Motto: „Căuta să descopere ce se afla dincolo de masca aceea de oase și carne obosită, pentru că Bruno îi spunea că nu sunt de ajuns oasele și carnea pentru a construi un chip care e ceva infinit mai puțin fizic decît restul corpului, fiind definit de acest ansamblu de atribute subtile prin care sufletul se manifestă sau încearcă să se manifeste cu ajutorul cărnii.”

(Ernesto Sabato, Abaddon exterminatorul, Ed. Univers, 1987, pag. 173)

 

Omul jigărit din ascensor

 

Motto: ,,Și iat-o. Henrik, soțul ei, o să apară peste cîteva zile, iar pînă atunci Ada se va lăsa cuprinsă de anxietate. «Ce m-a apucat să vin aici? Ce fac eu aici?» Ne-am dus la cofetărie să bem o cafea. «Dumnezeule, ce cofetărie e și asta?» «Ada, vino-ți în fire … » «Nu-mi pot veni în fire. De ce mă aflu aici?» «Ar fi bine să-ți vii puțin în fire … » «Nu-mi pot veni în fire, întrucît nu mă aflu aici. Ce cafea e asta?» «Aceeași cafea ca în oricare altă parte … » «Cum e ca în altă parte … Ce cal mai e și ăla?» «Un cal ca orice cal, absolut normal, vezi doar.» «Calul ăla nu e normal, întrucît eu încă nu am început să locuiesc aici! »”

(Witold Gombrowicz, Jurnal, vol.2, Ed. Rao, 2014, pag. 81)

 

,,Iar m-am împotmolit, iar m-am blocat penibil, iar mi se dovedește că nu mai merge nimic! Și chiar nu era cazul tocmai acum! Treisprezece ani am urcat și am coborît zilnic cu pîrlitele astea de lifturi și, pînă acum, nu s-au blocat nici o singură dată! Da, au mai fost revizii, reparații, pene de curent, dar prizonier între etaje nu m-am mai pomenit. Și uite, ca un făcut, se întîmplă tocmai acum, la spartul tîrgului, chiar în pragul despărțirii definitive de bîrlogul meu de la etajul nouă, dar și de cartierul ăsta ciudat, de oraș, de zonă! Nu merita să mi se întîmple taman mie, singurul care alege sa plece în sud, cînd toți luptă din răsputeri să cucerească nordul cel prosper și binevoitor! Cine naiba să știe că am rămas aici, să încerce sa mă scape din colivie, cînd vor veni, dacă va veni cineva de la Ascensorul, să deblocheze porcăria asta, să am și eu pămînt sub picioare?! Nimeni, acum! Gata, nu mai am cum să ajung la întîlnirile stabilite riguros, nici cu Mircea, nici cu doamna doctor Livia Duma sau Miron Voinea, iar nu rezolv nimic din grămada de probleme pe care le are orice om hotărît, de voie, de nevoie, să părăsească un loc anume și să-și făurească, ce vorbă tîmpită!, un nou viitor. Ce viitor nou cînd simți că nu mai ești altceva decît un mozaic de petice din trecut, un ghemotoc de boli și «încremeniri în proiect» penibile, cum l-a auzit pe un filozof zicînd răspicat. Păi eu am încremenit aiurea în liftul ăsta nenorocit! Dar uite cum se verifică real, la firul ierbii, fără speculații năroade, condiția mea de looser, de păgubos, de om care, într-un fel sau altul, pierde constant în toate privințele. Păi, cine dracu’ sunt eu, să fiu prizonier ziua, în amiaza mare, la vremuri tulburi, dar, totuși, de pace?!”

 Așa ceva își spune sieși Augustin Miciora, stupefiat, dezamăgit, umflat de amărăciune. N-are decît să stea înțepenit în cabina preferată a liftului. Sunt două, de fapt, aceasta e cea mai mică. Spre deosebire de cea mai mare, mai încăpătoare (poate ,,conține” șase persoane), aceasta e dotată cu oglindă, un pătrat de sticlă înrămat, a scăpat, ca prin minune, nespart. De asta îi plăcea s-o folosească, acolo își putea verifica, la fiecare ieșire în lume, fizionomia, ținuta, ,,look”-ul pe care urma să-l prezinte. Adevărat, nu se privea cu plăcere, se uita mai mult de frică, să nu fie ceva amănunt care să-l compromită, să-l facă ridicol, caraghios, de rîsul lumii. Că așa era pe dinăuntru, de rîs copios, știa prea bine, dar nu era cazul să se vadă și înafară. Nu era decît o operațiune matinală de protecție socială, cam inutilă, dar care îi intrase în sînge, cu toate că, de cele mai multe ori, rezultatele conspectului la oglinda îl întristau, constata frecvent numai deteriorări, surpări, degradări. Acum, datorită mizerabilei înțepeniri între etaje, are timp berechet să se uite la propriul cap, să-și netezească părul negru, în general, dar și mustața bizar albă, să studieze fiecare detaliu al epidermei pe care urma s-o scoată în lume. Și cînd te gîndești că, dimineața devreme, a stat mai mult ca de obicei înaintea oglinzii din baie, că alta nici nu avea. Nu-i plăceau oglinzile, dar dorea sa arate cît de cît comestibil, civilizat, să fie în rînd cu oamenii din preajmă. Măcar cu ei, altfel lumea i se părea din ce în ce mai smintită, mai ahtiată după stridențe de tot felul. Adică exact ceea ce îl indispunea enorm, chinuitor chiar! Și iată cum ,,soarta cea crudă și nedreaptă”, sub forma unei banale „defecțiuni tehnice”, îi confirmă în această dimineață de vară tîrzie, involuntar, statutul de ,,rarici”. Demult, încă din anii studenției, îi intrase în cap că el, Augustin Miciora, întruchipează un hibrid bizar, încrucișare dintre un rac și un arici. Concluzia s-a cristalizat după tot felul de experiențe încercate, în urma seriei de relații sentimental- erotice, mai ales. Atunci a descoperit un fel de tipar în desfășurarea activităților în care se pomenea implicat: momentele de entuziasm, destul de rare și scurte, erau urmate, invariabil, de retrageri, precum mersul racului, însoțite de un fel de ostilitate țepoasă, o defensivă silențioasă, cum prestează aricii. Nefericita surpriză a defecțiunii tehnice confirma, în felul ei, condiția precară, descoperită, definită timid, dar trăită cu intensitate ani în șir. Sigur, nu e potrivită deloc confirmarea statutului de ,,rarici” tocmai aici, într-un ascensor subit (oare?) stricat! Măcar să nu fi fost leneș, să fi plecat cu un sfert de oră mai devreme, poate ghinionul cădea pe alt locatar. Da, se putea și așa, dar nu tot el, mult mai tîrziu, adăugase la hibridul sesizat și un al treilea element, tot din lumea mult încăpătoare a animalelor, anume „leneșul”, ,,luana”?! Onest, nu s-a priceput să-l includă și pe el la bizarul nume ,,rarici”, deși e reprezentativ în bună măsură în ceea ce îl privește și, mai ales, cum trăiește, cu o lentoare consecventă, constantă, demnă de cauze mai bune.

 ,,Nu, n-am ce face, nu se aude nimic, nu mai funcționează nimic, crăp aici ca prostu’, suspendat între două etaje! Cine să mă scoată din cușca asta, că oamenii serioși sunt la slujbă sau în vacanță, degeaba aș bate în pereți și după ajutor, la ora asta pensionarii deja s-au retras, că le e frică de căldură. Bine ca n-au jupuit golanii plăcuțele de la «Ascensorul», sunt trecute aici două numere de telefon de la firma lor, poate am noroc și răspunde careva!” Și Augustin Miciora scoate din buzunar modestul lui telefon mobil Samsung și formează primul număr trecut pe dreptunghiul de aluminiu. Nu se aștepta să meargă de la prima încercare, dar, surprinzător, a răspuns prompt un bărbat:

– Da, bună ziua, suntem Ascensorul. Care-i problema, domnu’?

– Bună ziua, numele meu e Augustin Micioara și chiar am o problemă gravă! Domnule, din senin, liftul s-a blocat între etaje, nici nu știu sigur unde a înțepenit, cred că pe la cinci sau patru. Eu vă dau adresa și vă rog să veniți. Deci, notați: strada Mehedinți, numărul 37. E cabina mai mică, cealaltă funcționează, o aud. Oare cînd credeți că ajungeți, să mă eliberați și pe mine?

– E, domnu’, hai că aveți noroc, acum eu și colegul suntem la o lucrare tot în cartierul dumneavoastră, cum terminăm ce-avem aici, venim și-acolo! Ceva mai durează, da’ să nu intrați în panică, venim sigur! Mai ziceți o dată adresa și așteptați cuminte. Și să nu apăsați nici un buton, nu vă agitați, bine?

– Bine, bine, așa am să fac, da’ să nu mă uitați aici, prizonier între etaje, măcar să mă întorc acasă, și-așa nu mai are rost să ies, am întîrziat peste tot unde aveam treabă!

– Hai, nene, am notat, cum sa vă uităm, venim sigur, noi suntem firmă serioasă, dar trebuie să aveți răbdare, se rezolvă! Sănătate!

Cît a durat convorbirea, Miciora s-a privit în oglindă, ce altceva să fi făcut?!

E un gest pe care, mai ales în ultimii ani, îl evită din răsputeri, chiar și atunci cînd se bărbierește. Preferă să fie atent la detalii, nicidecum la ansamblu, acesta din urmă îl decepționa din ce în ce mai mult, mai intens. Ba chiar îl irita, ca și acum, în liftul ăsta stricat. Da, oricum n-avea la ce altceva să se uite, cei trei pereți ai cutiei ascensorului, făcuți dintr-un material care aducea cu staniolul șifonat, nu prezentau nici un ornament, nici măcar tradiționalele inscripții porcoase. Asta, la fel ca și ușa cabinei, din două părți alcătuită, glisantă, fiecare prevăzută cu cîte un ochi de sticlă lunguieț, prin care, acum nu se vedeau decît bucăți din zidul cenușiu.

         După deșteptare, mereu la aceeași oră și fără ceas deșteptător, Augustin avea obiceiul de a se apropia de fereastra din bucătărie, care da înspre crîngul de fagi de la poalele blocului. Se uita spre pădure ca să stabilească un buletin meteorologic al zilei pentru uz personal. Nu avusese niciodată perdele, draperii sau jaluzele, nici măcar termopane cu sticlă fumurie. Cine să se uite la el în bucătărie, poate numai păsările din copaci?! Asta era una din puținele plăceri pe care i le furniza, zilnic și gratuit, bîrlogul: priveliștea pădurii, neobstrucționată de nici un material. După cum unora le place să spună ,,bancuri fără perdea”, lui îi plăcea, la propriu, să trăiască fără perdea. Abia după acest conspect sumar al stării vremii în zori se retrăgea în baie, să-și alcătuiască un chip acceptabil, civilizat. În dimineața blocării ascensorului cerul era senin, anunța soare și multă lumină, stare meteorologică ulterior confirmată și la radiojurnal. Erau întrunite condițiile pentru ca, la oglinda din bîrlog, Miciora să expună o față destul de liniștită, destinsă, fără crispări ale mușchilor și cute pronunțate ale pielii. Ce diferență față de chipul de acum, cel din oglinda ascensorului înțepenit între etaje! Ceva în întregime încrîncenat, palid, șifonat, numai dungi si pungi, cu totul dezagreabil! Nu era pentru prima data cînd observa reacția imediată, violentă a epidermei la schimbarea stărilor psihice, fizionomia traducea instantaneu și fidel mișcările, neliniștirile dinăuntru, „sufletești”, cum se zice. N-a reușit să-și disciplineze înfățișarea, n-a învățat și n-a știut cum se poate construi un chip neutru. Spre paguba lui! Sigur, la mijloc nu este vorba doar de pățania cu liftul subit poticnit între etaje. De fapt, sunt reziduurile, urmările unor întîmplări și stări desfășurate într-un interval de timp îndelungat. Dar, evident, mai numeroase, mai grave în ultima vreme. O aglomerare deloc plăcută, pe care epiderma o traduce în chipul de om jigărit cuprins între ramele oglinzii, dezolant și îngrijorător în egală măsură.

Dezamăgit de cele înfățișate de oglindă, Augustin Miciora își fixează privirea pe servieta ,,de notăraș”, cum îi spunea un prieten, singurul obiect mai însemnat, chiar impunător, care îl însoțește în aventura aceasta neașteptată. A așezat-o pe podeaua liftului, e o servietă destul de grea, dar încăpătoare, bine lucrată, trainică, veritabilă. Cîte n-a carat cu ea, de la tot felul de hîrtii și cărți, la ustensile de scris, agende, caiete, alune și ciocolată, pînă și cutii de medicamente sau cămăși abia achiziționate. Doamne, în cîte împrejurări nu l-a însoțit, totdeauna fidelă și silențioasă! Așa e și în dimineața asta cu ghinion, unul explicabil doar de robotul prezident. ,,Ce prostie, de doi ani umblu ca năucul cu dosarul idioatei disponibilizări tot timpul asupra-mi, fără, însă, nici un rezultat, plimb hîrtiile degeaba, nici o autoritate nu ține seama de ele! Da, de la mascarada pompos numită «proces de selecție în vederea priorităților pentru disponibilizare», am luat-o vertiginos pe tobogan la vale. De atunci criza, deteriorarea, degradarea au primit un impuls substanțial și s-au accentuat. Ei, de început, procesul acesta de cele mai multe ori penibil a debutat odată cu secolul, cu mileniul și marea eclipsă, dar într-un ritm acceptabil, nu foarte greu de suportat.

