbe-Grillet; Godard sau Lelouch).

Şi de îndată ce „zeii” care produc sau organizează spectacolul său cultural se încarnează pe scenă, studentul e principalul lor public, fidelul lor visat. Astfel asistă el în masă la demonstraţiile lor cele mai obscene; cine altul dacă nu el ar putea popula sălile când, de exemplu, curaţii diferitelor biserici vin să expună public dialogurile lor fără frontiere (săptămâni ale gândirii zise marxiste, reuniuni ale intelectualilor catolici) sau când rămăşiţele literaturii ajung să constate impotenţa lor (cinci mii de studenţi la „Ce poate literatura?”).

Incapabil de pasiuni reale, studentul îşi face deliciile sale din polemici fără pasiune între vedetele Intelighenţiei, pe marginea unor false probleme a căror unică funcţie e cea de a le masca pe cele adevărate: Althusser – Garaudy – Sartre – Barthes – Picard – Lefebvre – Levi Strauss – Halliday – Chatelet – Antoine. Umanism – Existenţialism – Structuralism – Scientism – Nouveaucriticism – Dialecto-naturalism – Cybernetism – Planetism – Metafilosofism.

În aplicarea sa, el se crede de avangardă pentru că a văzut ultimul Godard, pentru că a cumpărat ultima carte argumentistă sau a participat la ultimul happening al acestui idiot numit Lapassade. Acest ignorant care e studentul ia drept noutăţi „revoluţionare” garantate, prin label, cele mai palide erzaţuri de vechi cercetări, efectiv importante la timpul lor dar edulcorate acum după gustul pieţei. Problema lui e să-şi menţină mereu standingul său cultural. Studentul e fericit să cumpere, ca toată lumea, reeditările în format de buzunar ale unei serii de texte importante şi dificile pe care „cultura de masă” le răspândeşte într-o cadenţă accelerată. Doar că nu ştie să citească. Ci doar să consume din priviri.

Lectura sa preferată rămâne presa specializată care orchestrează consumul delirant al gadgeturilor culturale; docil, el îi acceptă ucazele publicitare şi le transformă în referinţa standard a gusturilor sale. Îşi face în continuare deliciile cu L’Express sau cu L’Observateur, sau crede că Le Monde, al cărui stil e deja prea dificil pentru el, este un ziar cu adevărat „obiectiv” care reflectă actualitatea ca atare. Pentru a-şi aprofunda cunoştinţele sale generale, se abonează la Planette, revista magică ce şterge ridurile şi punctele negre de pe ideile prăfuite. Cu asemenea ghiduri crede el că participă la lumea modernă şi se iniţiază în politică.

Pentru că studentul, mai mult decât oriunde altundeva, e fericit de a fi politizat. Doar că el ignoră faptul că participă la asta prin intermediul aceluiaşi spectacol. Astfel, el îşi reapropriază toate resturile în zdrenţe ale unei stângi care a fost aneantizată deja de mai bine de patruzeci de ani prin reformismul „socialist” şi contra-revoluţia stalinistă. Asta el o ignoră în continuare, în vreme ce Puterea o ştie cu certitudine, iar muncitorii doar într-o manieră confuză. Studentul participă, cu o mândrie debilă, la manifestaţiile cele mai derizorii care nu-l atrag decât pe el. Falsa conştiinţă politică se găseşte la el în stare pură iar studentul constituie baza ideală pentru manipulările birocraţilor fantomatici ai organizaţiilor muribunde (de la Partidul zis Comunist la UNEF). Acestea programează totalitar opţiunile sale politice; orice distanţare sau veleitate de „independenţă” reintră docil, după o parodie de rezistenţă, într-o ordine care n-a fost nicicând pusă în chestiune. Atunci când are impresia că el merge mai departe decât aceşti tipi care se autonumesc, printr-o veritabilă maladie a inversiunii publicitare, JCR [Jeunesse Communiste Révolutionnaire], când ei nu sunt, de fapt, nici tineri, nici comunişti, nici revoluţionari, e doar pentru a se ralia voios cuvântului de ordine pontifical: Pace în Vietnam.

Studentul este mândru a se opune „arhaismelor” unui De Gaulle, dar el nu vede că face asta în numele erorilor din trecut, al crimelor răcite (ca stalinismul pe vremea lui Togliatti, Garaudy, Hrusciov, Mao) şi că astfel tinereţea sa este încă şi mai arhaică decât puterea care, cel puţin, dispune efectiv de tot ceea ce are nevoie pentru a administra o societate modernă.

