Anamaria Mihăilă – Barthes în context românesc

roland-barthes-mitologii-romanesti-cover_big

Tot mai frecvent în ultimii ani, critica pare a înțelege că literatura română nu mai poate fi tratată independent de mișcările culturale ale Europei. În acest demers de recuperare a unei perspective integratoare se înscrie cel mai recent volum al lui Alexandru Matei, Roland Barthes, mitologii românești*, care analizează receptarea teoreticianului francez în spațiul românesc, explicând, totodată, atașamentul criticii autohtone pentru ideile sale structuraliste și renegarea viziunilor care atentează în vreun fel la „fetișul Occidentului”. De fapt, autorul studiului urmărește modul în care textele lui Roland Barthes răspund presiunilor contextuale din comunism și din postcomunism, fiind discutate în principal pentru conținutul lor marxist și în legătură cu ideologia de stânga.

Astfel, prima parte a volumului își propune să reconstruiască ecourile teoriilor lui Roland Barthes în critica literară din România între 1947 și 1998 și să explice efectele unei receptări deficitare prelungite până în anii 2000. Dacă pentru majoritatea criticilor aduși în discuție Barthes face parte din categoria „structuralismului pur și dur”, Alexandru Matei își deschide studiul pornind de la premisa unui estetism specific barthesian, care presupune o „responsabilitate a formei” și o redefinire a stilului.

În acest sens, în introducere, el descrie schimbările de design ale fântânii din Târgu-Mureș (în acord cu definițiile lui Bruno Latour) pentru a susține faptul că importanța lui Barthes nu constă în invenție, ci în remodelare. Pentru autor, acesta reconstruiește formele anterioare ale limbajului: „Barthes nu inventează nimic, dar reușește ca, prin scriitură, să modifice felul în care înțelegem stilul; prin imaginație lexicală și prin fervoare clasificatoare, conjugate cu insistența în (r)afinarea definițiilor și investirea lor cu doze de sensibil, Barthes redesenează altfel stilul […] Apoi, să nu uităm: pentru că accepțiunea ecologică a designului e nouă, tot ceea ce poate fi considerat o realizare de design arată nou – inclusiv vintage-ul are un aer curat, pentru că tot ceea ce e redesenat este, oricum, în același timp curățat”.

Or, principala incongruență observată de Alexandru Matei între opera lui Barthes și contextul românesc de receptare vine pe fondul acestei remodelări, a „redesenării” în funcție de noile criterii ale designului teoretic. În timp ce literatura vestică mizează pe un teren deja stabil pe care îl supune reinvestirii stilistice, literatura din România anilor ‘60 se află încă în proces de construcție teoretică, de redefinire a canonului în urma bruiajelor ierarhice din perioada socialistă, ceea ce face ca problematica stilului să rămână mereu secundară în raport cu judecata de valoare. Mai mult, „preferința pentru critica de judecată în defavoarea celei teoretice (spus repede) ține, în primul rând de mecanismele de putere prin care te poți impune pe piața instituțiilor literare din România […] Atâta vreme cât, în România, critica avea un rol militant, activ la nivel politic, și mai puțin teoretic, nu se putea pune problema stilului în alți termeni decât în cei ai relațiilor de putere pe care un stil sau altul le putea activa (socialism vulgar versus estetism, pe scurt)”.

De altminteri, problemele ridicate de Barthes în legătură cu societatea consumeristă și acuzele față de politicile dreptei nu pot fi înțelese într-o societate preponderent rurală, unde „discursul despre societatea de consum nu s-ar fi putut desfășura ca discurs critic altfel decât sub forma unor pastile de satiră care nu puteau schimba forma și amploarea aisbergului encomiastic al modernizării socialiste”. Acest discurs despre realități străine, care pune la zid teoriile barthesiene și împiedică înțelegerea lor, este ajutat de acuzele de diletantism și de gândire utopică. Mai mult, odată cu politica autonomiei esteticului, instituția criticii pierde din vedere deficiențele epistemiologice și ignoră potențialul ideologic al obiectului de cercetat. Alexandru Matei prezintă foarte atent riscurile încrederii în literatură și, implicit, în limbaj, cu care teoriile lui Barthes sunt incompatibile întrucât anulează, încă din ipoteză, premisa criticii autohtone de a legitima un discurs alternativ, „în afara Puterii”.