De cîțiva ani buni, mă acomodasem cu condiția unui marginal, de funcționar cuminte și tăcut, fără să emit pretenții, docil, cît să-mi acopăr fără bătăi de cap norma stabilită. Anotimpul elanurilor și entuziasmelor profesionale (dar nu numai!) trecuse demult, îngropat de destule accidente personale, dar, mai ales, de imbecilitatea țîfnoasă a noilor conducători, sinistru obedienți față de sistemul aflat în delir permanent, fără coloană, suficienți cît cuprinde sub aspect profesional, intelectual, uman. Da, niște glorii ale imposturii. Mă obișnuisem și cu ședințele lipsite de orice noimă, repetate săptămînal doar pentru a sublinia cine face și desface, cine alcătuiește autoritate în instituție: doi conducători, la bază doi ingineri eșuați. Știau amîndoi că sunt nulități în meserie, simțeau că sunt incompetenți și primitivi, dar, obsedați de putere și bani, își ascundeau lacunele de tot felul îndărătul unei agresivități promovate cu încăpățînare teribilă, chiar dacă producea destule momente și situații penibile. Foarte, dacă nu cumva prea tîrziu, mi-am dat seama cît de păguboasă a fost atitudinea pe care am asumat-o: retragerea la margine, pasivitatea, refuzul oricărei implicări sau inițiative, reticența față de imperativele de circumstanță, găunoase, cînd nu de-a dreptul caraghioase, iritau teribil. Eu credeam că sunt liniștiți în privința mea, văzîndu-mă și obedient și fără ambiții. De fapt, mă socoteau un adversar periculos. N-am înțeles multă vreme că reticența, chiar resemnarea mea, alimenta o adversitate veche. O mai și sporea un fel de notorietate la care ei nu aveau acces, le sta în gît, deși nu le leza cu nimic interesele, era ca un fel de „activități înafara școlii”. Cei doi adăugau, în prostie cronică, și sechelele unui amor întîmplător pentru mine, dar luat (prea) în serios la ei. Mai conta și practica unui joc cel puțin periculos: cînd, în ședințe sau pe holuri comiteau gafe de proporții, concret costisitoare și inutile, îmi plăcea să le subliniez, să le exagerez chiar față de mercenarii instituției, denunțători care se hrăneau bine și chiar foarte bine din practica acestei meserii nemenționate în vreun nomenclator. În consecință, cei doi știau că îi socotesc total incompetenți, inculți, rudimentari. Eu îi disprețuiam, ei mă urau. Asta se întîmpla de fapt, dincolo de pelicula subțire a unei politeți de serviciu, căznită rău. La nivelul pe care îl probau zilnic, era firesc să mă pîndească harnic, metodic, în așteptarea prilejului de a scăpa de mine. Și ocazia eliminării li s-a arătat cînd s-a anunțat organizarea mizerului ,,proces de selecție”: aveau sarcina de a elimina patruzeci din cei o sută douăzeci de angajați, cum era ordinul de la centrul putred în ultimul hal, condus de unul ca și ei, om fără tată și mamă, un bucălat ochios de Ferentari. Cu mutre macabre și preocupate, membrii comisiei și singurii care erau scutiți de probele ,,procesului” ne-au strîns și au anunțat turma că, după negocieri și discuții istorice, care au durat cinci ore din timpul lor liber și n-au fost remunerate, au trimis o listă, spre sesizare, directorul laș și prost precizînd ca nu au voie să pronunțe numele celor desemnați pînă ce nu vine hotărîrea de la centru.

Cei doi ticăloși aflați la conducere se dușmăneau pe față, era un fapt manifest și cunoscut de întreaga suflare a instituției, animozitate care îmbolnăvea, oamenii nu știau în care echipă e mai bine să se înscrie, la director sau la adjunct. Și ăștia doi recrutau ca la partide, promiteau, mințeau cum respirau, transpirau pe la uși care se deschideau cu greu. Dar, cînd nimeni nu mai credea posibil așa ceva, cei doi au dovedit solidaritate, și-au dat mîna și acordul în eliminarea celor incomozi, destui. Acolo, în zona cu pricina, figuram între primii, la loc de cinste. Ticăloșia care le curgea prin vene, artere, îi și apropia, dorința mereu fierbinte de a scăpa de cei altfel pulsa la fel de energic în cei doi derbedei. Solidaritatea în mizerie, lipsa de caracter n-avea nevoie de argumente, ca să-și producă efectele scontate. Și așa au reușit, am rămas pe drumuri destui.

Greșesc cumva că au contribuit din greu și cei doi bandiți galonați la acest moment neașteptat al prizonieratului în ascensor?! Nu-mi vine a crede! Fără ,,ajutorul” consistent al celor doi nemernici n-aș fi avut ocazia să-mi studiez mutra jigărită în oglinda liftului înțepenit spontan. Antipatia, ajunsă la apogeu, în circumstanțele lamentabilului ,,proces de selecție”, are, ca toate cele ce sunt, origine, început, sorginte, nu s-a stîrnit din senin. Da, n-am cum să uit, adversitatea s-a coagulat cu mult înainte de criza globală, mondială, amprenta sinistră a începutului de secol și mileniu. La vremuri încă, relativ, senine și cu conținut ridicat de optimism, preocupările nu vizau atît evoluția generală, cît dezvoltările particulare. Și așa antipatia a fost declanșata și întreținută, după modelul clasic, de apariția și prestația în peisaj ale unei femei, Ilina Drondoe, pe numele ei. O remarcasem demult și de departe, înainte de evenimentele din decembrie 1989. Nu știam, dar era ultima perioadă cînd mai prestam ca profesor navetist într-un orășel industrial modest, de cîmpie, unde cartierele de blocuri erau, fiecare, însoțite de cartiere ale animalelor domestice, de la porci la găini și rațe. Cîte apartamente prin blocuri, cel puțin tot atîtea cotețe cu orătănii. Făceam naveta cu trenul și așa, în așteptarea garniturii matinale, căscam și eu ochii la lumea care se strîngea în barul gării, la o cafea din înlocuitori, apoi pe peron. Cel mai mult îmi plăcea prestația, cînd se întîmpla să fie, a unuia din nebunii celebri ai orașului, piticul fără vîrstă, Lulu. Și acum cred că era simpatizat unanim pentru că respingea cerșetoria, avea un fel de demnitate și prestigiu indiscutabile. Cînd îl întîlneam la gară, devreme, era înfofolit invariabil într-un pardesiu cenușiu, lung pînă la pămînt și cu buzunare exterioare, uneori pline. Încăpătoarele accesorii erau încărcate cu mere pădurețe mărunte, cam cît o nucă. Nu mînca nici unul, măcar. Dar, după ce inspecta barul, mergea la intrarea în pasajul subteran și aștepta năvala navetiștilor. Atunci scotea mere pitice ca și el și țintea capetele oamenilor. Cînd nimerea o chelie, un creștet, se amuza copios, de unul singur. Mai ciudat decît spectacolul oferit de Lulu era reacția navetiștilor: niciodată n-am văzut pe vreunul din cei nimeriți să se revolte, să protesteze, să înjure. Dimpotrivă, se amuzau și îi adresau piticului cuvinte amabile, glume. Cînd simpaticul pitic Lulu absenta și n-aveam parte de spectacolul cu mere pădurețe, ajungeam mai repede pe peron.

Așa, în așteptarea trenului, am remarcat-o pe Ilina Drondoe. Era ușor de presupus că are aceeași îndeletnicire și tînăra femeie, brunetă, arătoasă, volubilă și mereu zîmbitoare colegilor care o anturau pe peron și, desigur, la școala unde predau. Nu-i cunoșteam identitatea, nici nu m-am străduit s-o aflu, emana o frivolitate densă, ceva de care mai bine e să te ții departe. Și eram fidel obsesiei că trebuie procedat precum în lumea fluturilor, acolo unde masculul dormitează în caliciul florilor și, dacă e să se întîmple ceva erotic, asta e numai datorită femelelor, ele își aleg și curtează eventualul partener. Povestea o citisem în Lumea animalelor, după Brehm, mi-a plăcut mult, pînă la fascinație, și încercam să aplic metoda în propriul comportament, stimulat încă de timiditate și lene. Deși așteptările fuseseră contrazise de cîteva experiențe, la acea vreme încă acționam în virtutea celor aflate despre fluturi. Așa se face că mă țineam deoparte, executam conștiincios naveta și mă uitam la grupul de dascăli gravitînd în jurul frumoasei tinere femei, de care nu puteam dezlipi nota de vulgaritate voioasă, cum nu poți desprinde unele timbre de plic.

Cum, necum, după destule chinuri și refuzuri (căci partidul unic nu mă îngăduia în rîndurile sale și eu nu știam motivul), am găsit o altă slujbă, chiar la început de primăvară. Am abandonat cariera de dascăl navetist fără regrete. Deși prost retribuită, noua slujbă permitea cunoașterea mult mai multor medii decît cele ale cancelariilor școlare, diverse și în alt fel atractive. Cum naiba să mai duc dorul piticului cu mere pădurețe, Lulu, sau al profesoarei fîșnețe fumînd și rîzînd pe peron, cînd mă confruntam cu experiențe din cele mai năstrușnice?! În noile circumstanțe, din toată istoria dăscălitului n-a mai rămas decît un fel de fotografie de peron, cînd și cînd ivită pe un ecran interior. Era bine în slujba nouă, faptul că eram puțini și diferiți, un coregraf, un muzician, un pictor, eu, conduși de un fel de folclorist șiret, dar fundamental prost în toate cele. Specialitatea lui era, la propriu, bătutul la tobă, doar acolo transpira. Mai presta și ca organizator de spectacole pentru înaltele fețe de partid și de stat, unde, invariabil, încerca s-o impună ca mare interpretă de muzică populară pe propria soție, nulitate sub toate aspectele. Omul își alcătuise și un taraf, afacere foarte profitabilă, după cum relatau cunoscătorii. De fapt, era singura lui specialitate, iar organigrama instituției îi permitea să angajeze și să folosească în beneficiu personal doi oameni: un organizator de spectacole și un magazioner. Dacă primul era un recidivist bătrîn și periculos, cel de-al doilea se arata a fi un tînăr chipeș, cu certă origine rurală, ,,băiat de treabă” și jucăuș talentat în ansamblul directorului. Magazia pe care o gestiona Nelu Boldor era o cameră mare a unui imobil mare, un conglomerat de apartamente cu odăi enorme, ridicat cîndva în perioada interbelică. Magazia era la parter, fără ferestre și îngrămădea tot felul de instrumente muzicale, destule stricate, avariate. Un fel de bazar muzical unde, datorită bunăvoinței lui Nelu Boldor, am ,,cîntat” la Ella, o tînără aspirantă la gloria de actriță. ,,Partitura” s-a desfășurat pe dușumeaua magaziei, ca așternut folosind un tricolor care zăcea sul într-un colț al camerei și înconjurați de bietele instrumente înecate în praf.

,,Momentul patriotic” n-a durat nici două ore și n-a avut, din fericire, alte urmări decît că rîdeam în sine de performanța instrumental-erotică la care m-am pretat, singura notabilă la acel loc de muncă, să zic așa.

De unde să fi știut, să fi presupus măcar că scurtul concert secret din magazia cu instrumente va fi urmat de un recital al apetisantei profesoare necunoscute, dar colegă de navetă?! Dar s-a întîmplat, totuși, la cîteva luni după zgîlțîiala din decembrie 1989, insistent numită revoluție. Atunci se reorganizau instituții, apăreau unele noi. Mai mult provocat decît interesat, am ajuns și eu într-o sală, unde se desfășura un examen pentru recrutare de personal calificat. Între concurenții prezenți am recunoscut-o pe bruneta cu chip de păpușă veselă, proaspătă și dezinvoltă din vremea ultimei mele navete ca dascăl. Destul că s-a așezat foarte aproape și n-a ezitat, surîzînd, să întrebe cum răspund la vreo două întrebări. Nici acum nu-s sigur de ce am încercat s-o lămuresc, pentru a-mi dovedi competența, sau pentru a o lămuri că este o femeie cuceritoare. Cert rămîne că, la scurt timp după publicarea rezultatelor, ne-am pomenit colegi și a ținut să-mi mulțumească pentru sprijinul dat la concurs. Rapid, a devenit vedeta instituției. Deşi tînără, știa foarte bine să-și expună și distribuie farmecele. Rar, poate niciodată, să mai fi întîlnit exemplare feminine atît de talentate în a-și exploata propriile resurse, chiar și slăbiciunile.Toată suflarea masculină a instituției roia în jurul Ilinei. Juca fără inhibiții, fără scamele sfielii, convinsă de propriul succes. După ce a pus la pămînt mai toată suflarea masculină din preajmă, alegea cîte unul, chiar doi admiratori pe post de argați oarecum sentimentali. Alegerea era operată în funcție de interesele imediate și de perspectivă ale llinei, nu da semne de avînt amoros năprasnic. Din bîrfele care circulau, era dotată cu o biografie tumultoasă, excelentă materie primă pentru interpretări, speculații abundente, pe la toate colțurile. Le cunoștea, le întreținea și chiar le dirija, cu dexteritate, înțeleasă mult mai tîrziu. Cine își permitea să treacă nepăsător pe lîngă tînăra femeie dotată cu un copil avînd un tată ținut la secret, cu amanți, ba chiar și un soț de ocazie, culeși din lumea universitară și medicală?! Cum se zice, o femeie de real succes!