Dar studentul nu a ajuns încă prin asta să fie chiar un arhaism. El se crede în posesia unor idei generale despre tot, al unor concepţii corerente despre lume care să dea un sens nevoii sale de agitaţie şi de promiscuitate asexuată. De aceea, orbit de ultimele febrilităţi ale bisericilor, se năpusteşte asupra bătrâneţii bătrâneţilor pentru a adora hoitul împuţit al lui Dumnezeu şi a se ataşa resturilor putrezinde ale religiilor preistorice pe care el le consideră demne de el şi de timpul său. Abia se îndrăzneşte să se spună că mediul studenţesc este, alături de mediul bătrânelor din provincie, sectorul în care se menţine cea mai mare doză de religie profesată, rămânând în continuare cel mai fertil „pământ al misiunilor” (în vreme ce peste tot altundeva preoţii au fost deja mâncaţi sau alungaţi) în care preoţi-studenţi continuă să sodomizeze, fără să se ascundă, mii de studenţi în bordelurile lor spirituale.

Sigur, există în acelaşi timp printre studenţi oameni cu un nivel intelectual suficient de ridicat. Aceştia domină fără efort mizerabilele controale ale capacităţilor prevăzute pentru mediocri şi le domină tocmai pentru că ei au înţeles sistemul, pentru că îl dispreţuiesc şi se ştiu drept duşmanii lui. Ei iau, din sistemul studiilor, tot ce-i mai bun: bursele. Profitând de erorile sistemului de control, pe care propria sa logică îl obligă acum să păstreze un mic sector pur intelectual, „cercetarea”, ei vor duce liniştiţi tulburările la cel mai înalt nivel: dispreţul lor deschis faţă de sistem merge mână în mână cu luciditatea care le permite, tocmai, să fie mai puternici decât valeţii sistemului, în primul rând din punct de vedere intelectual. Cei despre care vorbim figurează de fapt printre teoreticienii mişcării revoluţionare care vine; ei se autoflatează crezând că sunt la fel de cunoscuţi pe cât va fi de cunoscută mişcarea revoluţionară atunci când se va începe să se vorbească despre ea. Ei nu ascund nimănui faptul că ceea ce iau din „sistemul de studii” e folosit pentru distrugerea lui. Căci studentul nu se poate revolta împotriva a nimic fără a se revolta împotriva studiilor sale, şi necesitatea acestei revolte la el se face simţită mai puţin firesc decât la muncitorul care se revoltă spontan împotriva condiţiei sale. Dar studentul este un produs al societăţii moderne, în acelaşi rând cu Godard sau Coca-Cola. Alienarea sa extremă nu poate fi contestată fără a contesta societatea în întregime. Această critică nu poate fi făcută în nici un fel doar pe terenul studenţesc: studentul, ca atare, îşi arogă o pseudo-valoare care îi interzice să ia cunoştinţă de desproprierea sa reală şi, din această cauză, el rămâne pe culmile falsei conştiinţe. Dar oriunde societatea modernă începe să fie contestată, există o revoltă a tineretului care corespunde imediat unei critici totale a comportamentului studenţesc.

 

Nu e suficient ca gândirea să-şi caute propria ei realizare, trebuie ca realitatea să-şi caute propria ei gândire

 