Totodată, critica românească încearcă „instituționalizarea subiectivității” ca manifest împotriva obiectivismului realismului socialist. De bună seamă că, raportat la logica internă a evenimentelor, instituția criticii pretinde a se impune de pe poziții contestatare și a se autojustifica drept formă de rezistență. Totuși, acest subiectivism supraviețuiește „ca un zid de apărare devenit treptat muzeu: dușmanul a plecat, lumea s-a schimbat, zidul a rămas”. Astfel, autorul studiului explică întârzierile de receptare ale lui Barthes în spațiul românesc tocmai prin punerea permanentă a criticii sub semnul mizelor imediate, precum politica antisovietică sau restabilirea canonului și a canonicității, chiar și atunci când necesarul epocii se modifică. În acest context, Mircea Martin, de pildă, invocă textele lui Roland Barthes ca pe un soi de îndrumare în construcția canonului: „Literatul român vrea să știe cum ar scrie Barthes o istorie a literaturii, cum citește el literatura ca s-o poată judeca mai bine”.

În schimb, Toma Pavel denunță diletantismul lui Barthes, incompatibil cu „seriozitatea” pe care o caută critica românească, dar și lipsa criteriului valoric specific oricărui proces metacritic. De fapt, Alexandru Matei afirmă că Toma Pavel (printre alții) forțează textele lui Barthes să semnifice într-o dezbatere în care termenii sunt diferiți. Tot astfel, interviul pe care Ion Pop îl ia teoreticianului francez pune, din nou, problema ierarhizării și a valorizării estetice: „Una din întrebările pe care Ion Pop i le adresează lui Barthes ilustrează un topos și un simptom: toposul criticului care ierarhizează și simptomul criticii literare din România care se practică în urgența construcției ample”. Dacă în Franța lui Roland Barthes istoria literară constă, mai degrabă, în refacerea unui parcurs al modurilor de a discursiviza, în România anilor ʻ70 istoria și critica literară (încă greu de diferențiat) participă la „dobândirea capitalului simbolic” al literaturii; mizele lor nu sunt doar acelea de a inventaria, ci, mai cu seamă, de a diferenția valoric și de a ierarhiza. De altminteri, problema validității discursului dobândește nuanțe specifice în textele lui Roland Barthes. Validitatea discursivă nu ține de principii ierarhizante afectate de subiectivitatea interpretului, cât constă în dorința autentică de a scrie.

În afara acestor dezbateri valorice, teoriile lui Roland Barthes sunt receptate în spațiul românesc datorită autorității pe care o dobândește în lupta cu formele de putere. În 1981, revista Secolul XX propune discuții ample despre Barthes căruia îi consacră trei numere consecutive. Dintre cei care dau curs inițiativei, Adriana Babeți și Livius Ciorcârlie îl descriu pe Barthes ca autorul care dejoacă Puterea, în sensul că uzurpă o poziție de putere și destabilizează orice conținut, fără a încerca să îl înlocuiască cu un altul. Apoi, studiul lui Eugen Simion, Întoarcerea autorului. Eseu despre relația creator-operă, răspunde și el acestei încercări de recuperare a teoriilor barthesiene în alți termeni decât cei ai valorii („estetice”): „Volumul lui Simion din 1981 reprezintă una dintre cele mai reușite mize ale criticii românești postbelice. Cu un amendament important însă – în România, autorul nu plecase nicăieri”. Observația lui Alexandru Matei în legătură cu modul lui Simion de a traduce în context românesc „moartea autorului” pune, în definitiv, problema dialogului criticii cu importurile teoretice: greu de înțeles și de contextualizat, în situația în care orizontul istoric și condițiile/ condiționările politice funcționează în parametrii diferiți.