Dar un succes urmărit cu meticulozitate, tenacitate și, abia acum înțeleg, realizat datorită unui talent actoricesc nu prea des întîlnit. Unică odraslă a unei familii de medici dintr-un oraș de provincie destul de bogat, Ilina s-a remarcat devreme, isprăvile ei sentimentale, erotice ajunseseră și la urechile distinșilor părinți. Urmarea: au rupt orice legătură și ea a trecut în grija unei mătuși, Elena Drondoe, domnișoară bătrînă, dar devoratoare talentată de bărbați, cu toate accidentele inerente înaintării în vîrstă. Destul de mult din experiența vastă a mătușii a preluat, ba a și dezvoltat nepoata Ilina. Care îmi plăcea și mie, fără a mă fi fermecat sau topit de dragul ei. Reținerile existau pentru că profesa un carierism dubios și, atunci, se pierdea cu firea, devenea ieftin vulgară. Am greșit în doua rînduri, cînd am vizitat-o. A fost mai mult o glumă, o „relație intimă” la rece, în joacă, necontaminată de pasiune nici o clipă. Joaca amoroasă în două reprize n-a avut consecințe imediate notabile. Paguba, căci a fost una, am suportat-o mult mai tîrziu. Oricum, Ilina Drondoe mă potcovise cu statutul de prim amant încercat de ea în tînăra instituție. Surîzînd fără pauză, continuu, Ilina a trecut vertiginos la alte relații, sunt și acum convins că mai profitabile din mai multe puncte de vedere, mai consistente. Necazul, căci așa ceva a fost, s-a petrecut tocmai datorită celor doi idioți ajunși la conducerea instituției. Becheri la acea vreme, s-au abonat la farmecele Ilinei, mai întîi actualul director, superficial precum în toate, și, mai apoi, adjunctul de pînă mai ieri, ăsta și mai prost, ambalîndu-se vizibil pentru orișicine. Isteața femeie I-a lămurit că el poate fi masculul providențial, asta după eșecul relației ei cu un medic chiar de treabă, dar pe care l-a determinat să renunțe la un mariaj soldat cu o fetiță. Prostovanul a mușcat momeala, avea bani, i-a asigurat chiar locuința în care m-a găzduit, dar două ore. M-am uitat cu condescendență la cei doi, îi priveam cum investeau, pe rînd și masiv, în cucerirea Ilinei. Era un efort vizibil și, bănuiam, sortit eșecului. Bănuiala a devenit certitudine: natural frivolă și ahtiată cronic după putere, coapta domnișoară Drondoe, cea înzestrată cu un trecut tumultos și un fiu pe care-l creștea mătușa, i-a abandonat pe cei doi îndată ce a schimbat domeniul de activitate.

Ilina a intrat în politică și a debutat printr-o apropiere caldă, poate prea caldă, de prefectul de atunci al județului. Căldura s-a transformat în dogoare cînd femeia a dispărut din instituție și s-a prefăcut în purtătoare de vorbe a prefecturii. De unde să mai dețină energie și timp pentru amoruri colegiale?! Ambiția și vigoarea au proiectat-o (daca n-au azvîrlit-o de-a dreptul!) la centru, în capitală, în cel mai înalt anturaj politic al momentului.

Dusu-s-au amorurile locale, ca și rurale, a venit rîndul celor de la vîrf, în aerul rarefiat al înălțimilor momentului! Cei doi abandonați în provincie s-au consolat, pe rînd, cu cîte o căsătorie și s-au mîngîiat ostenind și chiar obținînd oarece putere extrem locală. E de-a binelea amuzant ce se întîmplă acum: Ilina, schimbîndu-se puterea care o ținea în brațe, a dispărut pur și simplu, nu mai știe nimeni și nimic în legătură cu bruneta dotată cu mult vino-‘ncoa. Dar mi-o pot închipui rîzînd cînd citește și vede cum cei doi lideri colegi care i-au trecut prin așternuturi se spurcă reciproc zilnic aproape, tîmpiți de nevindecat.

Din cînd în cînd se aude foșnetul celeilalte cabine a ascensorului, urcînd sau coborînd. Nenorocul i-a surîs numai lui, Augustin Miciora. Și singur pe deasupra în prizonieratul care, desigur, va mai dura, nu sunt cei de la ,,Ascensorul” precum ăia de la SMURD! Că nu era suficientă izolarea produsă prin disponibilizarea forțată și starea de șomer, a trebuit să apară subit și aceasta, proaspătă, de izolat în liftul defectat! În destule filme de acțiune văzuse că majoritatea celor ajunși după gratii se așază pe patul sau pe scaunul din celulă și așteaptă autoritățile, rar cazurile cînd, de necaz sau disperare, arestații vociferează pînă obosesc sau patrulează cît le îngăduie perimetrul. Nu e cazul domnului Miciora, a mai suportat diverse forme de prizonierat sau ,,privare de libertate”, o prostie harnic vehiculată în mass media. Că nici statut de șomer nu mai are, l-a dobîndit pe cel de nimeni într-un lift blocat, mai potrivit, mai cuminte e să se așeze pe podea, lîngă servieta maronie de notăraș, și să aștepte. Ce, tatăl lui nu deprinsese arta răbdării, și, încă, în ce împrejurări?! În război, după aceea și mai tîrziu, pînă la sfîrșit!

Mamă-mamă, ce satisfacții ar încerca bandiții de Romilă și Pinguinu’ daca m-ar vedea așa, ghemuit în cutia asta, lîngă servietă, fără nici o posibilitate de a mă elibera, la cheremul meseriașilor care nu se știe cînd vor binevoi să apară! Mai bine că nu știu cum mă canonesc acum, aici. La cît de răi și rudimentari îi cunosc că sunt, ăștia doi ar fi în stare să întoarcă depanatorii din drum, să le spună oamenilor că nu e nici o problemă, nimic de reparat, nu e vorba decît de obsesia tembelă a unui fost angajat, de-aia l-au și dat afară, că nu mai era normal demult. Sigur, într-o asemenea variantă vioara întîi ar fi Romilă, finul, „Finuțu”, cum l-au botezat, tocmai că n-a avut și n-are nimic de-a face cu finețea, rămîne un bădăran sadea. Rămîne, însă, una din cele mai mari porcării în care nu numai m-am intromisionat, dar, îmboldit aiurea, am consimțit să fiu și protagonist. Fusesem dus, e cel mai nimerit cuvînt, două luni, într-un fel de vacanță, cu o bursă, într- un oraș frumos și foarte bogat, năpădit practic de muzee și arta. Da, chiar eram dus și la întoarcere, împărțit, ,,splitat” între viața de familie și escapade mai mult sau mai puțin consistente. Pășeam cu ezitări și stîngăcii prin realitatea proximă, încă amețit de cele trăite pe meleaguri luxos de civilizate. Bine înfipt ca sindicalist și amic cu directorul de atunci al instituției, Romilă obținuse de la tînăra-i soție blajină și un fecior. Avea individul nevoie de un naș pentru băiat și, năpasta, li s-a pus pata pe mine. La acea vreme dețineam o funcție destul de însemnată, dobîndisem ceva notorietate și eram dotat cu o soție sensibilă la mondenități matrimoniale. În halul în care mă aflam, nu le-a fost prea greu să mă facă să accept tocmai ceea ce detestam profund și, așa, m-am pomenit naș al micuțului Vladimir. O formalitate costisitoare și total lipsită de consistență. Cumetria nedorită de mine nu ne-a apropiat defel și, după aniversarea căznită de un an a copilului, n-a mai rămas din toată povestea decît porecla pe care i-am dat-o lui Romilă, Finuțu’. Care numai de finețe nu suferea, chiar făcea alergie dacă detecta manifestări ale acesteia. Iar mitocănia funciară din dotare, odată cu propășirea social-economică, s-a dezvoltat, a luat amploare pînă la a fi agresivă. Bănuiala că omul e stricat încolțise demult, dar n-am estimat corect dimensiunea bădărăniei. Cîte ceva am mai priceput în perioada cînd a candidat pentru funcția de director. S-a arătat dotat serios în materie de mizerie pentru așa carieră: încă prezentabil, slugarnic cît cuprinde cu puterea atunci în vogă și, în primul rînd, utilat cu o viclenie redutabilă, abil distribuită. Inconsistența evidentă îl recomanda pentru funcție: absolvent obscur de politehnică, fugea de muncă și angajamente ca dracul de tămîie. A fost normal, în contextul perioadei, să-și vadă visul cu ochii: a ajuns director. Incapabil de prietenii, nici măcar de amiciții, cultiva relații de interes cu șmecheri de teapa lui și încerca din răsputeri să-i frecventeze pe cei ajunși, în special politic. Lumea a sesizat dezinvoltura noului director numai în astfel de medii. Cum izbînda se cerea sărbătorită, la chefuri organizate discret (dar de care știa toată suflarea) a slobozit afirmații pe care le proba prin comportament, zilnic: ,,Mă, eu nu dau doi bani pe ăștia cu înalta cultură, pe ăia care se dau foarte serioși și fac pe nebunii că sunt cinstiți și corecți! Pe dracu! Mie îmi plac tipii de acțiune, oamenii care riscă și cîștigă, ăia dintr-o bucata!” Vorbele aruncate, dar și înregistrate, la beție au fost susținute și confirmate de propriul comportament, în scurtă vreme după instalarea în fotoliul directorial: avea timp, dispoziție să primească și să se întrețină cu cei mai notorii ticăloși din zonă, numai să fi fost pe val, nu conta că sunt trepăduși locali fără nici un dumnezeu sau ,,academici” vopsiți, inconsistenți, ,,acoperiți” notorii. Poate, cine să știe?!, unul sau altul din acești derbedei notorii l-a și consiliat, de cum a ajuns director. Atît i-a dus mintea foarte puțină și i s-a sugerat să facă, în etape: în prima, să dea de pămînt sau de pereți cu toți cei care nu I-au sprijinit și cei mereu cîrtitori. Aşa a și procedat, dar, din cauza zelului, greșind, acumulînd multă animozitate, adversitate, mai tacite, mai explicite. Firește, a urmat o a doua etapă: promovarea celor considerați fideli și utili. Așa au apărut tot felul de achiziții necunoscute în domeniu, unii- mai rezistenți, alții – părăsind corabia, oricum în derivă, la primele oferte. Mişcări în bună parte explicabile, după tendința, ,,trend”-ul generalizat. Dar a fost și una năucitoare! Cînd a fost momentul să candideze la director, Finuțu’ a fost obligat să renunțe la șefia sindicatului. A aflat înlocuitorul ideal în persoana unei otrepe care-l admira și-i oferea stătutele farmece, Olimpia Pintea, zisă ,,Pimpi”. Era cunoscută admirația fără margini pe care o nutrea Pimpi față de Romilă, cum se știau, de către practicanți serioși, detalii referitoare la înzestrările erotice ale planturoasei fidele noului director. Care, într-un elan vecin cu tîmpenia, a promovat-o ca mînă dreaptă, director de programe. Numai ca trupeșa, nurlia Pimpi Pintea a cocoțat pe scaunul funcției și prostia din dotare, renumită. Cadorisită de bădăranul șef cu noul statut, Pimpi s-a dezlănțuit, agresivă și, chiar, rea. Tîmpeniile țîșneau din ea ca transpirația, unii se amuzau notîndu-le, alții chiar o amenințau cu pălmuieli energice. Damei, însă, nu-i pasă. Cîndva, beneficiase de serviciile complete ale unui soț neamț și matematician. Selmer, care scăpase de ea fugind în Germania, a luat-o cu el și pe fiica din dotare. Singurică și fără bătăi de cap, Pimpi și-a urmat vocația: tîrfă de oarecare lux. Rămîne o enigmă cum l-a vrăjit, vreme de un deceniu, pe un profesor de vază, bărbat inteligent și arătos. Dacă Pimpi Pintea l-a zăpăcit pe bietul profesor Nicolae un deceniu, și funcția oferită de Finuțu’ ca recompensă pentru diversele servicii a amețit-o rău, mai tare ca alcoolul sorbit la o aniversare, cînd redutabila s-a făcut una cu podeaua lustruită a ringului de dans din restaurant. Așa a ajuns să ia decizii ridicole, să taie și să spînzure fără discernămînt minim, să fie caraghioasă integral și periculoasă, parțial.