După o lungă perioadă de letargie şi de contra-revoluţie permanentă, se schiţează, de câţiva ani, o nouă perioadă de contestare al cărei purtător pare a fi tineretul. Dar societatea spectacolului, în reprezentarea pe care şi-o face despre sine şi despre duşmanii săi, impune categoriile sale ideologice în înţelegerea lumii şi a istoriei. Ea reduce tot ceea ce se petrece în acestea din urmă la ordinea naturală a lucrurilor şi închide adevăratele noutăţi care îi prevestesc depăşirea în cadrele restrânse ale noutăţii sale iluzorii. Revolta tineretului împotriva modului de viaţă care îi este impus nu este decât semnul care anunţă o subversiune mai vastă ce va îngloba ansamblul celor care resimt tot mai puternic imposibilitatea de a trăi, preludiul către viitoarea epocă revoluţionară. Ideologia dominantă şi organele sale cotidiene, conform unor mecanisme verificate de inversare a realităţii, nu pot decât să reducă această mişcare istorică reală la o pseudo-categorie socio-naturală: Ideea Tineretului (în a cărui esenţă ar fi, chipurile, deja sădită propensiunea spre revoltă). Astfel se reduce o nouă tinereţe a revoltei la eterna revoltă a tinereţii, care renaşte cu fiecare generaţie pentru a se estompa odată cu captarea tânărului în „seriosul producţiei şi în activitatea în vederea unor scopuri concrete şi veritabile”. „Revolta tinerilor” a fost şi este în continuare obiectul unei veritabile inflaţii jurnalistice care face din ea spectacolul unei „revolte” posibile oferită spre contemplare doar pentru a ne bloca experimentarea ei efectivă, sfera aberantă – deja integrată – necesară funcţionării sistemului social; această revoltă împotriva societăţii asigură societatea pentru că ea trebuie să rămână una parţială, în apartheidul „problemelor” tinereţii – aşa cum există probleme ale femeii, sau o problemă a negrilor – şi astfel să nu dureze decât o parte a vieţii. De fapt, dacă există o problemă a „tineretului” în societatea modernă, asta e pentru că criza profundă a acestei societăţi e resimţită cel mai acut de către tineret. Produs prin excelenţă al acestei societăţi moderne, tineretul este el însuşi modern, fie pentru a i se integra fără rezerve, fie pentru a o refuza radical. Ceea ce trebuie să surprindă este nu atât faptul că tineretul este revoltat, cât faptul că adulţii sunt resemnaţi. Asta nu are o explicaţie mitologică ci istorică: generaţia precedentă a cunoscut toate înfrângerile şi a consumat toate minciunile perioadei de dezagregare ruşinoasă a mişcării revoluţionare.

Considerat în el însuşi, „tineretul” este un mit publicitar deja profund legat de modul de producţie capitalist, fiind expresia dinamismului acestuia din urmă. Această iluzorie prioritate a tinereţii a devenit posibilă odată cu redemararea economiei după al doilea război mondial, prin intrarea în masă pe piaţă a unei întregi categorii de consumatori mai maleabili, rol care asigură un brevet de integrare în societatea spectacolului. Dar explicarea dominantă a lumii este din nou în contradicţie cu realitatea socio-economică (fiind în întârziere asupra ei) şi tocmai tineretul este cel care afirmă primul o irezistibilă pasiune de a trăi şi se ridică spontan împotriva plictisului cotidian şi a timpului mort pe care vechea lume continuă să-l secrete prin intermediul diverselor sale modernizări. Fracţiunea revoltată a tineretului exprimă purul refuz lipsit de conştiinţa unei perspective de depăşire, purul refuz nihilist. Această perspectivă se caută şi se constituie peste tot în lume. Ei trebuie să i se adauge coerenţa criticii teoretice şi organizarea practică a acestei coerenţe.

La nivelul cel mai sumar, „Cămăşile negre”, în toate ţările, exprimă cu cea mai mare violenţă aparentă refuzul de a se integra. Dar caracterul abstract al refuzului lor nu le lasă nici o şansă de a scăpa de contradicţiile unui sistem al căror produs negativ spontan sunt, de fapt, chiar ele. „Cămăşile negre” sunt produse de toate marginile ordinii actuale: urbanismul marilor ansambluri, decompoziţia valorilor, extensiunea loisirurilor consumabile din ce în ce mai plicticoase, controlul umanisto-poliţist din ce în ce mai întins la toată viaţa cotidiană, supravieţuirea celulei familiale privată de orice semnificaţie. „Anarhiştii” dispreţuiesc munca dar acceptă marfa. Ei ar vrea să aibă tot ceea ce publicitatea arată, în mod imediat şi fără să plătească. Această contradicţie fundamentală domină toată existenţa lor şi constituie cadrul care le otrăveşte tentativa de afirmare în căutarea unei veritabile libertăţi în folosirea timpului, afirmarea individuală şi constituirea unui fel de comunitate. (Doar că astfel de micro-comunităţi recompun, în marginea societăţii dezvoltate, un primitivism în care mizeria recrează ineluctabil ierarhia din bandă. Această ierarhie, care nu poate să se afirme decât în lupta împotriva altor găşti, izolează fiecare bandă şi, în cadrul fiecăreia, individul). Pentru a ieşi din această contradicţie, „Cămaşa neagră” va trebui în final să lucreze pentru a cumpăra mărfuri – şi astfel un întreg sector al producţiei este fabricat expres pentru recuperarea ei în calitate de consumator – sau trebuie să se ataşeze de legile mărfii, fie în mod primar furând, fie în manieră conştientă ridicându-se la critica revoluţionară a lumii mărfii. Consumarea îndulceşte moravurile acestor tineri revoltaţi şi revolta lor cade în cel mai jalnic conformism. Lumea „Cămăşilor negre” nu are altă soluţie decât trezirea la conştiinţa revoluţionară sau obedienţa oarbă în uzine.

