Cu excepția lui Aureliu Busuioc (cu ultima parte a romanului Hronicul găinarilor) și Stefan Baștovoi (cu Iepuri nu mor), prozatorii basarabeni ai copilului și copilăriei din epoca ultimilor ani ai comunismului sovietic s-au axat mai degrabă asupra reproducerii factice a întâmplărilor și înșiruirii unor peripeții cu iz strident de „demascare” ideologică a regimului și a oamenilor săi. Esențialul, mă refer la efectele nevrozelor sociale asupra condiției umane, la reacțiile ce țin de profunzimile unor plăgi psihologice și de mentalitate, a rămas pe dinafară. E tocmai ce suplinește într-un mod inedit și spectaculos Tatiana Țîbuleac cu romanul Grădina de sticlă (Cartier, 2018). Perspectiva copilului, corelată cu cea a adultului, surprinde într-un filigran narativ de o rarisimă subtilitate psihologică și vibrație poetică sursele inițierilor deformate ale copilului sovietic: neiubirea și recursul la ură ca șansă de rezistență și supraviețuire într-o realitate traumatizantă.

Personajul principal, supranumit, într-o zgârcită efuziune de afectivitate de mama sa vitregă, Lastocika, este copilul abandonat de părinți la orfelinat, plasat de la bun început în câmpul ostil al  neiubirii. Acolo se produce prima inițiere: rezistența, ca formă de răspuns la violență, agresivitate și totala neajutorare („Dacă te bate, rabdă. Dacă nu te hrănește, rabdă. Dacă nu mai poți răbda, plângi pe ascuns”). Bătăi, foame și frig, indiferența, viciile sadice ale educatorilor, acesta este mediul în care cresc copii abandonați aici. Cicatricele experiențelor la limită sunt adânci, în suflet, dar și pe corp de la țigara lui Rodion Eduardovici, care punea fetele de la internat să aleagă: violul sau țigările stinse de pielea lor. Experiența umilinței și a abuzului este prima inițiere a Lastocikăi, prin care fata însușește lecția răutății și a cruzimii acestei lumi. Prima dragoste este, așadar, violența. „Fusese locul lui preferat – umărul meu – plăcerea lui cea mare. Era mai mic ca celălalt, cu carnea strânsă de durere și înțesat cu cicatrice roșii. Uneori îmi părea chiar frumos. O gherghină în floare, un ciot de aripă. Cu fetele mari juca mai atent. Alegea locuri ascunse – spate, sfârcuri, tălpi – și oricum cu ele termina repede. Plânsetele, rugămințile nu-i plăceau și îi omorau dorința. Ura, furia din ochii celuilalt – asta căuta. Când a înțeles că sunt altfel, că-i pot da ceea ce vrea, n-am mai avut scăpare. „Cu tine nu mă joc, pe tine te învăț”, îmi spunea cu un fel de dragoste. Prima dragoste de care am avut parte. Și, în acele momente, în ochii noștri înflorea răul”. Rezistența la rău o face „preferabilă” pentru Tamara Pavlovna, care o înfiază, pentru a o „face om” zice ea, dar, de fapt, pentru a avea o mână de ajutor în munca ei de sticlăreasă. Această femeie, un veritabil homo sovieticus, aplică toate hibele de mentalitate ale timpului: educația prin bătaie (lecția „triunghiului din frunte”),  disprețul față de limba moldovenească și moldoveni, lăcomia de acumulare a banilor prin orice mijloace, atitudinea „practică” față de copil ca două brațe suplimentare de muncă.  Dar – dincolo de toate acestea – și niște manifestări instinctuale de umanitate, așa precum sunt posibile acestea într-un mediu al abjecției și umilinței, dorința de a-i lăsa fetei banii strânși cu atâta osteneală și greutăți, de-a o vedea în rând cu oamenii, de-a o ajuta să ajungă doctor. O atitudine a contrariilor, în care grija pentru fată (îmbrăcată cu haine bune, hrănită cu pâine cu unt „pe care, dacă ar fi putut, mi l-ar fi turnat pe gât cu pâlnia”, pentru că „gras însemna mare, mare – deștept, deștept – doctor”) se însoțește într-un mod halucinant cu munca istovitoare de „sticlăreasă”, copila care încă nu mergea la şcoală fiind pusă să adune sticlele lăsate de bețivi prin gunoaie și apoi să le spele de vomă şi mizerie. Murdăria se insinuează torturant în suflet. Senzația fetei e mereu de dezgust și oroare. Rănile puroinde  de pe umăr de la greutatea sticlelor și aspectul de mâini fierte de la apa fierbinte sunt însoțite de permanente accese de umilire din partea Tamarei Pavlovna, de reacțiile ei brutale față  de tot ce nu încăpea în schemele ei rigide de viață. Orice întrebare a fetei care nu-i convine acesteia e taxată cu o lovitură de palmă peste gură. E o practică „educațională” aplicată cam de toți părinții sovietici („În clasa noastră o singură fată nu era bătută de părinți. Asta pentru că maică-sa lucra în schimbul de noapte, iar taică-său murise de tânăr”). Îndemnul la performanță se stimulează mereu cu amenințări și bătaie pentru cele 7 cuvinte zilnice din limba rusă, care se încăpățânează să fie memorizate corect, apoi pentru limba moldovenească, devenită română şi de care Lastocika se simte atrasă (o atracţie inconştientă, mai întâi) și respinsă deopotrivă. Succesele sunt răsplătite cu bani și cadouri. Generozitate materială și carențe afective, milă, dar și cruzime, toate formează scheletul personalității acestui copil, căruia îi lipsește tot mai acut iubirea, în formele ei de generozitate, căldură, toleranță. Nici măcar nu știe ce înseamnă acest cuvânt. Întrebată de prietena ei Maricica dacă iubește pe cineva, reacția fetei căreia i-a fost răpită iubirea este spontană – o palmă peste gura care îndrăznise să răscolească o rană. Violența ca singurul răspuns posibil, ca singura definiție a iubirii.  „Am lovit-o pentru că mă speriasem, pentru că puteam, pentru că eram pe atunci un țurțur în haină de om. „Tu vrei să fii coadă de câine, Maricica?”, m-am răstit la ea, iar firul roșu care îi apăruse pe buza de jos trecuse imediat de partea mea. „Toți iubesc pe cineva”, am aflat în iarna aceea, însă fără vreun folos pentru mine”.