Directorul Romeo n-o scotea din ,,doamna Pintea”, deși era vizibil stînjenit de prostiile pe care adjuncta lui le comitea cu dezinvoltură și consecvență. Pimpi, deși se apropia vertiginos de vîrsta pensionării, se purta ca o fetișcană cu hormonii dezlănțuiți, se coafa tinerește, purta brățări la glezne și inele pe degetele picioarelor, mereu era la o sală de fitness din apropiere, unde transpira abundent pentru menținerea formei. Asta am aflat de la secretara ei, cînd m-am plîns de aerul deloc curat al încăperii în care activa: femeia mi-a spus ca Pimpi își ține echipamentul sportiv sub birou și eforturile întru păstrarea supleței lasă aceste urme olfactive. Și tocmai la vremea acestor isprăvi, peste Pimpi a dat năpasta unei evaluări – concurs la centru. Fidela directorului a pierdut lamentabil și așa s-a pomenit Finuțu’ Romilă în coaste cu celălalt amorez al dispărutei Ilina, Cătălin Geomolean. În noile condiții, Pimpi n-a mai făcut mulți pureci prin biroul utilat cu echipament sportiv mirosind dubios. O vreme, însă, a insistat să-și etaleze rochiile și fustele din ce în ce mai scurte, strict mulate, dar și tunsorile violent tinerești. Le asorta neîntrerupt, cu prostia care n-a părăsit-o niciodată. Dar a sosit și momentul cînd, observînd indiferența grosolană a colectivului, purtarea grosolană a directorului iubit, a decis să se retragă. Aşa, cu chef de viață și tot exagerat tinerește, mai poate fi văzută la diverse evenimente cultural-mondene, unde apare în compania unor cucoane asemănătoare și a unor prieteni din ce în ce mai tineri. Recent, la un eveniment de acest soi, am nimerit și eu. În fața evidenței, a trebuit să recunosc că bîrfele au, uneori, substanță: la îmbelșugatul cocktail de la finalul manifestării, am văzut-o, desigur, pe

Pimpi Pintea. Numai că au intervenit modificări substanțiale: acum, în locul prăfuitelor amice, Pimpi ședea pe o laviță, într-o nișă mai retrasă, alături de un tînăr tehnician, cunoscut ca tîmpit și total lipsit de caracter. Din cînd în cînd, junele frecventa bufetul suedez extrem de bogat și revenea lîngă Pimpi cu farfurii încărcate. Generoasă în felul ei, îl răsplătea bîrfind tot ce mișca în preajmă. Nici aici, în intimitatea asigurată de ascensorul stricat, nu ezit în a crede că-l răsplătea pe neghiob și în alte forme, mai variate, în conformitate cu temperamentul.

Mai grea, în acele anotimpuri, era viața directorului Finuțu’. Da, se văzuse el scăpat de apucata Pimpi, dar și pîndit neobosit de Geomolean, nulitate patentă precum el, dar foarte ambițios. În plus, fusese părăsit de destui dintre cei pe care el însuși îi promovase. Și, după o tentativă eșuată de a intra în politică, peste Romilă s-a abătut și o accidentare destul de urîtă și severă. Cîteva luni de zile a zăcut prin spitale și clinici. A revenit șchiopătînd, cu cîrje și, mai ales, cu fața cît de cît umană. Destul de bine interpreta rolul înaltului funcționar înțelepțit și înțelegător, chiar binevoitor cu plebea. Dar, firește, nu l-a ținut mult: cum a revenit, la propriu, pe picioare, cum a trecut la preocupările obișnuite. Adică: ștergerea urmelor compromițătoare, menținerea pe poziția de lider și, cel mai greu, să cîștige prestigiul intelectual, să fie un nume respectat. Primele ținte le-a nimerit la fix: cu comisionul pe clădirea oferită instituției, și-a luat casă, asortată cîinelui finului Vladimir, pe nume Tedy. A rezolvat pozitiv și prelungirea directoratului, ajutat mult de un acoperit în mai multe straturi, Karen Ichim, fost actor. Mai era, nerezolvat, prestigiul intelectual, cît să fie un nume recunoscut, respectat, cu greutate. Dar era ceva foarte greu pentru el, mai ales că Romilă tîra peste tot tinichelele unor afirmații făcute la beție, dar și activități concrete deloc ortodoxe. Și rămînea adevăr că îi plăceau oamenii șmecheri, descurcăreți, cei dotați cu abilitatea de a cădea mereu în picioare. Simetric, îi detesta pe cei serioși și studioși, pe toți cei care se pretindeau talentați, artiști, îl enervau teribil, ajunsese să evite toate evenimentele unde aceștia pălăvrăgeau vrute și nevrute. Și tocmai de suportul, de sprijinul unor asemenea indivizi scîrboși avea nevoie! S-a chinuit mult pînă a găsit omul potrivit să-i facă intrarea într-o societate pe care, în sinea lui, o disprețuia, chiar o ura. Da, la acest capitol a avut noroc cu funcția: unul din cei mai cunoscuți universitari, dar și om politic cu greutate și funcții importante, era și mare amator de publicitate.

A avut inspirație Finuțu’ Romilă: l-a înzestrat pe marele și renumitul Matei Varga cu un program generos unde, ajutat de un moderator năuc, fostul ministru debita, săptămînal, opiniile sale pe cele mai diverse teme, politice, sociale, culturale. Programul era îngrozitor de plictisitor, dar asta nu conta nici cît negru sub unghie pentru Romilă, care avea alergie severă la studiu și cărți, niște mofturi plictisitoare. Dar profesorul Varga merita toată atenția, avea și reputația unui manager foarte priceput în făcut afaceri și bani, dar și în materie de construit cariere înalte unor indivizi care, se știa bine, nu avuseseră alte calități în afară de dexteritatea de a peria bine, pînă la lustruit, pe ,,distinsul cărturar”. Povestea cu ,,meritele științifice” ale lui Varga îl lăsa rece pe Romilă, dar faptul că putea înlesni, chiar netezi cariere, l-a determinat să-l cultive.

Și cum să nu fi procedat așa, cînd profesorul Varga se dovedea expert în a face carieră și cariere?! Mai ales că, din nou, fusese numit un fel de ministru în zona culturală! În semn de respect, considerație și consecvență admirativă, Romilă a continuat seria plictisitoarelor ieșiri la tribună ale demnitarului politician: din două în două săptămîni, el însuși coordona echipa desemnată să se deplaseze în capitală, să înregistreze opiniile marelui om de cultură. Cu prilejul unei asemenea deplasări, la o scurtă discuție între patru ochi, desfășurată în biroul foarte elegant al profesorului diplomat, acesta i-a mărturisit că e foarte obosit, înalta funcție îl obligă la tot felul de activități, deplasări, discuții dificile și nu mai are timp fizic suficient pentru studiu și scris, că proiecte abia schițate nu mai prind forma corespunzătoare, așa cum se întîmplă și cu seria înregistrărilor, nu are răgaz să le revadă. Aici a dat lovitura slugarnicul Finuțu’! După ce l-a tămîiat cum se pricepea mai bine pe „dom’ profesor” și l-a compătimit pentru grelele misiuni și responsabilități, s-a oferit să se ocupe personal de transcrierea completă a tuturor înregistrărilor. După fasoane și reticențe de circumstanță, profesorul-diplomat Varga a acceptat propunerea, cu amendament serios: el însuși va examina transcrierile, pentru eventuale corecturi, completări. Sigur, în acele momente Romilă a fost convins că l-a prins pe Dumnezeu de glezne: cum s-a întors acasă, după ce a primit raportul și a tras o veselă beție cu omul lui de încredere, Karen Ichim, cum a chemat-o la ordine pe propria cumnata, Marinela. Asta nu era nici frumoasă, nici deșteaptă, dar harnică și devotată familiei s-a dovedit a fi. Și asta mai ales după căsătoria scurtă și soldată cu un eșec, cu un șmecher pe nume Ilea. O apucase studiul și se înscrisese la doctorat chiar la dom’ profesor Varga. Cum susținea și Karen, avea destule motive să-i fie recunoscătoare lui, cumnatul director, că el îi găsise un loc călduț și-i mărise salariul substanțial. E drept, de cînd era, din nou, singură, cumnata Marinela funcționa impecabil pe post de mătușă-pedagog, ea se ocupa de fiul Vladimir, după gustul Finuțului, un copil cam anemic, fără vlagă, fără inițiativă. Așa se face că Marinela n-a avut nici o singură obiecție la propunerea cumnatului director și, sîrguincioasă, s-a pus pe transcrieri. Treaba mergea strună, ca unsă: cum ajungea în capitală, Romilă îi ducea profesorului Varga un plic cu transcrieri, chipurile – făcute chiar de el, să opereze distinsul eventualele completări, ajustări, corecturi.

A trecut mai bine de o jumătate de an pînă cînd, aflat într-o scurtă vacanță acasă, distinsul diplomat Varga l-a convocat la un fel de ședință de lucru și de taină. Romilă, gătit cu cel mai bun costum și cravată, s-a dus la întîlnire gata obosit de emoții, că nu știa la ce să se aștepte. Destul de relaxat, dar grăbit ca întotdeauna, maestrul Varga l-a lămurit despre ce era vorba: el, personal, va reformula întrebările, va verifica toate detaliile, a aranjat și cu o editură serioasă un proiect. Lui Romilă îi revenea sarcina de a scrie o prezentare a volumului, dar una scurtă, avea dom’ profesor grijă să se ocupe și de ea. Sigur, l-a asigurat și de recompensă: va fi trecut pe coperta cărții, în regim de coautor, ceea ce va însemna o importantă cale de acces în mediul academic. La finalul întrevederii a ținut și să spună că e necesar să se grăbească, să bată fierul cît e cald, numai așa se cîștigă. Finuțu’ a plecat de la întîlnirea de taină cu cămașa udă leoarcă, perspectiva era minunată, dar îl și înnebunea gîndul că trebuie scris ceva, fie și o prezentare sumară a volumului, de vreo două pagini. S-a consultat cu amicul Karen și fostul actor a găsit soluția: cumnata Marinela, ea știa cel mai bine conținutul înregistrărilor. Conștientă de importanța faptului, dar și cointeresată, Marinela a executat comanda la timp și bine, Varga a fost mulțumit de rezultat. Cum profesorul avea relații solide în domeniu, cartea s-a tipărit rapid, chiar înaintea unui important tîrg de carte. Bătrînul și experimentatul vulpoi l-a convocat și la lansarea volumului, l-a instruit și cum, și ce să spună. Cu toată aversiunea față de lumea asta prefăcută a intelectualilor și universitarilor titrați, Romilă s-a dus la tîrgul de carte și a rezistat eroic la lansare. Bine că n-a fost lume multă și a vorbit un prieten al lui Varga și însuși profesorul! El a spus doar că a trudit un an întreg la alcătuirea volumului, cît să fie pusă în evidență personalitatea complexă, multiplă a distinsului profesor diplomat. Toate fițele alea făcute pentru publicul simandicos și tare puțin, nu valorau pentru Finuțu’ nici cît o ceapă degerată. Conta, însă, mult că avea numele tipărit pe coperta unei cărți, era coautor la o lucrare științifică de valoare! Abia a așteptat să se întoarcă acasă, unde a organizat el însuși un fel de lansare a volumului, chiar dacă profesorul n-a fost prezent. De fapt a fost mai bine fără el, lansarea petrecîndu- se la localul unde obișnuia să meargă cu Karen și unde veneau destui jurnaliști amici, ,,La Iepurică”. A dat vreo două interviuri și mai multe autografe și evenimentul s-a lăsat cu un chef zdravăn, s-a și îmbătat crîncen, abia l-a dus acasă șoferul. În birou ținea cartea la vedere, să vadă și să știe toți care veneau pe acolo cine este și la ce nivel înalt lucrează. Era mulțumit, avea acces în mediul academic, care era unul împuțit oribil, dar care îi oferea un plus de siguranță în scaunul de director. Dar n-a avut noroc, satisfacția n-a durat mult și n-a avut consecințele scontate: profesorul Varga a fost eliberat din funcție brutal, tot felul de jurnaliști și analiști au dat cu el de toți pereții, l-au făcut incompetent și superficial. Ba l-a auzit și pe un filosof foarte nesuferit, care făcea valuri și ocupase ani buni funcția profesorului, zicînd că Varga a distrus instituția. Ciudat i s-a părut că nimeni n-a protestat, l-au lăsat în cădere liberă. Nici dom’ profesor nu s-a apărat, a bătut în retragere. Concret, isprava cu volumul de convorbiri, nu mai conta cine știe ce. Și-a dat seama că e cazul s-o lase mai moale cu marele cărturar, era clar că a fost depășit de situație.