Provos constituie prima formă de depăşire a experienţei „Cămăşilor negre”, organizarea primei sale expresii politice. Ei s-au născut cu ocazia unei întâlniri între câteva rămăşiţe ale artei descompuse, aflate în căutare de succes, şi o masă de tineri revoltaţi în căutare de afirmare. Organizarea lor a permis atât unora cât şi celorlalţi să avanseze şi să acceadă la un nou tip de contestare. „Artiştii” au adus câteva tendinţe, încă prea mistificate, către joc, dublate de o harababură ideologică, iar tinerii revoltaţi au venit cu violenţa revoltei lor. De la formarea organizaţiei cele două tendinţe au rămas distincte; masa fără teorie s-a găsit de la bun început sub tutela unui grup neînsemnat de conducători suspecţi care încearcă să-şi menţină puterea lor prin secretarea unei ideologii provosiene. În loc ca violenţa „Cămăşilor negre” să treacă pe planul ideilor într-o tentativă de depăşire a artei, reformismul neo-artistic e cel care a câştigat-o pe aceasta de partea lui. Provos sunt expresia ultimului reformism produs de capitalismul modern: cel al vieţii cotidiene. Atunci când nu e nevoie de nimic altceva decât de o revoluţie neîntreruptă pentru a schimba viaţa, ierarhia provos crede – tot aşa cum Bernstein credea că se poate transforma capitalismul în socialism prin reforme – că e suficient să aduci câteva ameliorări pentru a modifica viaţa cotidiană. Provos-ii, optând pentru fragmentar, sfârşesc prin a accepta totalitatea. Pentru a-şi da o bază, conducătorii lor au inventat ridicola ideologie a Provotariatului (salată artistico-politică inocent compusă din resturile mucegăite ale unui festin la care ei nici n-au participat) destinată, după părerea lor, să se opună pretinsei pasivităţi şi îmburgheziri a proletariatului, tartă cu cremă a tuturor cretinilor secolului. Pentru că nu mai cred că se poate schimba totalitatea, ei nu mai cred nici în singurele forţe care încarnează speranţa unei posibile depăşiri. Proletariatul este motorul societăţii capitaliste şi, prin urmare, pericolul ei mortal: se face totul pentru a-l reprima (partide, sindicate birocratice, poliţie, colonizarea întregii sale vieţi), pentru că el este singura forţă realmente ameninţătoare. Provos-ii n-au înţeles nimic din toate astea; ei rămân astfel incapabili să facă critica sistemului de producţie şi rămân astfel prizonierii întregului sistem. Iar atunci când într-o revoltă muncitorească membrii lor de rând s-au aliat violenţei directe, conducătorii provos au fost complet depăşiţi de evenimente şi n-au găsit nimic mai bun de făcut decât să denunţe „excesele” şi să cheme la pacifism, renunţând astfel lamentabil la programul lor: cel de a provoca autorităţile pentru a le dezvălui caracterul represiv, strigând că tot ei sunt cei care au fost provocaţi de poliţie. Şi, culmea, au chemat, prin radio, tinerii revoltaţi să se lase educaţi de „Provos”, adică de conducătorii care au arătat limpede că vagul lor „anarhism” nu este decât încă o minciună în plus. Baza revoltată din Provos nu poate accede la critica revoluţionară decât începând prin a se revolta împotriva propriilor săi şefi, adică unindu-se cu forţele revoluţionare obiective ale proletariatului şi debarasându-se de un Constant, artistul oficial al Hollande Royale, sau de un De Vries, parlamentar ratat şi admirator al poliţiei engleze. Doar acolo Provos ar putea întâlni contestarea modernă autentică fundamentată pe o bază reală. Dacă vor să schimbe într-adevăr lumea, n-au ce face cu aceia care se mulţumesc să o picteze în alb.