O altă lecție a urii este violul. Durerea, rușinea, dorința de-a muri sunt stările pe care le încearcă adolescenta, violată în timp ce se odihnea sub un copac. O durere îngropată adânc în sufletul fetei, o experiență care, în perioada sovietică, nu avea dreptul la voce. Pentru că „dacă o fată ajungea să fie violată, chiar și în amiaza mare, vina era toată a ei. Înseamnă că nu se îmbrăcase cum trebuie, înseamnă că zâmbise, înseamnă că avea țâțele prea mari. Iar fetele de treabă nu aveau niciodată țâțele prea mari”. Profesorul de sport care obliga elevele să vină la lecții aproape dezgolite și să facă mișcări provocatoare este încă o  încercare pentru Lastocika, dar și pentru colegele ei, nevoite să suporte perversitatea în formele ei provocatoare, insinuante: „râdea de noi deschis, în hohote – da, în hohote – , atunci când ne loveam sau cădeam de la înălțime. Ne dădea porecle de genul „puțulica”, „putorica”, „buca” și ne striga cu voce tare, în fața tuturor, până când începeam să plângem. Ne obliga să ne crăcănăm în toate pozițiile, sub privirile lui mârșave, și, sub pretextul că ne ajută, ne atingea în voie pe unde i se scula. Când suna de pauză și alergam să ne schimbăm, jumate dintre fete aveau lacrimi în ochi. Și așa timp de zece ani”. Violența a dezvoltat în Lastocika frica amestecată cu înverșunare, cu răzvrătirea oțelită de ură. Profesorul este înfruntat calm, cu o retorică sadică pe potrivă: „sau îmi schimbi nota, sau trimit băieții acasă să-ți taie gâtul”.