De fapt, ce fac eu aici, sechestrat în cutia asta de metal și plastic? Măcar, deocamdată, nici nu urc, nici nu cobor, nici ascensiune, dar nici cădere. Și am timp să scot pe scena meschină tot felul de paiațe, de marionete care, mai mult sau mai puțin, au intervenit în existența mea exterioară, uneori chiar ele s-au jucat cu mine, m-au distribuit în roluri mărunte, după plac sau interese. Mi-au suportat prestația pînă cînd a apărut prilejul mălăieț de a mă descalifica total ca actor, numai bun pentru a mă elimina, evacua din distribuție, din culise chiar. Acum, ca încă proaspăt disponibilizat, pe deasupra și suspendat între cine știe ce etaje, n-am decît să fac pe regizorul amator, neremunerat, anonim și încă unul pus la podea, la propriu! Nu mai are rost să telefonez la „Ascensorul”, poate îl enervez insistînd și mă uită intenționat aici. Mai bine răbdare și tutun, dar puțin, scrie clar că aici, pe bună dreptate, fumatul e interzis!”

Augustin Miciora mîngîie încet, cu oarecare tandrețe, pielea maronie a servietei, e așezată, lipită chiar de el, cuminte și caldă ca un cîine credincios. O și deschide cu multă grijă, poate află ceva de citit, să treacă mai ușor timpul pînă apar nenorociții de depanatori. Dar nu e mare lucru în cele patru compartimente, doar un dosar cu porcăriile de la disponibilizare, o pungă cu alune, cine știe cînd desfăcută și neconsumată, un fel de agendă. Într-un cotlon mai întunecat s-a rătăcit un pix și un petic de hîrtie de culoare verde, probabil desprins din caietul-agendă. Pe acesta din urmă îl extrage, curios să-l citească: „Ligia din Boston. Mobil…; mobil mama, Romînia… Fiul Alex – pasionat de documente, de istorie. Cînd și unde i-am oferit tabloul lui Tolan?” Gusti Miciora rămîne cu biletul verde între degete și cu gîndurile brusc confiscate de episodul Ligia: „Cum s-a dus pe copcă și posibilul episod american! Nici asta n-a fost să fie! Cine știe, poate așa am fost scutit de o mare dezamăgire, deși…” Cu Ligia, Miciora se știa de zeci de ani, din vremea studenției. Ea era la medicină și îl frecventa pe prietenul lui, Florin Obreja, erau chiar ceva rude. Cu fizicul robust, brunetă, temperamentală, Ligia nu era, totuși, o frumusețe, dar impunea prin istețime și devotament. Cînd era în formă, domina hărmălaia din apartamentul lui Obreja. Era și o dansatoare de clasă. Miciora o aprecia, în particular, și pentru pasiunea cu care povestea despre locurile natale, printr-o coincidență încîntătoare, aceleași: și mama Ligiei și tatăl lui Miciora dețineau în zonă cîte o casă cu grădină, locuri optime pentru a se refugia în timpul vacanțelor. Numai că, firesc, Ligia s-a îndrăgostit apăsat de un coleg, tot medicinist, sudist foarte simpatic și om dintr-o bucată. S-au căsătorit și, foarte hotărîți să-și facă meseria unde e mai bine, mai rentabil, au reușit să treacă Atlanticul, să practice medicina în America. Priceperea, competențele și chiar farmecul personal le-au asigurat succesul profesional, social, financiar. Cum erau și familiști, și patrioți, își petreceau măcar o parte din vacanțe la țară, la părinți, se îngrijeau ca toate să funcționeze bine. S-a nimerit ca, în cîteva rînduri să se mai întîlnească. Cu Ligia s-a întîmplat chiar în orașul natal al prosperei doctorițe, s-a potrivit pe cînd era și Miciora în zonă. S-au plimbat prin împrejurimi, au povestit îndelung pe terasele animate estival. Cu cîteva zile înaintea întîlnirii, Augustin primise în dar două tablouri de dimensiuni modeste, semnate de un plastician puternic, prieten. Erau la el și, spontan, unul l-a dăruit Ligiei, la despărțire.

„Da, am și uitat de tablou! Și l-a pomenit Ligia la telefonul care, dorindu-se o surpriză plăcută, mi-a zgîlțîit zdravăn existența de șomer începător (nu de „șofer începător”, e vorba de cu totul altceva, singura notă comună a ambelor ipostaze fiind presupunerea multor stîngăcii…). La originea neașteptatului telefon a fost tot Florin Obreja, el i-a spus Ligiei în ce situație precară mă aflu. Și ea, voluntară și hotărîtă ca întotdeauna, a decis să mă ajute. Asta mi-a declarat Ligia după ce, în prima parte a dialogului nostru nocturn, a înjurat birjărește (știa s-o facă cu mult talent!) autorități, situația politică, culturală, starea națiunii. Cînd a încheiat cu criticile vehemente, m-a luat din scurt, precis, la obiect: peste o lună, ea și soțul Nicu, urmau să aterizeze în țară, trebuiau să rezolve mai multe probleme într-o vacanță scurtă de numai două săptămîni. Pînă la sosire și cît dura vacanța lor, eu n-aveam decît să mă pregătesc, să plecăm împreună în America. Sigur că invitația m-a pocnit în moalele capului, m-a zăpăcit teribil și, fidel condiției de rarici, unul încă deșteptat la miezul nopții, am încercat să prefigurez un refuz, să amînăm excursia, că nu am pașaport, situație cît de cît normală, că există probleme medicale, familiale etc. Decisă definitiv, Ligia o ținea pe-a ei: se știe și se ocupă ea de formalități, plătește tot și stau la ei o lună, două, mă plimbă și mă țin după pofta inimii, să mai uit mizeria în care mă aflu, să mă mai întremez.

N-a trecut multă vreme și am primit un al doilea telefon nocturn, cît să-mi spună că îmi trimite niște dolari prin Florin Obreja și că fiul lor, Alex, se va însura în august aici, în țară, mă vor duce ei la nuntă, cu siguranță. Nu prea îmi venea a crede în asemenea minuni, cînd prietenul comun, Florin, cînd a fost episodul cu trimiterea dolarilor, mi-a povestit aventura lui și a soției, Luminița, pe pămîntul american și pe cheltuiala Ligiei: două luni de farmec și huzur, de lux și bunăstare fără egal. După spusele lui Florin, chiar mi-ar fi priit o lună măcar la americani. Ligia și Nicu sunt gazde impecabile, convingători fără să pomenească de democrația de peste ocean. Da, mă tenta să văd coasta de est, locurile pe unde hoinăriseră prietenii mei, despre care citisem în cărți și văzusem filme și unde, la finele secolului douăzeci, fusese o ciudată amantă. Deși cu relațiile în vizibilă atrofiere am ajutat-o să prindă o bursă generoasă, de trei luni, taman în Boston. Cînd a fost să plece, era ca și paralizată de emoții, nu știa nici o boabă de engleză, iar experiența în materie de călătorii în străinătate era destul de firavă, se reducea la vizitele și concediile pe lîngă soțul universitar, un țîfnos invitat des să predea prin Europa obosită de sine. Nici acum nu știu cît a fost truc sau realitate, dar, văzînd emoțiile dinaintea plecării, m-am făcut luntre și punte, s-o însoțesc în capitală, două zile. Și atunci Florin Obreja a avut rol decisiv: ne-a oferit pentru ședere apartamentul mamei sale, plecată la tratament, într-o stațiune. Locuința era parte a unui imobil vechi, situat pe o stradă din centru capitalei. Deși de dimensiuni modeste, aducînd mai mult a garsonieră, apartamentul era cochet, plăcut vetust, curat și prevăzut cu toate utilitățile care ofereau frumoasei doamne de altădată confort, liniște și chiar un strop de farmec. Acolo am trăit două zile de tristețe voluptuoasă. Din toată istoria n-a mai rămas decît un vraf de pliante din tot felul de muzee, așezăminte și orașe ale SUA. Apoi le-am aruncat, convins că nu voi ajunge în acele locuri.

Dar, cum se zice, n-aduce anul, ce aduce ceasul: eu, un nimeni încă umblător biped, în loc de plimbări prin Boston, șed încarcerat în colivia unui ascensor defect. N-am decît să rabd și să aștept. Cumva seamăn cu porcul de Guineea al fostului coleg și prieten, Silviu Negreț: după plecarea definitivă pe meleaguri străine a unicei lor fiice, Negreții și-au luat, ca toată lumea bună, un animal de companie. Nu știu de ce l-au botezat Franz Iosif, dar era silențios și cam rudimentar. Pe post și cu rol de jucărie, i-au luat abulicului Franz și un cilindru din spițe metalice, rotativ. Cînd micul Franz dădea semne de neliniște sau părea că are poftă de joacă, îl plasau în cilindru, unde animalul scărmăna harnic spițele argintii, asta pînă cînd, epuizat, nu le mai nimerea cu picioarele mărunte și atunci dezvolta un comportament asemănător celui specific bețivilor de carieră, competenți în a nimeri gropile. Atunci inginerul Negreț îl muta pe patul de rumeguș, să doarmă. Precum abulicul Franz Iosif, scarmăn și eu aiurea, nu spițele lucioase ale unui cilindru metalic rotativ, ci imagini mai vechi, mai noi, ba chiar închipuite.

Eu însumi amînagiu redutabil, am observat că boala, sau să-i zic elegant afecțiunea aceasta a fost, rămîne contagioasă: sosirea în țară a Ligiei s-a amînat, o nenorocită fractură la un picior i-a dat peste cap multe planuri. Dar, tot prin mijlocirea lui Obreja, mă asigura că invitația rămîne valabilă, am mai mult răgaz să-mi rezolv problemele de aici, să pot pleca în America liniștit. Într-un fel accidentul Ligiei îmi convenea, chiar îmi doream ceva timp pentru a încerca să-mi limpezesc, cît de cît situația dificilă, gravă de-a binelea, în care ajunsesem. Deruta de atunci își păstrează prospețimea intactă, dar destule, dacă nu majoritatea planurilor de redresare și închipuirilor, s-au ofilit, gradat sau brutal. Între ele, desigur, și aventura americană: tot Florin Obreja m-a anunțat că s-a dus de rîpă și nunta fiului Ligiei, studiosul Alex. Au venit și detaliile: am aflat cu relația tînărului Alex cu iubita romîncă, studentă pe acolo, a cunoscut destul de multe gropi și hîrtoape, suficiente pentru a stîrni rezervele bogatului cuplu medical. După destule controverse și ezitări, s-a căzut la pace și s-a stabilit planul despre care, sumar, aflasem și eu. Dar proiectul matrimonial n-a stat în picioare multă vreme: tinerii doreau doar o căsătorie de probă, fără angajamente majore, detalii care făceau, pentru doctorii Ligia și Nicu, inutilă ceremonia nupțială pe pămînt romînesc. Angajamentul tinerilor i-a iritat grozav pe seniori, au renunțat la proiect, nici în biata țărișoară de baștină nu mai doreau să ajungă. Nici americanii aici, dar nici eu să mă emoționez prin Boston, pe urmele pliantelor Marietei, ale serialelor polițiste avînd decor venerabilul oraș. Cinstit vorbind, nici nu se cădea să-mi port fizicul deteriorat pe acolo, iată că nici aici nu îmi pot etala dezintegrarea treptată, totuși!, ce să fi căutat eu acum la dracu-n praznic?! Eram convins că, în locul vagabondajului transoceanic, voi fi mai cîștigat întîlnindu-mă cu Miron Voinea. Îmi doream să mergem să povestim pe terasa de la „Enigma”, îmi închipuiam descinderea acolo ca pe un ultim pelerinaj în spațiul unde am trăit euforic doi ani. Destul de vag, îi povesteam prietenului Voinea, șocanta redescoperire, doar așa l-am ademenit în localul cu nume, pentru mine, chiar plin de înțelesuri și întrebări, destule fără răspuns cît de cît precis.