Revoltându-se împotriva studiilor lor, studenţii americani au pus imediat sub semnul întrebării o societate care are nevoie de asemenea studii. Revolta lor (la Berkeley şi aiurea) contra ierarhiei universitare s-a afirmat de la bun început ca o revoltă împotriva întregului sistem social bazat pe ierarhia şi dictatura economiei de stat. Refuzând să se integreze în întreprinderile la care îi destinau natural studiile lor specializate, ei pun profund în chestiune un sistem de producţie în care toate activităţile şi produsul acestora scapă total autorilor lor. Astfel, prin intermediul unei tatonări şi a unei confuzii încă foarte importante, tineretul american în revoltă caută în „societatea abundenţei” o alternativă revoluţionară coerentă. El rămâne pe deplin ataşat celor două aspecte relativ accidentale ale crizei americane: negrii şi Vietnamul; iar micile organizaţii care constituie „Noua Stângă” se resimt din greu. Dacă în forma lor o autentică exigenţă de democraţie se face simţită, slăbiciunea conţinutului lor subversiv le face să recadă în contradicţii periculoase. Ostilitatea faţă de politica tradiţională a vechilor organizaţii este uşor recuperată prin ignoranţa lumii politice care se traduce într-o lipsă acută de informaţii şi printr-o abundenţă de iluzii asupra a ceea ce se petrece efectiv în lume. Ostilitatea abstractă faţă de societatea lor îi conduce la admiraţia sau la sprijinirea inamicilor celor mai aparenţi: birocraţii zişi socialişti, China sau Cuba. Astfel, putem găsi într-un unic grup precum „Resurgence Youth Movement” în acelaşi timp o condamnare la moarte a statului şi un elogiu al „Revoluţiei culturale” condusă de birocraţia cea mai gigantescă a timpurilor moderne: China lui Mao. La fel, organizarea lor semi-libertară şi non-directivă riscă, în orice moment, prin lipsa ei evidentă de conţinut, să recadă în ideologia „dinamicii de grup” sau în orizontul închis al sectei. Consumul în masă de droguri este expresia unei mizerii reale şi totodată protestul împotriva acestei mizerii reale: el reprezintă falacioasa căutare a libertăţii într-o lume fără libertate, critica religioasă a unei lumi care a depăşit ea însăşi religia. Nu întâmplător îl putem găsi în mediile beatniks (această dreaptă a tinerilor revoltaţi), lăcaş de refuz ideologic şi acceptare a superstiţiilor cele mai fantastice (Zen, spiritism, misticism „New Church” şi alte gunoaie precum Gandhismul sau Umanismul…). Căutând un program revoluţionar, studenţii americani comit aceeaşi eroare ca şi Provos şi se proclamă „clasa cea mai exploatată a societăţii”; ei trebuie să înţeleagă că nu au interese distincte de toţi cei care suferă opresiunea generalizată şi sclavagismul mărfii.

În Est, totalitarismul birocratic începe şi el să producă forţele sale negative. Revolta tinerilor este aici deosebit de virulentă şi ea nu este cunoscută decât prin intermediul denunţurilor pe care le fac diversele organe ale aparatului sau prin măsurile poliţieneşti care sunt luate pentru a o înăbuşi. Aflăm astfel că o parte a tineretului nu mai „respectă” ordinea morală şi familială (aşa cum există ea sub forma sa burgheză cea mai detestabilă), se dedă la „desfrâu”, dispreţuieşte munca şi nu mai ascultă de poliţia partidului. În URSS este numit un ministru doar pentru a combate expres huliganismul. Dar paralel cu această revoltă difuză, o contestare mai elaborată încearcă să se afirme şi grupurile sau micile reviste clandestine apar şi dispar în funcţie de fluctuaţiile represiunii poliţieneşti; printre ele, cel mai important eveniment a fost publicarea de către tinerii polonezi Kuron şi Modzelewsky a „Scrisorii deschise către Partidul Muncitoresc Polonez”, în care ei afirmă explicit necesitatea „abolirii raporturilor de producţie şi a relaţiilor sociale actuale” şi observă că, în acest scop, „revoluţia este ineluctabilă”. Intelighentsia din ţările estice caută acum să aducă la cunoştinţă şi să formuleze cu claritate motivele acestei critici pe care muncitorii au concretizat-o în Berlinul de Est, Varşovia sau Budapesta, critica proletară a puterii birocratice de clasă. Această revoltă suferă profund de dezavantajul de a pune de la bun început problemele reale şi soluţia lor. Dacă, în celelalte ţări, mişcarea este posibilă, dar scopul rămâne mistificat, în birocraţiile din Est, contestarea este fără iluzii, dar scopurile sunt cunoscute. Pentru această contestare miza constă în a inventa formele sale de realizare şi în a-şi deschide drumul către acestea.