Mai întâi, în perioada comunistă, aceste distanțe și orizonturile diferite de referință justifică întrucâtva dificultatea criticii românești de a înțelege, de a explica și de a asuma concepțiile lui Barthes despre lume și despre literatură. Apoi, acestora li se adaugă reticența intelectualilor față de orientarea de stânga a teoreticianului – simpatia lui față de China și acuzele de pactizare cu regimul în timpul șederii sale în România. În acest sens, autorul volumului de față consideră că conflictele implicite și reticențele criticii în raport cu textul barthesian pot fi explicate pornind de la scurta experiență pe care acesta o are în țară între 1947 și 1949.

„Marxismul” lui Barthes (teoretic, discursiv) îl face o persona non grata în ochii exegezei românești, mai ales după conflictul cu profesorul Henri Jacquier. Printr-un complot cu partidul, acesta din urmă este deposedat de actele de identitate, fiind obligat să rămână în România. Se presupune, totodată, că Roland Barthes și-ar fi însușit ilegitim conceptul de „grad zero al scriiturii”, pe care Jaquier i l-ar fi descris și explicat. Ținând seama de contextul și de condițiile acestui episod, Matei prezintă compromisurile și presiunile la care este supus Barthes în alegerile pe care le face și dovedește, refăcând linia lecturilor filosofice și lingvistice, autoritatea și legitimitatea „gradului zero al scriiturii”.

Partea a doua a volumului prezintă o serie de „lecturi teoretice” ale autorului în relație cu textele barthesiene. Structurat, la rândul său, în „lecturi politice” și „lecturi teoretice” acest capitol descrie un nou mod de a citi un teoretician aparent datat, asumat structuralismului, cu instrumente aduse la zi de către un critic care face parte dintr-o generație postcanonică și, mai important, dintr-o generație îndepărtată de reflexele unei lecturi angajate: „Abia acum e clar ce este scriitura pentru Barthes: un exercițiu de înțelepciune – pentru că menține luciditatea vie – și suportul afectiv al înțelepciunii, ceva ce menține luciditatea între aici («rațiune») și dincolo («pasiune»). Mă întreb, am mai făcut-o, dacă nu e vorba aici despre singurul ideal spiritual de stânga”. Ce încearcă să clarifice Matei este tocmai încercarea unei critici obsedate de angajare și de militantism de a respinge un teoretician care nu e, înainte de toate, un ideolog al stângii. Lectura politică a lui Barthes a însemnat o selecție injustă, pusă sub semnul presiunilor contextuale.

În „Lecturi teoretice” Alexandru Matei pornește mai mereu de la exemple comune în încercarea de a explica fenomenele literare care suportă influența teoriilor lui Barthes. Astfel, după ce analizează problema neutrului, revine la relația dintre natură și cultură pe care o traduce în rețetele discursive ale lui Dr. House, fără a renunța în vreun fel la rigoarea teoretică (explică prin Latour rezultatele acestuia). Fără îndoială, excursul metacritic al autorului urmărește o dublă miză: în primul rând, recuperarea unui autor respins pe criterii politice sau interpretat fragmentar printr-o selecție deseori nedreaptă, iar, în al doilea rând, propunerea unor relecturi critice, a unui mod alternativ de a scrie despre literatura română, în încercarea de a ieși din „lumea a treia a educației”. Formele acestea de discurs aparent complexat, care par a apăsa pedala decalajului României față de polul vestic al culturii – în mod redundant și deja clișeic – nu fac decât să descrie (cu toate riscurile retorice) situația studiilor literare românești scoase din izolare și regândite dialogic.

_______________

*Alexandru Matei, Roland Barthes, mitologii românești, București, Ed. Art, 2017, 322 p.

 

 

[Vatra, nr. 3/2018, pp. 28-30]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.