Nu are rost să-i telefonez, să-i zic că sunt prizonier în lift și n-am cum ajunge la întîlnire, sigur omul nu m-ar crede, ar taxa întîmplarea ca fiind o farsă, o minciună care să-mi scuze lenea, lipsa de consecvență și seriozitate. În realitate, chiar doream să-i povestesc, în cîte detalii m-aș fi priceput, enigma de la „Enigma” (café- bistro, orar zilnic: 9-23). E de tot rîsul că încăperea în care am lenevit singur doi ani, de bunăvoie și nesilit de nimeni, seamănă cu colivia aceasta a liftului: camera are aproape aceleași dimensiuni reduse, aproape sărăcăcioase. Totuși, încăperea oferită mie cu chirie substanțială, beneficia de o fereastră care dă spre stradă, o mică teracotă, o chiuvetă, miniaturală și ea, un dulap îngust, o canapea ca pentru copii, o măsuță rotundă și un scaun. În urmă cu cîțiva ani, la o cafenea din centru, renumită, un grup de încă tineri cu aplecări intelectuale, discuta destul de aprins despre soarta localurilor mai acătării, care din cele consacrate mai rezistă, care au dispărut, ce noutăți sunt în domeniu, care merită frecventate. În trecere prin zonă, m-am adăugat și eu grupului. La un moment dat, un tînăr deloc prost, chiar înzestrat cu talent și boem comestibil, pînă nu exagera bahic, a dezvăluit pestriței asistențe că a descoperit un local nou, elegant, de pe strada fostă 6 Martie, nr. 12, îi zice „Enigma”. Vestea i-a binedispus pe tineri, dar pe mine m-a emoționat de-a binelea, adresa indicată de junele Ștefan era aceeași cu a casei în care locuisem doi ani tulburi. Informația livrată nu mi-a stîrnit curiozitatea imediată cît, mai ales, m-a înzestrat cu un soi de neliniște, prelungită cîteva zile, pînă cînd, într-o dimineață cu program relaxat, de voie, m-am hotărît să văd „Enigma”. Strada, aflată în centrul vechi al orașului, era și nu era aceeași cum o știam: majoritatea clădirilor rămăseseră nealterate. Nu s-a dărîmat spectaculos sau construit haotic și hidos, schimbările vizau fațade, porți, intrări în curți. Au apărut și destule firme noi-nouțe, unele magazine, nu multe, și-au schimbat profilul. Era și cazul unui local aparte, cunoscut cîndva cu numele „Ciupercăria”, singurul unde se găseau produse aferente, devenit o banală măcelărie. Nici n-am îndrăznit să intru din prima în casa unde fusesem chiriaș, mai întîi m-am promenat de-a lungul ei. Ani de zile am evitat-o, ocolind, de fapt, propriul trecut. După preumblarea destul de scurtă și scutită de emoții, am intrat în imobilul de la numărul 12, proprietatea unui medic în vîrstă, cînd m-a găzduit doi ani zvăpăiați. La vremea cu pricina, medicul și consoarta locuiau la etaj, parterul fiind ocupat de fiul proprietarului, vesel asistent universitar, și soția aferentă. Asta, pe partea dreaptă a vestibulului, cum intrai. Pe partea stîngă, imediat după ușa masivă de lemn de la intrare, figura odaia menajerei, cîndva închiriată mie, amenajată sub scara de beton care ducea la apartamentul doctorului. La capătul holului mai figura o curte interioară, un fel de grădină, împrejmuită de zidurile destul de înalte ale altor trei imobile, toate oarbe, fără nici o fereastră sau ușă. Perimetrul nu era întins cine știe ce, dar suficient pentru un nuc și doi cireși destul de rămuroși, pentru iarbă și niște flori, unele cărora soția domnului doctor nu le acorda prea multă atenție.

Normal, întreg ansamblul care alcătuia reședința a fost mult modificat pentru a face loc „Enigmei” de acum. Alt decor, altă scenă, alte personaje. La parter s-au spart pereți, apartamentul asistentului universitar e un salon cu tapet cam stacojiu, cu vreo 15 mese în jurul cărora tineri consumatori se manifestă divers, care discret-armonios, care discutînd aprins, sonor, cît să răzbată muzica, întotdeauna livrată puternic, cît să răgușești ca să te faci înțeles. Sub scara care duce la etaj a răsărit basul, unul dotat cu etajere împodobite cu sticle de tot felul, tejghea dominată de aparate de făcut cafea, desigur – profesionale, cu plafoniera semănînd bine cu nori de pahare diferite. Din inventar nu lipsesc junele barman, înalt, cu ochelari, dar și două chelnerițe, zîmbitoare și decent îmbrăcate. Cea care m-a servit m-a lămurit ce este la etaj: tot un salon, cu separeuri, care funcționează doar după-amiaza și seara, deci, la acel moment al zilei nu-l puteam frecventa. În schimb, aflînd pe unde sunt toaletele, am dat și de ieșirea în grădină. Atunci, la prima descindere, am făcut cîțiva pași și pe terasă. Sigur, era substanțial transformată: călcai numai pe pietriș bine mărunțit, printre mese și scaune joase, toate din metal. Vegetația, abundentă cîndva, s-a mutat pe margini și pe verticală: zidurile destul de înalte erau acoperite aproape în întregime de iederă. A apărut și ceva viță de vie, astfel aranjată încît să alcătuiască un fel de acoperiș vegetal deasupra singurului leagăn al terasei, amenajat aproximativ acolo unde fusese cîndva nucul, loc unde mă retrăgeam să mai învăț, destul de rar, sau să-mi pansez mahmureala, mai des. Oricum, la capătul primei vizite, una parțială și aproximativă, m-am mirat să constat că, din tot ansamblul de altădată, singurul spațiu intact, pe dinafară, desigur, rămăsese odaia slujnicei, locuința mea vremelnică, de doi ani. N-am putut intra acolo, deși eram cu adevărat curios, pe ușă scria „Birou” și era încuiată, degeaba am bătut, anemic la început, ceva mai insistent apoi, dar cu același rezultat. Acum îmi dau seama că, într-un fel, am avut noroc că nu era nimeni acolo și odaia era ferecată, ce-ar fi zis eventualul manager ascultînd tîmpeniile mele prăfuite, vetuste, ca de pe altă lume?!

Ei, acum mi-ar fi fost drag să stau cu Miron pe terasa liniștită de la „Enigma”, să-i mai dau detalii despre așezămînt, dar uite că stau aici, în cutia ascensorului defectat, asta pînă cînd s-or îndura depanatorii să mă elibereze. A fost cu totul altceva cînd, în stare de euforie, m-am încarcerat din proprie inițiativă, timp de trei zile, chiar în odaia închiriată tocmai la „ Enigma”! De fapt, la cele trei zile de detenție în plină iarnă m-a condamnat un puseu amoros violent. Chiar a fost o nebunie! Relația mea cu Elena -Tița a început brusc, neașteptat, și s-a încheiat penibil (eu am asigurat partea penibilă, așa cum DJ-eii asigură muzica la evenimente de tot felul).

Un accident ca acesta, mărunt, totuși!, mă îndeamnă să cred că regimul de detenție a însemnat mult mai mult decît poate fi cuantificat riguros. Dacă stam acum cu Miron pe terasa „Enigmei”, mi-aș fi amintit episodul Elena- Tița? Aproape sigur că nu, ne înglodam în discuții pe teme politice, am fi bîrfit copios și știute și închipuite. Așa, deținut vremelnic în celula ascensorului stricat, am ocazia, impulsul chiar, de a reface, foarte aproximativ, o experiență fără precedent și fără urmare. Tița era o mignonă delicată și foarte frumoasă, pe bună dreptate declarată Miss Boboc la începutul studenției noastre. Era limpede că își cunoaște înzestrările și firesc să fie curtată masiv, insistent. Dar, vedeam și aflam, era foarte modestă, cu un comportament rezervat, pînă la a impune respect. Sigur că ne cunoșteam, ne salutam, dar n-o invitasem nici măcar la o cafea. Asta pînă într-o după-amiază de toamnă, cînd, absolut întîmplător, ne-am întîlnit: ea, serioasă, mergea la ceva cursuri, iar eu așteptam, pe trotuar, să intru la un film italian în vogă „Anonimul venețian”. Spontan, am invitat-o să vadă și ea filmul. Spre marea mea surprindere, a acceptat propunerea. N-am profitat de întuneric nici o clipă măcar și, la final, am condus-o pînă în dreptul căminului unde locuia. A fost un început palid, dar cu urmări, desfășurări și deznodămînt nebănuite. Cum preliminariile n-au durat mult și am priceput amîndoi că nu e vorba de o joacă, de un flirt oarecare, am decis să petrecem Revelionul împreună, neștiuți de nimeni, în cămăruța cîndva a servitoarei, pe atunci a mea. Eram cumva încurajat știind că onorabilele gazde sunt plecate într-o consistentă vacanță de iarnă.

Chiar debutul a fost spectaculos: cînd am ajuns, dimineața în odaie, am constatat că-mi lipsește portofelul, îl pierdusem în tren. Brutal, devenisem un individ în afara legii, fără acte, fără banii dați de părinții îngăduitori. Aproape paralizat de teribila pierdere și cu gîndul la eventualele consecințe, totuși am aprins focul în mica teracotă din dotare, am inspectat imobilul și am numărat banii care-mi rămăseseră prin buzunare. Ceva-ceva mai aveam, cît să mai cumpăr cele strict necesare unei gustări oarecum festive. M-am și grăbit la două magazine din apropiere, cu grijă să nu întîlnesc pe cineva cunoscut. În situația deplorabilă în care mă aflam, aproape că am fost mulțumit că rafturile sunt goale, sărace. Și m-am întors repede în cameră, să-mi aștept iubita. N-am mai făcut altceva decît să acopăr cele două ochiuri de fereastră cu hîrtie albastră, din cea folosită la învelit caietele școlare, mă gîndisem la asta din vreme, țineam să fie izolare totală, să nu știm nici măcar dacă e noapte sau zi. Și, conform înțelegerii, Elena –Tița a sosit după-amiază, i-am povestit nenorocirea cu pierderea în tren a portofelului. Am avut noroc că întîmplarea n-a contat pentru ea deloc și, așa, am început revelionul de două zile și tot atîtea persoane. Eram și eu „exclusivist”, dar nu din bogăție sau capriciu, ci din penurie și teamă. N-am ieșit nici măcar la o plimbare sau să dăm un telefon, nici radio, nici televizor. Unele detalii din cele două zile de huzur amoros s-au păstrat, destule s-au estompat și dispărut. După cele două zile fără pereche, ne-am întors, fiecare, la casele noastre, la părinți. Alte cîteva luni de zile eu am mai locuit odaia servitoarei și Elena – Tița a mai petrecut destule ore acolo, dar farmecul celor pățite, trăite în acel miez de iarnă n-a mai revenit. Apoi a venit și despărțirea, de camera minusculă, de stradă, de oraș și, mai ales, de Elena – Tița. După cîțiva ani, foarte rar, m-am reîntîlnit cu orașul, chiar cu strada. Cu odaia slujnicei și cu frumoasa iubită, niciodată!

Nu e corect ce spun și nu e tot: încă de la prima descindere la „Enigma” m-a mirat prospețimea detaliilor care alcătuiau făptura Elenei – Tița, conservată foarte bine, dar nicicînd activată. Dar, dincolo de acestea, cum ar fi fost dacă, poate, după o vizită la ceva cunoștință oploșită în blocul unde mai dețin un bîrlog, ar fi urcat și ea în lift odată cu mine. Și acesta să fi înțepenit, cum e și acum. Ne-am fi recunoscut? Asta da, cred că s-ar fi întîmplat! Dar ce reacții am fi avut, obligați să conviețuim în colivia ascensorului pînă la sosirea depanatorilor? Îmi trec prin minte cîteva scenarii, dar nici unul nu stă în picioare firesc, natural și normal, toate se năruie. Dacă șed ( și chiar șed pe podeaua rece a liftului) și mă gîndesc bine, în fața acestei femei orice reacție sau cuvînt ar fi acum strivite, deformate de senzația acută de culpă, de vină, care mă domină. Nu mai știu unde am auzit sau citit că senzația de mulțumire, eventual bucurie sau satisfacție este, întotdeauna mai scurtă și volatilă în comparație cu aceea de vinovăție. Da, sunt convins, la o întîlnire neașteptată și prelungită stînjenitor de o banală „defecțiune tehnică”, aș transpira abundent, din toți porii ar țîșni, paralizant și penibil, vinovăția, culpa. Ce să-i spun frumoasei femei, din cîte am auzit, acum profesoară, mamă, stabilită undeva, departe?! Sigur, m-ar istovi chiar și tăcerea în care ne-am înfășura trupurile uzate de timp, de boli. Aș avea îndrăzneala s-o invit la „Enigma” de acum? Cred că nici de-atît n-aș fi în stare! Și, dacă, totuși, ar fi să se întîmple să primească invitația, ce i-aș povesti, ce i-aș spune? Mai mult ca sigur n-ar interesa-o cum am ajuns acolo după atîția ani, ce am simțit văzînd că noii proprietari au instalat la fereastra minusculei odăi în care am petrecut gratii de fier, așa încît, de pe trotuar, semăna a celulă de pușcărie.