Cât despre revolta tinerilor englezi, ea şi-a găsit prima expresie organizată în mişcarea anti-atomică. Această luptă parţială, concentrată în jurul programului vag al Comitetului celor 100 – care a putut aduna până la 300000 de manifestanţi – şi-a împlinit cel mai frumos gest în primăvara lui 1963, o dată cu scandalul R.S.G.1. Ea nu putea decât să cadă, lipsită de perspective, recuperată de ruinele politicii tradiţionale şi de sufletele frumoase pacifiste. Arhaismul controlului asupra vieţii cotidiene, caracteristic Angliei, nu a putut rezista asaltului lumii moderne, iar descompunerea accelerată a valorilor seculare a născut tendinţe profund revoluţionare în critica tuturor aspectelor modului de viaţă. Trebuie ca exigenţele acestui tineret să se alăture rezistenţei unei clase muncitoreşti care se numără printre cele mai combative din lume, cea a shop-stewards-ilor şi a grevelor sălbatice. Victoria luptelor nu poate fi căutată decât în nişte perspective comune. Prăbuşirea social-democraţiei aflate la putere nu face decât să dea o şansă în plus întâlnirii lor. Exploziile pe care le va provoca o astfel de întâlnire vor fi cu mult mai formidabile decât tot ce s-a putut vedea la Amsterdam. Revolta provotariană nu va fi, pe lângă ea, decât un joc de copii. Numai de aici se poate naşte o veritabilă mişcare revoluţionară, în care nevoile practice îşi vor fi găsit răspunsul lor.

Dintre ţările industrial avansate, Japonia este singura ţară în care această fuziune a tineretului studenţesc şi a muncitorilor de avangardă a fost deja realizată.

Zengakuren, faimoasa organizaţie a Studenţilor revoluţionari şi Liga tinerilor muncitori marxişti sunt cele două organizaţii importante formate pe orientarea comună a Ligii Comuniste Revoluţionare. Această formaţiune este deja în măsură să-şi pună problema organizării revoluţionare. Ea combate simultan şi fără iluzii Capitalismul în Vest şi Birocraţia din ţările zise socialiste. Ea grupează deja mii de studenţi şi muncitori organizaţi pe o bază democratică şi anti-ierarhică, cu participarea tuturor membrilor la toate activităţile organizaţiei. Astfel, revoluţionarii japonezi sunt primii în lume în a conduce deja mari luptre organizate, cu referire la un program avansat şi sprijinindu-se pe o largă participare a maselor. Fără întrerupere, mii de muncitori şi de studenţi coboară în stradă şi înfruntă violent poliţia japoneză. Cu toate astea, LCR, deşi le combate ferm, nu explică în totalitate şi concret cele două sisteme. Ea n-a ajuns încă să definească precis exploatarea birocratică, aşa cum ea nu a reuşit încă să formuleze explicit caracterele capitalismului modern, critica vieţii cotidiene şi critica spectacolului. Liga Comunistă Revoluţionară rămâne fundamental o organizaţie politică de avangardă, moştenitoare a celei mai bune organizări proletare clasice. Ea este actualmente cea mai importantă formaţiune revoluţionară din lume şi trebuie să se constituie în unul din polii de discuţie şi de adunare a noii critici revoluţionare proletare din întreaga lume.

___________
[1] În care partizanii mişcării anti-atomice au descoperit, făcut publice şi, pe urmă, invadat adăposturile anti-atomice ultra-secrete destinate membrilor guvernului.

traducere de Alex. Cistelecan

 

 

[Vatra, nr. 4-5/2008]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.