În ambele ei romane, Vara în care mama a avut ochii verzi și Grădina de sticlă, Tatiana Țâbuleac descrie drama omului mutilat de o lume a urii și a intoleranței. Lipsa iubirii l-a marcat pe Aleksy din primul roman, dar și pe Lastocika. În Vara în care mama a avut ochii verzi,  lumea-marionetă, golită de sentimente de dragoste și empatie ține, așa cum observă Andrei Țurcanu, de „semnele postmodernității globaliste” (Convorbiri Literare, 2018, nr. 3), iar tragediile (accidente, cancere și alte boli) sunt o marcă concretă a dezastrului ontologic al acestei lumi.  În Grădina de sticlă, carența de iubire e marca sistemelor totalitare, care  alienează, malformează ființa umană. În doar câteva fraze, autoarea descrie întregul sistem educațional al societății sovietice, orientat să producă mecanisme, nu oameni. „Trebuia să fac un cârnat de ciocolată – una dintre idioțeniile care li se cereau fetelor prin clasa a patra. Atât îmi amintesc de la orele de pregătire pentru viață: cârnatul de ciocolată și cusutul în cruciuliță. Cu alte cuvinte, pentru viață am ieșit din școală pregătită beton. De restul – tac. Nimeni nu m-a pregătit de viol. Nimeni nu m-a pregătit de trădare. Spălat, mâncat, culcat: asta trebuia să știe o femeie. N i m e n i nu mi-a spus că va veni o zi în care bărbatul meu – unul dintre băiețașii care la aceeași lecție ciopleau admirabil în lemn – se va căca în mâncarea și în curățenia mea și va pleca. Cam așa a fost cu pregătirea noastră pentru viață. Primești bătaie – freci un cârnat de ciocolată. Naști un copil bolnav – coși o batistă în cruciuliță”.

Mutilată sufletește, Lastocika manifestă reacții la fel de controversate: recunoștință și milă pentru femeia care a adoptat-o, dar și o înverșunare confuză pentru cea care n-a știut s-o iubească și altfel. Pe de o parte, ea are luciditatea înțelegerii că mai mult de atât nimeni n-ar fi putut să-i dea unei abandonate de proprii părinți. Pe de alta, rana de copil părăsit, cu sentimentul de „cealaltă inimă” ce ține de identitatea românească și cu lecția dură a urii, i-a acutizat simțul milei față de victimă. Sentimentul de abandon, care-o urmărește ca o umbră fatală va provoca o empatie puternică pentru toți cei vulnerabili, abandonați la voia întâmplării: pentru ariciul pe care copii vroiau să-l omoare, pentru un copil bolnav, blamat de societate, pentru fiica Tamara, de care se dezice propriul tată. Imaginea acestei fiice ascunde un miez simbolic al romanului. Născută c-un handicap, „cu oase de sticlă”, cu o mână frântă încă la naștere, ea este imaginea în oglindă a sticlăresei. Este fiica unei mame schilodite, a unei ființe de cioburi („inima mi-e cioburi, mamă”, i se adresează aievea mamei absente), pentru care lipsa dragostei a funcționat ca o fatalitate, ca o „pată neagră”, care a urmărit-o mereu.

Cioburile de sticlă adunate într-un caleidoscop, pe care-l poartă Lastocika cu ea, reprezintă simbolic încercările copilei de a găsi puterea de a visa, impulsul de-ași imagina, de-a construi din propriile ruine o lume imaginară. Visul și iluzia, simulacrul compensează o lume debusolată axiologic.

În ciuda mizeriei vieții ei, acest copil e capabil să descopere licăre de lumină, reușind să surprindă partea miraculoasă a realității. Receptorii ei învață să capteze poezia lumii. De la înălțimea visului, realitatea sordidă a unei curți oarecare de cartier se preface într-o mirifică grădină de sticlă: „Aranjate în lăzi de sârmă până în pod, la atingerea luminii, sticlele înviau. Culorile lor simple se amestecau, și nășteau altele – neașteptate. Un rând vișiniu, un rând alb: trandafirie. Un rând cărămiziu, un rând maro: miere. Un rând verde, un rând alb: turcoaz. Albele singure: argint. Grădina mea de sticlă”.