Îmi închipui că un dram de interes i-ar stîrni istoria ultimei aventuri desfășurate, foarte modest, superficial chiar, pe cuprinsul localului „Enigma”. În două-trei rînduri, imediat după descoperirea veselui bistro amenajat în casa doctorului, am invitat-o acolo pe o tulburătoare doamnă, pe numele ei de domnișoară Valeria Cocaină. Mi-a explicat la o cafea servită în salonul de la etaj al „Enigmei”, că tatăl ei provenea dintr-un ținut de munte, unde acest nume era frecvent, dar cu accent pe silaba mediană a cuvîntului, fără nici o legătură cu celebrul drog. Adolescentă, dorea să facă ecografie, dar părinții s-au opus vehement și a urmat liceul de arte plastice. Sigur că numele atrăgea atenția nu numai colegilor, dar și dascălilor. Asta pînă cînd atenția era captată de fizicul atrăgător, capabil să stîrnească pasiuni aprige. Așa cum i s-a întîmplat și tînărului inginer George Abrudan. Și, din dragostea năvalnică, a rezultat o căsătorie și un băiat. Pe deasupra, stilata doamnă Valeria Abrudan m-a surprins cînd m-a invitat la vernisajul expoziției personale de icoane pe sticlă: întreaga alcătuire a tinerei încă doamne mi se părea incompatibilă cu asemenea gen de pictură, chipul și mersul ușor legănat, buzele de o senzualitate accentuată, o evidentă pricepere în expunerea nurilor din dotare, toate o înfășurau într-un fel de lascivitate latentă, dar greu de trecut cu vederea. Mă stîrnea faptul că mi-era imposibil să detectez ceva cucernic în ființa doamnei Valeria Abrudan, în schimb aveam convingerea că deține un potențial erotic de calitate, numai că nu aflase metoda de a-și ascunde total, fără fisură, înclinația, predispoziția erotică permanent cu ceva vîscos în ea. Expoziția de icoane pe sticlă, unde l-am cunoscut și pe falnicul domn Abrudan, n-a avut darul de a-mi pulveriza bănuiala, dimpotrivă, a pietrificat-o în convingere. Eram înarmat cu această certitudine cînd am invitat-o la „Enigma”, în salonul artistic de la etaj. Spun asta pentru că era cu adevărat deosebit: din decor se distingeau etajere și rafturi de bibliotecă, pline cu cărți de tot felul, probabile rămășițe ale bibliotecii rămase de la gazda mea, doctorul. Și mai era, cu totul special, plafonul: în jurul unui candelabru impozant, decoratorul desenase mai multe cercuri, toate făcute din alte cărți, cu cotorul prins de tavan și paginile desfăcute, amintind instantaneu de tabloul lui Arcimboldo. E posibil ca decorul acela cu totul deosebit să fi fost un imbold pentru confesiunile artistice ale Valeriei.

Ceva mai apoi, s-a nimerit să străbatem împreună aleile unui parc, într-o amiază de vară. O ploaie intempestivă, dar specifică anotimpului, a prelungit o jumătate de oră șederea împreună sub umbrela coroanei unui castan. Era evidentă impaciența și nervozitatea Valeriei. Am încercat să le atenuez arătîndu-i cît de liniștit dormea pe o bancă un coșar, beat probabil. N-am prea avut succes, după scurtul, dar abundentul episod pluvial, doamna Abrudan se arăta stînjenită de propria situație, sumara ținută estivală, bine umezită, i se lipea de piele și îi sublinia, prea evident, generoasele înzestrări anatomice. Stînjeneala era chiar necaz, peste trei ore avea întîlnire cu patroana unui complex cosmetic unde fusese chemată. Și era departe de casă, nu prea avea timp să meargă, să se schimbe. Mai în glumă, mai în serios, i-am propus să mergem la mine, avea timp să-și zvînte veșmintele. Aproape era o stație taxi și deplasarea n-ar fi durat mai mult de cinci minute. Propunerea a fost primită cu reticență. Cînd a refuzat-o, Valeria a început să turuie despre onorabilitate, statut, ochii mereu atenți ai lumii, propria conștiință. Pe acest fond sonor, completat de fîșîitul pneurilor pe carosabilul încă umed, am luat-o către stația de taxi, chiar doream să ajung la bîrlogul meu să mă schimb, să mănînc și să dorm. În stație nu era lume, în afară de o florăreasă plictisită, sprijinită de un zid vechi, cojit, cu cîteva buchete de flori mărunte de cîmp într-o găleată. Mai mult decepționat decît altfel, mi-am zis că un buchet mic și multicolor o va mai înveseli pe chinuita Valeria. Am cerut un buchet, n-am negociat nimic, doar am întrebat-o pe țigancă cum de mai insistă cu vînzarea pe așa o vreme. Răspunsul a fost năucitor: „Trebuie, domnuʹ de altceva nu mai sunt bună, că-s folosită gata!” M-am grăbit să-i ofer modestul buchet doamnei Abrudan. L-a primit fără mofturi și, cu scamele unui zîmbet pe buze, mi-a spus că s-a răzgîndit, a hotărît să dea curs invitației mele, avea timp suficient să-și refacă ținuta. Așa a venit și momentul să cedez eu, deși știam că numai de vizite nu e pregătită locuința mea, nici dezordinea în care trăiam în mod curent nu e cît de cît organizată. Mă consolam cu gîndul că avusesem dreptate presupunînd o trepidație erotică specială în ființa Valeriei. Fără comentarii, am urcat în primul taxi liber și am condus-o la bîrlogul din dotare. Am îndemnat-o să-și usuce bluza și fusta, eu retrăgîndu-mă la bucătărie, să fac o cafea. Cînd am revenit, am găsit-o în pat, acoperită pînă sub bărbie, tremurînd și mușcîndu-și buzele. N-a scos o vorbă cînd i-am spus că vin lîngă ea, s-o încălzesc. De fapt, nici nu era nevoie, după cum s-a dezlănțuit cînd am pus mîna pe ea și am început s-o mîngîi. Valeria era reținută, elegantă și delicată în lume, aveam eu bănuieli că nu e chiar așa în împrejurări intime, dar îi subestimam resursele de senzualitate. După acel prim episod, neașteptat și furtunos, au urmat destule altele, la fel de consistente, marcate însă de mișcările de prudență ale femeii, uneori exagerate. Valeria știa să asculte, era foarte vigilentă și se supraveghea sever. Și avea permanent un aer speriat, chiar în cele mai banale situații da senzația că e copleșită de frică. Și nici n-a vrut să accepte statutul pe care am înțeles că îl am, un fel de „supliment alimentar”, mai exact „supliment amoros”.

„Hei, domnuʹ Miciora, am ajuns la dumneata, suntem echipa de la « Ascensorul »! Ești în lift: Stai acolo liniștit, într-un sfert de oră îl deblocăm, te scoatem noi de-acolo. Numai să nu te agiți!”

„Nu mă agit deloc, domnilor! Eu v-am chemat, eu sunt Augustin Miciora, bine că ați ajuns, că am amorțit de cînd stau înțepenit în liftul ăsta nenorocit!”

„Gata-gata, nu vă mai enervați, că vă crește tensiunea! Se mai strică și lifturile astea, că-s vechi și mulți nu le îngrijesc, își bat joc. Ca oamenii, de la o vîrstă încolo se mai și îmbolnăvesc! Dar gata, vă rezolvăm noi imediat!”

Cum a auzit primele cuvinte ale depanatorului, Gusti Miciora s-a ridicat grăbit în picioare, să se pregătească de eliberare. Se uită în oglindă, își netezește părul și își verifică ținuta. Nu mai scoate un cuvînt, e, totuși, mulțumit, bine că n-au uitat de el, putea fi și mai rău. Din nou, s-a lăsat liniștea, cine știe pe unde s-or fi dus meșterii, să facă și să dreagă, să pornească din nou liftul, să se elibereze și el, frica grozavă, permanentă față de autorități l-a ținut departe de anchete, rețineri, de – Doamne ferește! Arestări și interogatorii.

„Chiar dacă mă scot ăștia de-aici într-un sfert de oră, cum au zis, tot nu mai are rost să merg în oraș, toate întîlnirile sunt compromise. Nici explicațiile nu-și au rostul, cine ar dispus să dea crezare întîmplării nenorocite prin care am trecut?! Ce să mai zic de Miron Voinea, că ăsta are boala suspiciunii în sînge”. Abia acum îmi dau seama: dacă ne-am fi întîlnit și am fi mers la „Enigma”, ar fi luat el în serios istoria cu Valeria Abrudan? Nici pomeneală, m-ar fi acuzat de scorneli, falsificări ale realității, cine știe cîte altele! Și cînd mă gîndesc că aveam intenția să-i povestesc cum, demult, tot la vremea asta a anului și în condiții meteorologice asemănătoare, am simțit că relația cu studenta cochetă Valeria se duce de rîpă. E adevărat, de mai multe ori observasem că era iritată, consternată de atitudinea mea pasivă, uneori chiar nepăsătoare, în privințe cînd majoritatea bărbaților reacționează prompt, se implică total, investesc, riscă, se înhamă hotărît. La îndemnurile ei repetate, îndrugam vrute și nevrute. Explicațiile, cîte erau, cădeau invariabil pe lîngă doamna cu trăsături oarecum nipone. Eram mult mai interesat de elasticitatea și vibrația epidermei femeii, decît de insistențele ei, abil ambalate. Cum perioada de avînt amoros era consumată, socoteam îndemnurile repetate la dezmorțire, activitate, implicare fără rost. Mai ales că mai toate pornirile de acest fel s-au soldat cu pagube considerabile. Mă străduiam să-i explic Valeriei că nu mă mai atrăgeau deloc experiențele de acest fel, nu le vedeam utilitatea. Nefiind proastă, pricepea, dar se și încăpățîna în încercarea de a mă stimula să-mi schimb atitudinea.

Se aud niște lovituri de ciocan, chiar și vocile depanatorilor. Bine măcar că se lucrează la salvarea cetățenilor plătitori de taxe și impozite care sunt! Dacă nu aș fi fost captiv în ascensor, ajungeam civilizat la întîlnire și îl duceam pe Miron la „Enigma”. Aș fi insistat să mergem acolo pentru că, am observat, e un loc care anunță finaluri, precede capătul unei stări, acțiuni, situații. Iar eu sunt chiar în pragul unui asemenea sfîrșit de capitol. Tot la „Enigma” a început despărțirea de Valeria Abrudan, spectaculos în felul lui, a însemnat, de fapt, aruncarea unei pietre în apă. Remarcasem rafinamentul doamnei Abrudan în materie de bijuterii chiar de la început, cînd relația se rezuma la amabilități cordiale. Cu timpul și cu încălzirea subită care s-a produs, i-am observat chiar preferințele, predilecțiile. Obișnuiam, la vremea aceea, să colind tot felul de prăvălii aparte, cele care comercializau produse de serie limitată, de la ceaiuri exotice la pălării extravagante. Obiecte stranii, utile, atrăgătoare, dar și bijuterii sau parfumuri rare. Cînd era să ai noroc, aveai și șansa unor conversații plăcute, instructive uneori, cu negustori competenți și binevoitori (o astfel de doamnă m-a uimit cînd mi-a indicat un after shave potrivit unui fumător, asta după ce mi-a explicat că știe de apartenența mea la specie, ea detectează viciosul de la 60 de metri distanță). Ei, într-una din aceste prăvălii discrete, am văzut o colecție de bijuterii impresionante prin eleganță și rafinament. Am discutat și cu patroana binevoitoare, femeie încă plauzibilă, chiar știa meserie, te învăluia cu informații și detalii atrăgătoare, dacă nu chiar cuceritoare, era greu să pleci fără a achiziționa ceva. Așa m-a lămurit să cumpăr un colier ornat cu o piatră semiprețioasă, calcedonie – numită ea, de culoare vag albăstruie, desigur asupră-mi, am invitat-o pe Valeria la „Enigma”. A acceptat greu și a venit la întîlnire însoțită, ca de obicei, de cohorta de temeri privind apariția împreună în spațiul public, fie și la banală cafea. Am urcat la etajul imobilului, încă netransformat în salon-bibliotecă, dar mai liniștit și discret decît cel de la parter. După ce ne-am așezat și am făcut o comandă modestă, cu grijă, am pus pe tăblia mesei pachetul cu calcedonia. La vederea bijuteriei s-a arătat încîntată și eu m-am pus pe recitat cele povestite de patroana prăvăliei în legătură cu calitățile calcedoniei: „Da, e ceva frumos și foarte delicat, cîndva am să-l port, dar să știi că te contrazici. Ziceai că ești împotriva oricărei forme de expansiune, or, acest cadou prețios, recunosc, este o variantă destul de subtilă de expansiune a ta în viața mea intimă. Cînd o voi purta, bijuteria asta, oricum, mă va obliga să mă gîndesc la tine, indiferent de împrejurările în care mă voi afla”. Observația m-a șocat de-a binelea, ceea ce-i spusesem legat de expansiune, extindere, viza cu totul alte lucruri dar, iată, destul că nu mi-a plăcut, șandramaua o luase vertiginos la vale. În loc să mă bucur de dăruirea unei bijuterii, eram obligat să iau aminte la tenacitatea tîmpă în a formula reproșuri a doar aparent fragile doamne, unele îndreptățite, altele fără noimă. Și asta urma la scurtă vreme după ce, ca din senin, m-a făcut grămadă cu o întrebare de genul cum rămîne cu viitorul nostru. Nici n-avea rost să…”

„Gata, domnu’ Miciora, s-a rezolvat problema, în două trei minute îi dă drumu’ colegul, să nu vă speriați! Liftul o să coboare la parter, da’ să nu apăsați nici un buton! Cînd se va opri să nu deschizi ușile dumneata, am să fiu eu acolo, vă scot eu din cabină. Hai că s-a rezolvat repede, ați avut noroc!” Și Miciora, după ce a tresărit la somația și sfaturile depanatorului, ascultă cum acela coboară scările, să-l întîmpine la parter. Așteaptă privindu-și chipul în dreptunghiul oglinzii. Sigur, arată mult mai jigărit decît la plecarea din bîrlog, timpul petrecut în captivitatea ascensorului a lăsat urme apăsate, i se pare lui însuși că a îmbătrînit considerabil, pielea s-a șifonat amarnic, ridurile sunt parcă mai multe, mai adînci.

„E clar, așteaptă ciubuc, măgarii, de unde dracu’ prostia că aș fi avut noroc?! Eu și norocul! Nici la loto, nici la cărți, nici o moștenire de la rude bogate și fără copii! Nu s-a lipit de mine norocul, cum nu se lipește apa de gîscă. Nici măcar în amor n-a fost altfel, mai mult am dat decît am primit, ba, de cîteva ori, am luat-o și pe coajă, destul de dureros. Păi ce, a fost altfel și cu asta, cu grațioasa madam Valeria?! Asta avea planurile ei, nu contam decît în măsura în care, din proprie inițiativă, veneam în întîmpinarea dorințelor ei. Mi-am dat seama de situația reală abia după episodul cu „viitorul nostru comun”: cum eu n-am văzut nici unul, datele relației s-au modificat radical, a redevenit familistă devotată, iubitoare de soț ponegrit altă dată, preocupată de viitorul fiului, teribil de exigentă cu lumea din jur, doritoare aprigă de chiverniseală și darnică din cale-afară cu reproșurile adresate mie, cel care s-a dovedit un biet pigmeu în raport cu visele și aspirațiile ei secrete.

Cabina liftului s-a mișcat o clipă, a înțepenit iar vreo două minute, după care Augustina Miciora a simțit că nu funcționează din nou, a început să coboare. Cuminte, cu servieta în mîna stîngă, încremenit, omul așteaptă eliberarea promisă de depanator. Cum a aterizat, cum a auzit muncitorul deschizînd ușa, era zîmbitor și fuma liniștit. „Gata, domnu’, s-a terminat, v-am eliberat, acum puteți merge unde doriți!”. Își strîng mîinile, Miciora se bîlbîie cu mulțumirile. „Hai, mai stați un moment, acum coboară și colegul, să vă vadă teafăr și plecăm, mai avem încă două cazuri în cartier, nu știu ce naiba s-a întîmplat azi, parcă a dat boala în lifturile astea dintr-o dată!” Apare, din cealaltă cabină, cea rămasă teafără, și colegul depanator. Alte strîngeri de mînă, alte prezentări. Cum oamenii se arată foarte grăbiți, Gusti Miciora le mai mulțumește o dată pentru cele făcute întru salvarea sa, îi dă bancnota celui care l-a așteptat la aterizare, după socoteala lui – destul pentru mai multe beri sau o sticlă de vodkă bună. În sfîrșit!, își aprinde și el o țigară, privind cum cei doi își strîng sculele și pornesc repede spre altă intervenție. Miciora rămîne singur în holul de la intrarea în bloc, liber să plece în oraș, sau să se întoarcă în prăfuitul lui bîrlog. Încă mai fumează, acum zgîlțîit de întrebarea cîți Miciora au fost prizonieri în cabina defectă a ascensorului. Care dintre indivizii înghesuiți în colivie ar vrea, acum, să plece în oraș, care ar dori să se întoarcă în bîrlog? E limpede, cîștigă cei care „vor acasă”, adică în bîrlogul gata pus la vînzare! Măcar acum, la spartul tîrgului, să aleagă cabina teafără, cea mai încăpătoare, care, deși pare mai greoaie, a circulat nestingherit tot timpul cît el a fost prizonier în cea mai mică, aleasă, însă predilect pentru că era prevăzută cu peticul de oglindă în care, din ce în ce mai scîrbit, s-a privit matinal mai bine de un deceniu. Și Augustin Miciora cel dichisit de plimbare și întîlniri prin centru revine în bîrlogul personal fără să fi făcut un singur pas în afara blocului. Acum nu mai are nici o importanță, dar alege tot cabina în care și-a petrecut dimineața. Pe palierul de la etajul lui nu e nimeni, nici măcar unul din cei doi locatari mai vechi decît el, un ungur văduv și cumsecade, Fazekaș, dar și bizarul Costică, becher pensionar, talentat, după spusele doamnei administratori Tatiana, în a ascunde o mizerie teribilă în propriul apartament. Așadar, cale liberă spre bîrlogul din ce în ce mai sărac.

„Casa asta nenorocită uite că nu mai seamănă cu aceea din care am plecat dimineață, deși n-a fost clintit nici măcar praful. Nu-i vorbă, nici eu nu mai știu bine cîte lucruri am aruncat, cîte am dus acasă și am dat de pomană. Ciudat însă cum o captivitate pasageră, de numai cîteva ore, produce modificări evidente, deși toate lucrurile, cîte mai sunt, au rămas la locul lor. Nu e aceeași senzație, dar seamănă în bună măsură cu panica încercată demult, la capătul celei mai oribile experiențe desfășurate în acest spațiu, destul de auster și neprimitor, altminteri. Ei, da, mă pot și eu înscrie în corul celor avînd pe buze refrenul clasic « Mi-am furat singur căciula! » Mamă-mamă, ce m-am mai furat de unul singur, că eu am invitat hoții chiar aici! Și cum am mai transpirat, nevoit să mint cu nerușinare, să nu rîdă toți de mine! Dar cum ar fi fost să recunosc public că am fost un imbecil sadea, mai ales în situația extrem de critică, foarte dificilă, cînd a avut loc prăpădul?! Acum, de la distanța apreciabilă, stărui să cred că a fost rezultatul unei disponibilizări penibile și al unei disponibilități precare. Ingrata stare dură de cînd m-am instalat aici, în necunoscut și singur cuc. Adaptarea la noile condiții n-a fost ușoară, viza două aspecte, ca boabele de sudoare, se scurgea pe pereți, sărăcia își spunea cuvîntul apăsat, abia încropisem cu ajutorul unui amic, o masă pliantă, două scaune desperecheate, un dulap în care erau amestecate haine de tot felul, o canapea definitiv expirată. Mai dețineam și o etajeră-bibliotecă, unde figura cea mai prețioasă piesă a interiorului, o combină muzicală, achiziționată într-una din puținele ieșiri în lumea civilizată. Mare bogăție nu era nici în bucătărie: un frigider străvechi, totuși frecventabil, la fel ca și aragazul second hand, pe care chiar găteam din cînd în cînd. La vremea jafului rușinos, în ziua cînd primisem salariul, am reușit să elaborez șase ardei umpluți. La prînzul tîrziu i-am consumat pe primii doi, păstrîndu-i pe cei patru rămași pentru următoarele două zile. Și așa, mulțumit de isprava culinară, m-am îndemnat să ies prin cartier, la o plimbare. Am ajuns pînă la o cîrciumă unde poposeam destul de des. Nu era un local de lux, cu pretenții, dar avea consumatori fideli și numeroși, aproape fiind o piață și un parc întins. În dotare figurau și cîteva „dame de companie”, de vîrste și calități diverse, de obicei anturate de indivizi cu calități incerte. De obicei, evitam clienții localului, fie ei obișnuiții casei, fie întîmplători. Preferam să-mi servesc consumația singur, retras într-un colț mai aerisit, doar în compania angoaselor și problemelor apăsătoare pe care le aveam la acea vreme, singurul meu „belșug” în austeritatea care îmi marca viața. Nici în acea după-amiză de foarte tristă amintire nu am avut un comportament diferit de cel obișnuit. Și nici consumația n-a fost una de excepție. Și totuși, am comis un gest de curtoazie care m-a costat scump: o femeie pe care o mai văzusem de cîteva ori m-a întrebat dacă poate ședea și ea la masă. De obicei, la asemenea provocări răspundeam invariabil cu un „îmi pare rău, dar aștept doi prieteni, ar trebui să apară”. Atunci, însă, n-am dat răspunsul-șablon, iar femeia zîmbitoarea s-a așezat cu dezinvoltură, a extras din poșetă un pachet de țigări și a aprins repede una. Cum deja alunecasem pe toboganul îngăduinței, tîmpenia a prins viteză și am întrebat-o dacă pot să-i ofer o cafea, un pahar ceva. Sigur că a acceptat propunerea, foarte veselă, a venit o propunere, un Cinzano, dacă nu cere prea mult. La experiența pe care o proba în gesturi și atitudini, sunt convins că și-a dat seama că are de-a face cu un nătîng. Se arăta interesată de starea mea, îi păream năpădit de amărăciune. Cît am mai băut și ce-i voi fi spus, a fost imposibil să rețin. Destul că, sătul de alcool și propriile vorbe proaste, am achitat nota de plată și am dat să plec. Numai că Lena, așa se recomandase, s-a ridicat și ea la masă, nu-i mai pria atmosfera și se gîndea să facem cîțiva pași împreună, să mă conducă. La plecare, a ținut să-și ia rămas bun de la o prietenă aflată la o masă din local, voios convorbind cu un domn cam trecut. În drum spre casă, am mai oprit la un magazin, să-mi iau țigări și ceva combustibil. Dama Lena m-a așteptat, zicea că o pasionează istoriile mele și ține morțiș să mă însoțească. În halul în care eram, am înțeles că ar vrea să vină la mine și n-am avut de lucru, am invitat-o. A acceptat imediat și, la cîteva minute, o serveam cu vodka proaspăt cumpărată. Nu mai știu cîte pahare am servit pînă cînd i-am spus că simt nevoia unui duș și asta chiar era adevărat. Pe cînd mă săpuneam, am auzit-o pe Lena că, surpriză mare, a sosit și prietena cu care vorbise la local, vor să petrecem toată noaptea împreună în trei.

Nu cred să mai fi stat mult la baie, m-am și dichisit, ca pentru un chef zdravăn. Dar, la revenirea în cameră, cele două prietene de ocazie dispăruseră. Ca lovit în moalele capului, m-am prăbușit pe pat, n-am fost în stare de nimic altceva. Șocul a fost atît de violent încît am adormit instantaneu. Un somn bolnav, de piatră, din care am ieșit nu știu după cît timp, dar cu o durere violentă de cap prost. M-am ridicat încet în capul oaselor și, cum lumina rămăsese aprinsă, am măturat încăperea cu privirea. Primul lucru pe care l-am văzut a fost, de fapt, o dispariție: se volatilizase mult prețuita, îndrăgita mea combină muzicală. Cînd m-am ridicat să merg la bucătărie, să-mi fac o cafea, am observat că dispăruse și singura bijuterie de aur pe care o aveam, o brățară care zăcea lîngă combină. Măcar pe asta n-o purtasem niciodată, aversiunea față de asemenea podoabe la bărbați era dată încă din adolescență. Nici bucătăria nu scăpase teafără: de aici dispăruseră toți detergenții pe care îi aveam. Era spectaculos ce gospodine harnice erau cele două curve! Am luat la rînd toate colțurile încăperilor, dar n-am mai sesizat alte dispariții. Cu o excepție: nu mai era nici sacoșa mea de călătorie. La urma urmei, era normal: hoațele n-aveau la ele decît poșete, cum să fi transportat combina muzicală și detergenții?! Și cele două sticle de băutură, destinate chefului care n-a mai avut loc. M-am întors să iau cafeaua. Aveam bunul obicei să mănînc ceva, cît de puțin, înainte de a servi aromatul lichid și am deschis ușa frigiderului, știam că mai era ceva salam. Da, mai era puțin, dar nu mai era cutia cu cei patru ardei umpluți. Asta m-a dat gata! Nenorocitele plecaseră luînd și mîncarea proaspăt gătită chiar de mine. Jalnice hoațe cele două curve! Cum să mă duc la poliție și să reclam un jaf de detergenți și patru ardei umpluți, m-ar fi luat organele de dement sadea?! Atît de rușinoasă și caraghioasă mi s-a părut întreaga aventură încît am reușit s-o îngrop în tăcere. Ei, ceva-ceva tot a mai rămas: de cîte ori am asistat la discuții despre jafuri și hoți, intram și eu în vorbă povestind cît de jalnici pot fi unii hoți. Un amic îmi povestise cum niște amărîți i-au furat din frigider cîțiva ardei umpluți! La auzul întîmplării, oamenii aflați în preajmă se amuzau copios. Rîdeau, de fapt, de mine și faptul îmi oferea o stranie voluptate… Dar atunci, în dimineața cînd am realizat că fusesem jecmănit, am trăit momente nu de panică sau derută, ci o mare, intensă oboseală. Ceva asemănător simt acum, după arestul din ascensor!

Augustin Miciora chiar e istovit, adoarme cu fața către peretele rămas alb, fără rafturile bibliotecii, fără tablourile care îl împodobeau, la fel de neted și sărac precum pereții ascensorului în care a stat sechestrat o dimineață întreagă…

                                                                                                         Mihai Dragolea

Octombrie, 2015

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 13-28]