Autoarea instituie, în termenii lui Bogdan Crețu, o „poetică a realității”. O poetică a asperităților existențiale, a apocalipselor sufletești, a unei lumi debusolate axiologic, dar și o poetică a frumuseții și tandreței răsărite parcă de nicăieri, regăsite în lucrurile simple, banale. O logică a inimii substituie realitățile crude cu altele, imaginative. Căldura umană iradiază miraculos din obiecte, haine, parfumuri. Frumusețea e regăsită până și într-o  față de masă, care „atunci când îngheța, franjurile i se întindeau drept și, pentru câteva ore, devenea soare. Cu ea în brațe despicam orice iarnă”. Repere ale omenescului devin ființele neajutorate, umilite, victime ca și ea ale răutății umane: un animal zdrobit pe traseu, un copil bolnav, blamat de societate pentru concediile de boală ale mamei sale. Toate, în roman, se constituie într-o imagine a umanității calde, luminoase, generoase.

Simulacrul se întâlnește cu gestul autentic, într-un complicat mecanism psihologic. Furtul de bani de la Tamara Pavlovna nu e din cauza lipsurilor materiale, ci tot din dorința subliminală de a substitui, vindicativ, o realitate străină cu una personală, furând de la femeia care o adoptase tocmai ceea ce iubea aceasta mai mult: banii. Până la urmă, de banii furați Lastocika va cumpăra flori și le va dărui trecătorilor, ca un gest suprem de a re-da noroiului realității un strop din frumusețile lumii. Aceste cioburi de frumusețe, Lastocika le întrezărește, cu ochi de copil mirat, în banalitatea cotidianului, în gesturile simple ale oamenilor din curtea sa. Peste ani își amintește cu drag de Zahar Antonovici „cu buzunarul plin de bomboane, cu gura plină de povești”, de dărnicia și puterea de-a iubi a Șurocikăi, de irezistibila Katia, de Bella Isaakovna, evreica deșteaptă care a convins-o pe Tamara Pavlovna s-o înscrie pe Lastocika la o școală moldovenească. Faptele acestor oameni dau o încărcătură poetică deosebită „grădinei de sticlă”. Din resturile și gunoaiele realității,  Lastocika (care în rusă e „rândunică”)  găsește puterea să-și încropească un cuib al ei, un cămin imaginar cald și primitor. Bucuriile ei se iscă parcă din nimic: din mâncatul cireșilor apoase din mâna Polcovnicului, din vărzarele calde ale Raiei, din poveștile neverosimile ale Șurocikăi. „Și în acele secunde, scurte și luminoase, ca un joc de oglinzi, ne simțeam fericite până în măduva oaselor. Pentru toți împreună și pentru fiecare în parte”. Curtea devine o insulă, cu o existență autonomă, parcă ruptă de lume. Iar clipele petrecute cu oamenii din curte peste ani se încarcă de miracol. Fiecare din ei deține o parte ascunsă de frumusețe și tandrețe, pe care inima dornică de iubire a fetiței o descoperă cu încântare și bucurie. Toți acești oameni, obiecte, lucruri, ființe (pisica Morkovka) formează un univers dulce-amar, al viitoarelor nostalgii, al amintirilor duioase, în izbucniri de poem („Ierni ca acelea nu mai sunt. Pisici ca aceea nu se mai fată. Dihania mea fermecată!”). Văzută de sus, de la înălțimea amintirilor și a reflecțiilor despre viață, lumea Lastocikăi – copil abandonat și înfiat – se încheagă într-o pânză narativă densă. Trecute prin filtrul sufletescului, asumate la modul ontologic, întâmplările din curtea copilăriei capătă semnificații largi ce trec dincolo de limitele cadrului strict istoric rememorat, spre sensuri care vizează viața, moartea, dragostea, ratarea, durerea.

Bogdan Crețu scrie că „un mare scriitor  nu inventează, de fapt, nimic, el descrie totul din interiorul fenomenului. Adică are marea putere de-a se transpune acolo” (Iluziile literaturii şi deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic şi ideologic, Bucureşti, Contemporanul, 2015). Despre asta e vorba în literatura veritabilă, despre situarea scriitorului în inima unei realități, reconstituindu-i în mod autentic și convingător formele vii. Și meritul Tatianei Țîbuleac e că a reușit să instituie, în complexitatea ei, o lume cu bunele și relele ei și să surprindă modul subtil și imprevizibil în care se înlănțuie cruzimea cu mila, umanitatea caldă cu răutatea, frumosul cu abjectul, imprimând și confesiunii  un timbru pe cât de tandru, pe atât de rece și necruțător. Iată ce face cartea Grădina de sticlă atât de autentică și tulburătoare. Aceasta e și miza adevăratei literaturi.

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 44-46]